Axa lumii (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Cel de Al Şaizeci şi doilea a ajuns la Constantinopol tocmai după ce au venit veştile succesive că bravii cruciaţi au ocupat Niceea, că i-au învins pe turcii lui Ibn-Al-Qalanisi la Dorileea, însă şi că Balduin, contele de Flandra, a instituit un principat la Edesa şi, căsătorindu-se cu o armeancă (!), a anunţat că are intenţia să pună bazele unei dinastii proprii asupra acelei foste posesiuni bizantine. Odată cu puhoiul spre Orient, axa lumii îşi schimbase poziţia şi nimic nu se mai desfăşura decât după voia Domnului şi, în nici un caz după vreo previziune a unui plan al unui om. Papa dorise acel război, în primul rând, spre a reunifica biserica sfâşiată de schisme (cu Răsăritul, cu antimontaniştii germani, cu suveranii şi cu marii seniori răzvrătiţi de mai peste tot.) Pe de altă parte, înfrângerile pe care cruciaţii le-au administrat supuşilor Islamului şi avanposturile creştine pe care le-au creat în Asia Mică l-au ajutat tocmai pe marele rival al Occidentului, Imperiul Bizantin, să mai supravieţuiască, timp de mai multe secole. Astfel, orice victorie pe câmpul de bătaie era greu de spus cui îi va ajuta, pe termen mediu şi lung, iar „războiul sfânt al crucii” n-avea cum să nu declanşeze şi un “război sfânt al credincioşilor semilunei”. Pe lângă luptele să le zicem „oficiale”, mai aveau loc şi atacurile banditeşti şi acţiunile piraţilor, astfel încât nimeni nu putea să se bucure pe deplin şi nimeni nu se putea considera înfrânt, dacă avea răbdare să-şi ducă gândurile mai departe de ziua întâmplărilor. De pildă, Alexis Comneanul, profund iritat că nişte veniţi din apus puneau, rând pe rând, stăpânire pe teritoriile care au aparţinut cândva – şi, deci, în concepţia Bizanţului, pentru totdeauna – Imperiului de Răsărit, n-avea cum să nu se şi bucure că aceiaşi cruciaţi îi îndepărtau de sub porţile Constantinopolului pe necredincioşii pe care singur nu-i i-ar mai fi putut ţine multă vreme la respect. Dar toate astea erau argumente ale istoriei, ale timpului lung, probleme ce nu-l interesau în nici un fel pe Caesar.)

Cel de Al Şaizeci şi doilea a ajuns în capitala de Răsărit după aceste evenimente, cel mai devreme în iarna 1097 spre 1098, după socoteala de azi a timpului. Numai că aici, în patria bunicului său, nu mai regăsea nici un reper suficient de familiar care să-l facă să se regăsească şi să se simtă confortabil. Binevoitori, printre care şi Ţipor, scăpat ca prin minune din pogromul de la Mainz, i-au indicat rude rămase în Bizanţ şi locuri pe care chiar şi le-ar fi putut revendica, în virtutea unei descendenţe indubitabile. Caesar se mira el însuşi că nimic din toate acestea nu-i provoca vreo tentaţie, nici măcar faptul că averile astfel (re)dobândite ar fi putut fi, eventual, valorificate, asemenea tuturor prăzilor de pretutindeni. Obişnuit doar cu deşertul său, ajuns la o vârstă când este greu să-ţi mai schimbi felul de a umbla şi de a mânca – Cel de Al Şaizeci şi doilea împlinise, la Constantinopol, 43 de ani, dar viaţa sa atât de intens trăită îi brăzdase faţa ca unui bătrân, iar cicatricele i-au însemnat tot trupul, chiar dacă bărbatul ce era se mai bucura de multă putere. Iar administraţia tradiţională atât de complicată a Constantinopolului îi făcuse metropola, de la început, nesuferită celui ce şi-a dorit toată viaţa să „trăiască fără şef şi fără stat”. Caesar a rămas mai multe luni (?) acolo, însă criza din el se adâncea tot mai mult, de parcă o boală i-ar fi măcinat în acelaşi timp sufletul şi trupul. El, care toată viaţa a avut ceea ce a vrut, nu se mai mulţumea doar cu atât şi – ceea ce era cel mai grav – nu ştia exact ce să-şi mai dorească în continuare, întrucât nu putea aprecia exact dacă, în afara deşertului din el, mai există şi altceva. Eventual, altceva decât un alt deşert.

Genealogul, Cel de Al Şaizeci şi treilea, va spune despre părintele său că a murit din pricina unei boli ciudate, care l-a măcinat în Bizanţ şi l-a doborât la Edessa, o boală care i-a schimbat chipul şi sufletul, care l-a făcut mai curat din toate punctele de vedere. Numai că fiul era foarte mic pe vremea aceea şi, desigur, nici nu l-a urmat în Orient. Mărturia sa vine şi ea de la intermediari şi din legendă. Scribul crede, mai degrabă, că metropola Spiţerului şi a lui Kal, strămoşii direcţi ai Celui de Al Şaizeci şi doilea, Constantinopolul, împreună cu cea mai organizată birocraţie de la Prima Romă, de la Roma Imperială încoace, dar depăşind-o cu mult, a fost locul cel mai puţin prielnic lui Caesar. „Calul care n-a putut fi niciodată încălecat” nu-şi găsea loc de mişcare într-un spaţiu atât de rigid, iar jocul de-a Dr. Jekyll şi Mr. Hyde cerea şi el o anumită regie, pe care n-o mai suporta nici pe aceea. Dacă nervozitatea este doar nerăbdarea nesiguranţei de a gestiona un viitor de care nu eşti sigur, faptul că Al Şaizeci şi doilea era tot mai iritat dovedea că perspectiva, neliniştindu-l, îl interesează tot mai mult şi că, deci, refugiul în dorita clipă singură devenea mereu mai îndepărtat. Indiferent de modul „ciudat” în care se manifesta boala amintită de Genealog, după Charles cel Înţelept, „Evanghelistul primei cruciade”, Caesar a plecat din capitală într-adevăr schimbat.

Odată cu părăsirea Consantinopolului de către Caesar, biografia lui se termină şi începe legenda. Printre poveştile primei cruciade, mitul noului Saul convertit pe drumul Damascului a fost preluat şi de romantici: banditul fioros cu numele Celui de Al Şaizeci şi doilea ajunge la Edesa un luptător dârz împotriva păgânilor. Se ştie, aşadar, că eroul pleacă din capitala Imperiului de Răsărit, că trece prin aventurile ce i-au schimbat viaţa şi că nu urmează căile atestate, nici cea a lui Godefroy de Bouillon, nici cea a lui Raymond de Toulouse, nici cea a lui Bahėmond de Tarent sau cea al ducelui de Normandia şi a contelui de Flandra. Caesar ar fi circulat aproape singur, însoţit doar de o mână de acoliţi, ar fi ucis, jefuit şi violat, după obicei, dar l-ar fi întâlnit pe Apostolul Toma, coborât pe curcubeu dintr-un nor, Apostolul Toma care l-ar fi dus la tabloul lui Iisus, dăruit de Mântuitor Însuşi lui Abgar Uchomo („Abgar cel Negru”) pentru ca sub acea icoană să predice sfântul noua credinţă. Aşa ar fi ajuns Cel de Al Şaizeci şi doilea în noua capitală a lui Balduin, cel care tocmai a scăpat de prinţul autohton, de care fusese chemat să apere regiunea. Caesar şi tovarăşii săi devin pelerini înarmaţi şi hotărăsc să lupte împotriva celor ce se opun dreptei credinţe, ei fiind şi primii cavaleri având desenate pe zale şi pe scut icoane sfinte, în vreme ce majoritatea celorlalţi războinici se vor mulţumi doar cu câte o cruce distinctivă pe echipamentul de bătălie.

Legenda spune că Apostolul Toma i-ar fi apărut lui Caesar în vreme ce acesta ar fi atacat nişte creştini amărâţi, fugind din calea păgânilor şi că, împreună cu cei ce ar fi trebuit să-i ajungă pradă, a fost şi el surprins de turci. Apostolul Toma ar fi apărut de pe nor printre ţăranii îngroziţi, i s-ar fi desconspirat numai lui Caesar, iar acesta ar fi jurat că, dacă într-adevăr credinţa insuflată de apostol – credinţă pe care Cel de Al Şaizeci şi doilea n-a pus niciodată mare preţ – îl va scoate din încurcătură, va face, pe viitor, totul ca s-o slujească şi s-o apere.

Povestea lui Caesar, însă mai ales pildele întâmplărilor din Asia Mică, au fost preluate de mulţi autori şi au avut o circulaţie mare în epocă, mai ales în Răsărit. Diferenţele dintre versiuni vin, în special, în privinţa numelor de localităţi şi personaje şi mai puţin din faptele înseşi. Ceea ce dovedeşte că legenda s-a bucurat de un prestigiu suficient de mare pentru a nu crea prea multe variante, însă şi că, din pricina naratorilor, substantivele proprii sunt diferite, chiar dacă trimit la aceleaşi realităţi. (De pildă, chiar şi Ana Comnena face aluzie la cineva care ar fi putut fi Cel de Al Şaizeci şi doilea, dar, pentru cititorul neavizat, este destul de dificil să realizeze că Babilonul principesei bizantine nu este decât Egiptul ori că numele personajelor venite din apus sunt altfel pronunţate¹.) Povestea Anarhistului s-ar fi putut bucura – cine ştie? – de circulaţia şi de faima mitului Cidului, doar că acela a luptat în nişte regiuni unde creştinismul a biruit, în vreme ce Caesar s-a remarcat chiar în cealaltă extremitate a continentului, unde Edesa creştină n-a rezistat nici măcar o jumătate de veac, iar hagiografia anexă a pierit odată cu trecerea domeniului sub semilună, când eroii se recrutau din partea cealaltă a baricadei.

Caesar ar fi luptat în „războiul sfânt” la Edesa, la Samosata, la Sardes (?), ar fi salvat zeci de vieţi, l-ar fi evocat pe „Martirul Roberto” şi în Asia Mică, având proprietatea de a se ivi întotdeauna acolo unde oamenii sărmani pierdeau orice speranţă de a mai fi salvaţi. Apariţiile sale aveau efectul unor miracole, fiind necesar ca măcar unul dintre cei aflaţi în mare ananghie să ridice o „rugăciune curată” ca ele să se producă, iar ceata puţin numeroasă de luptători cu icoana pe piept şi pe scut, iţită ca din albastrul cerului veşnic senin al Orientului, avea darul de băga spaima în oricine se opunea lui Iisus.

Contele Balduin însuşi l-a vrut un fel de prim dregător la curtea sa, însă Caesar ar fi refuzat orice titlu şi orice recompensă, poporul însuşi socotindu-l peste o ipotetică şi măruntă răsplată omenească.

Aventurile eroului vor fi de scurtă durată: după câteva acte de minunată vitejie petrecute în ţara lui Balduin, cavalerii cu icoana pe piept vor lua şi ei calea Ierusalimului. Pe drum vor salva zilnic mai multe suflete şi turcii vor ajunge să creadă că, doar dacă îl vor ucide pe Caesar, vor putea stăvili valul creştin. Aşa că vor veni cu o armată întreagă împotriva micului pâlc de luptători, iar, după bătălia care a avut loc, n-ar mai fi rămas decât un singur supravieţuitor, deşi raportul de forţe ar fi fost de o sută contra unul, în favoarea păgânilor, desigur. Acel unic supravieţuitor, grav rănit şi el, ar fi colindat, apoi, lumea povestind cele întâmplate.

După o altă variantă, Caesar ar fi căzut apărându-l pe Godefroy de Bouillon de un atac arab, iar acesta, după ce a cucerit Ierusalimul, i-ar fi dedicat o zi de rugăciuni.

Dar cea mai mare ironie a vieţii Celui de Al Şaizeci şi doilea a fost că el, ipocritul de-a lungul aproape întregii sale vieţi, necredinciosul declarat, jefuitorul şi iconoclastul, a ajuns să fie reprezentat în scrieri cu icoana pe piept şi, uneori, chiar cu aura de sfânt în jurul capului, mai ales atunci când este însoţit de Sfântul Toma. Iar cea de a doua ironie cumplită este că, în vreme ce cruciada se laiciza, pe măsură ce se năşteau noile state creştine, drumul spre Ierusalim este socotit a fi fost deschis de cel mai credincios dintre toţi cruciaţii, de căpetenia pâlcului de „Cavaleri cu icoana pe piept”. Şi, în sfârşit, Anarhistul, care s-a opus toată viaţa oricărei supuneri şi oricărei ierarhii a ajuns să ocupe un loc extrem de bine fixat de către Balduin, fanaticul unor succesiuni de ranguri fanteziste. În numeroasele ordine născute cu acel prilej, Caesar reprezintă şi dă numele, aproape de fiecare dată, unui rang bine încadrat între cei mai mari şefi. (Niciodată, însă, cel mai mare.) Din visul anarhist s-a ales praful.