În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Şi de încă un lucru a ştiut să se folosească, aşa ca nimeni altul, Cel de Al Şaizeci şi treilea: de proprietatea a două fapte notorii de a se sprijini cu succes unul pe celălalt. Atunci când dorea să aducă un argument suprem, care nu mai avea cum să fie discutat, se referea la câte un fragment din “Genealogia Universalis”, capodopera sa teoretică. Iar scepticul, căutând printre paginile acelui manuscris – care circula în epocă în întreaga Europă, fiind copiat în mii de exemplare – găsea dovada şi abandona disputa…
Din pricina acestor celor mai mari doi arbori paraleli, a nenumăratelor inscripţii în diferite graiuri, a capcanelor iluziilor optice, a anamorfozelor, a perspectivelor frânte şi a celorlaltor ingrediente ale desenelor, precum şi din pricina iniţierii complicate pentru a le putea descifra, a cunoştinţelor lingvistice, istorice şi heraldice necesare, Genealogul a dobândit, în epocă, faima de mai târziu a lui Nostradamus. Neşansa lui a fost că desenele erau extrem de complicare, conţineau nenumărate „mici elemente accesibile doar unor iniţiaţi”, nimeni neajungând, însă, la nivelul atins de autorul însuşi, aşa că n-a fost cine să le poată copia cu adevărat, iar exemplarele originale nu au fost decât la îndemâna a puţini privitori, dacă nu-i luăm în socoteală pe cei ce au avut privilegiul de a le admira doar fugitiv. Pe lângă asta, adversarii de mai târziu, în frunte cu acel Heinrich Zellius, autorul unui op de succes, „Genealogia insignium imperatorum, regum et principum1” (Konigsberg, 1563) au contribuit din plin la dărâmarea mitului Celui de Al Șaizeci şi treilea. Înaintea lui, Rürner, apoi Hieronymus Henings, autorul deja amintitului „Theatrum genealogicum” (5 volume) şi, în special, Fr. de Nosière (de mare prestigiu chiar şi în vorbirea curentă – „mentir comme un généalogiste”), Glandorp, onestul Bucelin, Phillipus Niger şi Guilliman („Habsburgica”) au desăvârşit ruinarea unui prestigiu care a durat, totuşi, aproape o jumătate de mileniu. De menţionat că dintre toţi aceştia, doar Bucelin recunoaşte că a văzut în original Cei Doi Mari Arbori ai lui Schwartz von Schwartz, ceilalţi vorbind doar din surse de mâna a doua sau a treia. Bucelin se pare a fi fost un om cinstit: trăind cu un veac după atât de impulsivul Zellius, el merge pe linia desfiinţării contribuţiei Celui de Al Şaizeci şi treilea, dar caută argumente ştiinţifice – sau măcar raţionale – în discursul său. Astfel, ajunge să recunoască, dacă nu adevărul (adevărurile) din pergamentele semnate ∩≡☼, măcar extraordinara execuţie tehnică. „Niciodată, recunoaşte Bucelin, privind cu maximă atenţie şi ore lungi fantasmagoriile acelui Schwartz von Schwartz, n-am reuşit să văd în ele acelaşi lucru şi întotdeauna am fost ispitit de noi trimiteri, iar, plecând de acolo, în mintea mea se învălmăşeau alte sugestii. Să fi fost devină perspectivele măiestru încurcate cu bună ştiinţă? Să fi lucrat asupra mea anamorfozele doar sugerate, nicidecum explicite? Să fi fost vorba de o diabolică inserţie a unor iluzii optice bine studiate şi implantate în locurile cele mai neaşteptate încât le priveam ca pe nişte adevăruri fireşti? Ceea ce s-a apropiat cel mai mult de o ştiinţă necurată mi s-a dezvăluit atunci când am folosit aparatele de măsură recomandate chiar de autor: mă pot lăuda că le ştiu mânui ca un profesionist1 şi, cu toate acestea, ceea ce azi îmi dădea un rezultat, mâine oferea cu totul alte cifre. Mai mult decât atât: însemnările pe care mi le-am făcut conştiincios şi cu cea mai mare bună-credinţă nu rezistau nici ele – ceea ce scria azi pe o frunză, nu era neapărat identic şi mâine. Totuşi, cred că toţi cei ce condamnă superbele desene drept „operă a diavolului” greşesc: ele au fost create, poate sub influenţa forţelor malefice, dar de un om extrem de stăpân pe meseria sa şi dovedind o ştiinţă a combinaţiilor rezultatelor unei iniţieri de mare anvergură.” Citatul dovedeşte o probitate a autorului, mult peste epoca sa, numai că aceasta n-a fost îndeajuns. Faptul că nu existau tehnici capabile să copieze capodoperele ∩≡☼, (iar acestea, aşa cum scribul a arătat, au fost distruse unele, copiate greșit altele sau pierdute cele mai multe – pe vecie? –) ar fi făcut inoperante toate tentativele de reabilitare a renumelui dispărutului şi el – pe vecie? – Cel de Al Şaizeci şi treilea, Genealogul, Schwartz von Schwartz. Care se rătăceşte tot mai mult în timp – „Eu vin de acum cinci sute de ani”. Cinci sute de ani socotind de când? Şi de unde? Doar un singur segment al marilor arbori este vizibil de către om. Cinci sute de ani? „Haveil havulim hacoil haveil” a spus Eclesiastul. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”, raportându-ne la micile noastre tribulaţii în infinitatea lumii. Infinitate a lumii străjuită de cei câţiva arbor consanguinitas drept Axis Mundi. Infinitate ce vine din totdeauna şi se termină în totdeauna. În context, găsindu-ne locul hărăzit în infinitate, deşertăciunea poate avea şi un sens vădit pozitiv…
Cel de Al Şaizeci şi treilea, iată, mai apare din când în când. Simplul fapt că s-a prezentat ca o verigă a Celor O Sută reprezintă o dovadă. A doua parte al traiului său, 34 de ani, o va petrece la Paris. Unde va muri, în plină glorie, în 1160, într-al 72-lea an al vieţii – în timpul Conciliului de la Pavia, unde antipapa Victor (cardinalul filoimperial Ottaviano) a fost recunoscut drept papă legitim, în timpul distrugerii Cremei, după un asediu de şapte luni, în timpul în care Barbarossa a fost excomunicat de papa Alexandru al III-lea („succesorul singurul papă englez”, după cum aflăm de pe o frunză din apropierea copacului Stauferilor, această premoniţie corectă până în zilele scribului) şi înainte ca oraşul Milano să fie împresurat din nou. Prea multe mari evenimente… Şi, cu toate astea, dispariţia Celui de Al Şaizeci şi treilea va fi consemnată şi păstrată în memoria istoriei. Percepţia că lumea se despărţea de un erudit se învălmăşea cu teama de puterea ocultă a scribului. Funeraliile i-au fost pe măsură: nimeni nu găsea înţelept să te opui unei asemenea forţe, chiar atunci când ea se îndepărta de lumea noastră. Opera îi rămânea aici… (Deoarece pe unele frunze, ca şi pe unele alge apar trimiteri exacte la evenimente ulterioare morţii Celui de Al Şaizeci şi treilea, detractorii săi au pretins că desenele au fost continuate, vreme de secole, de ucenici. Numai că până şi Zellius a trebuit să recunoască faptul că există şi aluzii limpezi la evenimente ce aveau să se petreacă până şi în viitorul său. El le numeşte „minciuni” sau „aiureli”, dar confirmându-se, unele, în veacul următor, mult mai obiectivul Bucelin se arată de-a dreptul „înspăimântat”: „O forţă supraomenească trebuie să-l fi inspirat şi nu se ştie dacă acea forţă a fost pusă în mişcare de îngeri ori de demoni. Altă explicaţie nu există, pentru că, altfel, ar trebui să acceptăm că Schwartz von Schwartz mai bântuieşte printre noi, gând la care prefer să nu mă opresc nicio clipă”, notează autorul din secolul al XVII-lea, confirmând spaimele bietului scrib. Care, astfel, nu se mai simte atât de singur…)
1 Şi la Zellius, capetele încoronate îşi trăgeau originea din zei, iar concurenţa cu ∩≡☼ năştea inadvertenţe… Scribul nu-l poate scuti pe autorul mai nou de învinuirea că a încercat să înlăture un concurent anterior mult mai celebru, pentru că îi punea, de multe ori, sub semnul întrebării propriul demers.
1 Bucelin a fost, într-adevăr, un profesionist: el s-a numărat printre foarte puţinii specialişti în stare să deosebească un ∩≡☼ autentic de multele ∩≡☼ false. Procedeul era simplu: numai un original conţinea în el nesfârşitele variante. Procedeul era simplu, însă nu se afla decât la îndemâna cuiva capabil de a sesiza măcar o parte dintre acele deosebiri, cuiva „priceput să deschidă uşa”, cum se exprimă însuşi autorul citat.
