Axa lumii (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Richard le Noir, a ajuns personajul popular al regatului, mereu detaşat de cele din jur, mereu cu privirea căutând o ţintă pe care ceilalţi n-o puteau nici bănui, cu o siguranţă de sine vecină cu nepăsarea – deşi aceasta era doar o impresie. Fiul Genealogului era tot timpul prezent, cercetând locuri şi oameni ce l-ar putea duce mai repede pe urmele Femeii visate. Câteodată simţea imboldul de a-i mărturisi părintelui său fericirea şi blestemul său, raţiunea spunându-i că preocupările lor nu erau atât de diferite cum s-ar părea: tatăl scotocea în trecut, răsfoind manuscrise pline de ciuperci, el căuta în prezent şi amândoi o făceau pentru viitor. (Dacă ar fi avut cel mai mic indiciu despre Femeia în Alb, l-ar fi rugat pe maestrul obârşiilor să-i deseneze un arbore şi, printre ramurile aceluia, ar fi dat, în mod sigur, de destule crengi pe care să se caţere spre Ea. Asta chiar dacă, fără îndoială, fata se trăgea dintr-o familie extrem de nobilă, cu rădăcinile până la marile personaje sacre atât ale bibliei, cât şi ale istoriei profane. Aflând amănunte despre strălucirea gloriei din care se trăgea femeia, Richard nu s-ar fi speriat deloc de distanţa ce i-ar fi putut despărţi: el, care, venit de niciunde, a ajuns atât de aproape de regele Franţei şi de marii lui seniori, nu cunoştea oprelişti de origine socială, iar dacă, pentru majoritatea oamenilor, tânărul cavaler emana o neabătută siguranţă de sine, impresia se datora, în primul rând, faptului că Al Şaizeci şi patrulea nu şi-a pus vreodată problema ierarhiilor trecătoare ale muritorilor.) Tatăl l-ar fi putut ajuta, probabil, decisiv, el care ştia totul despre trecutul îndepărtat al oamenilor şi cu atât mai multe despre cel din imediata lor apropiere, însă fiul nu-i putea spune nici lui ceea ce nu putea povesti nimănui. Odată, într-o tabără de campanie, cuprins de un moment de efuziune, a încercat să relateze cele două întâmplări identice unui tovarăş de luptă de care se simţea foarte legat. A vorbit încâlcit şi cu trimiteri cât mai vagi, celălalt n-a priceput mare lucru, dar Richard s-a simţit, după aceea, atât de mizerabil, încât doar amintirea acelei clipe de slăbiciune îl făcea să i se ridice părul pe tot corpul. Într-o asemenea măsură, încât a evitat toată viaţa să-l mai vadă pe acel bun prieten. Femeia în Alb era doar a lui şi orice indiscreţie se răzbuna cumplit.

Aşadar, tinereţea, corpul bine clădit, părul bogat, privirea nu pierdută în depărtare, ci sfredelind orizonturile, faima faptelor de vitejie săvârşite (la fel ca a celor ce doar se povesteau despre el), aparenta nepăsare – toate l-au făcut să devină subiectul viselor înaltelor doamne de la curte, al slujnicelor, al soţiilor şi al fetelor de măritat. Când îşi făcea apariţia într-un loc, lumea întorcea capul după el şi subiectul pentru pălăvrăgeala zilei era asigurat. Iar el, privind tot spre punctul insesizabil pentru ceilalţi, lua, în modul cel mai firesc, tot ce i se oferea: aplauze, cadouri, femei.

Dar cine ar fi bănuit că viaţa sexuală, Richard şi-a început-o cu un cumplit eşec? Înfrângerea l-a făcut să sufere mai mult decât oricare alt bărbat, fiindcă se vedea cu totul nepregătit de întâlnirea cu Femeia în Alb. În fond, doar pe Ea nu trebuia s-O dezamăgească, dar precedentul l-a făcut să se teamă cumplit de clipa pe care, până atunci, o aşteptase cu atâta ardoare. Au fost aproape doi ani cât băiatul a trecut chiar prin inversul dorului de până atunci: a fost perioada spaimei că ar putea s-O revadă, căruţa să-şi oprească goana nebună, iar el să fie incapabil să celebreze evenimentul aşa cum a tot visat. Bineînţeles că, în toată perioada aceea, s-a ferit de orice fată, nu atât de frica unui nou eşec, cât de teama de a nu-şi întări convingerea în incapacitatea de a onora adevărata comuniune mult aşteptată. Iar, atunci când, totuşi, după aproape doi ani, a fost din nou împreună cu o femeie, gândindu-se tot timpul doar la frumoasa vieţii sale, lucrurile au mers minunat. De atunci, în toate femeile pe care le-a strâns în braţe o vedea mereu numai pe Ea, spre bucuria amantelor de ocazie, încântate de performanţele minunatului mascul. Săracele, nu bănuiau nimic, rămânând cu iluzia că ele s-ar fi întâlnit cu frumosul cavaler, cel jinduit de toate! Meritau această minciună, întrucât, la rândul lor, şi femeile acelea nu se culcau cu Richard, ci doar cu bărbatul pe care ele şi-l imaginau a fi Richard. Şi astfel, ca peste tot în viaţă, ambele părţi îşi găseau surogatul imaginii visate.

Însă, după o vreme, un gând răsări în mintea cavalerului, un gând în măsură să-i strice plăcerea sublimei şi eternei minciuni: după ce a făcut amor cu o femeie, absolut indiferent cu care, stând culcat pe spate şi căutând iarăşi misterul din depărtare numai de el ştiut, sătul şi istovit, n-O mai dorea, în clipa aceea, nici pe Femeia în Alb. Ceea ce însemna, îşi reproşa el, că a trădat-O, chiar dacă pentru scurte răstimpuri. Adică O trăda nu atunci când era împreună cu altcineva, atunci era, de fapt, cel mai aproape de Ea, câteodată având chiar impresia că a găsit-O, ci după aceea, când şi corpul lui trebuia să se refacă, vremea când nu mai voia pe nimeni. Nici pe Ea! Ieşirea din această enigmă, pe punctul de a se transforma într-o nouă criză, l-a dat soluţia ca, stând pe spate, să imagineze noi stratageme practice în legătură cu căile de a ajunge la Femeia în Alb. Deşi orice gând în legătură cu Ea avea puternice conotaţii pur sexuale, cu puţină voinţă, şi în momentele de oboseală maximă, şi asemenea speculaţii strict raţionale deveneau realizabile. El se liniştea, iar partenerele cu care tocmai se afla simţeau cum bărbatul pleacă tot mai departe. Ceea ce le făcea să-l dorească şi mai mult.

Richard le Noir era dispus oricând să plece şi fizic oriunde. Ceea ce căuta el, ceea ce nu era cunoscut decât de el, putea să se afle pe orice tărâm. Tinereţea îi dădea putere, iar Femeia în Alb îl chema fără încetare. Fără încetare?

Prin 1039 sau 1040, frumosul cavaler plecă în Italia. Papalitatea era scindată între Inocenţiu al II-lea şi Anacletus al II-lea. De şapte ani, cei doi duceau un continuu război al diplomaţiei, iar primul, mai agresiv, a reuşit să atragă de partea sa aproape toţi suveranii importanţi ai Apusului, lui Anacletus rămânându-i fidel regele Siciliei, normandul Roger al II-lea, dar şi poporul Romei. A fost o împărţire evident politică a influenţelor şi nicidecum una bazată pe considerente religioase. Pe de altă parte, sudul Peninsulei era mai aproape decât continentul despărţit de Italia prin Alpi, ceea ce făcea relativă cântărirea proporţiilor sprijinitorilor celor doi. Lumea întreagă se ghida după criterii foarte diferite între ele, priorităţile fiind cele ce făceau legea. De pildă, Veneţia: deşi situată mult mai aproape de Roma decât Paris sau Aachen, privea cu totul în altă parte, problemele ei fiind cu împăraţii Bizanţului, cu care îşi împărţea sferele de influenţă ale comerţului cu Orientul şi era aproape indiferentă la lupele pentru tronul papal.

Însă, în diatribele sale împotriva lui Anacletus, Inocenţiu a găsit şi un argument religios extrem de popular: el a început să-şi numească rivalul cu apelativul „Papă al Ghetoului”, făcând aluzie la zvonul unei origini evreieşti a antipapei. Real sau inventat, acesta constituia un atu puternic. Cum cel mai râvnit cadou pe care-l putea împărţi un suveran pontif era încoronarea solemnă a unui suveran laic, înzestrându-l şi cu o delegare divină şi cum şi Inocenţiu, dar şi Anacletus s-au folosit de această carte ori de câte ori li s-a ivit prilejul, damnarea antipapei avea să cântărească greu. Pe lângă atât de ezitanţii împăraţi, regi şi mari seniori, şi poporul care-i urma, precum şi prelaţii au trecut, rând pe rând, de partea lui Gregorio Papareschi, alias Inocenţiu al II-lea, favoritul familiei Frangipane. Doar arhiepiscopul de Milano, dar şi aproape toată populaţia Romei, i-a mai rămas fidel acelui Pierleoni ce şi-a luat numele de Anacletus al II-lea şi care, iniţial, a fost votat de cam la fel de mulţi cardinali electori ca şi concurentul său. Roger al Siciliei zăbovea, fiind ocupat în sud să-şi recucerească teritoriile pierdute, aşa că situaţia antipapei era deosebit de dificilă şi doar puterea caracterului său şi ambiţia la fel de mare ca a lui Inocenţiu îl mai menţineau în cărţi. Însă, mai nou, şi Bernard de Clairvaux s-a alăturat decis de partea lui Inocenţiu, ceea ce a făcut ca acesta să fie considerat autenticul papă, în vreme ce Anacletus era perceput tot mai mult ca uzurpator.

Abatele Suger s-a orientat, desigur, de partea celui ce se părea că ar fi putut aduce avantaje Franţei şi, foarte atent ca acele beneficii să nu fie încasate doar de germani, l-a trimis pe frumosul său protejat în Italia. (Pe de altă parte, după cum se va vedea, în mod independent de abatele de la Saint Denis, şi Bernard de Clairvaux i-a încredinţat o misiune de cea mai mare importanţă lui Richard.) Cel de Al Şaizeci şi patrulea a plecat fără ezitare. Pauza îngăduită de Femeia în Alb se terminase, iar Alpii fuseseră locul unde a zărit-o a doua oară. Numai că Cel de Al Şaizeci şi patrulea n-a plecat alăturându-se unei noi expediţii a împăratului german, ci s-a deplasat aproape singur, lucru firesc pentru un viteaz al cărui renume îl preceda pe orice drum ar fi apucat-o. L-au însoţit doar alţi doi cavaleri şi pajii celor trei. Micul grup părea să meargă la întâmplare, însă Richard i-a condus cu siguranţă prin trecători doar de el ştiute. Călătoria este imortalizată de unul dintre însoţitori, Roger de Bâlle, se parte că normand de origine, unul dintre tovarăşii cei mai fideli ai Celui de Al Şaizeci şi patrulea. Din cântecele acestui menestrel, adoratorul unei anumite Agnes de Savoia, aflăm faptele de vitejie ale lui „Richard le Noir, slujitorul şi apărătorul unei femei al cărui nume nimeni nu a ajuns să-l pângărească”. A fost de data aceea fiul Genealogului mai indiscret şi şi-a destăinuit taina vieţii camaradului său? Nicidecum! Roger n-a făcut decât să-şi înzestreze prietenul cu virtuţile cele mai apreciate ale vremii, iar misterioasa iubită rămâne, şi pe mai departe, ascunsă privirilor străine sub voalul ţesut de un „păianjen bun”. Mai mult, menestrelul, referindu-se la privirea aţintită în zare a eroului său, îl va compara pe Richard cu Saul devenit Paul, cel care a urmărit neabătut crucea de pe cer doar de el văzută. Şi isprăvile de arme narate sunt asortate cu numeroase condimente preluate din cunoscute mituri şi poveşti orientale: David şi Goliat, Ulise şi ciclopul, Sfântul Gheorghe şi balaurul sunt doar câteva dintre punctele de reper. Și Cidul.

Calea spre Italia e presărată de întâmplări eroice, cântate pentru urmaşi de către Roger, menestrelul. Richard şi grupul său nimeresc în tot felul de încurcături, iar duşmanii cu care trebuie să se înfrunte nu sunt întotdeauna doar dintre muritori. Fie că Roger a întreprins, mai înainte, şi alte călătorii, fie că avea o imaginaţie bogată, o experienţă livrescă şi o excelentă memorie a amintirilor indirecte, până şi lighioanele întâlnite în cale sunt credibil descrise, leii şi elefanţii având chiar caracteristicile unor lei şi ale unor elefanţi. Micul grup ajunge să se elibereze din ambuscade în care bandiţi celebrii îi împresoară folosind arme din Orient, să lupte cu o armată întreagă de pitici fioroşi zămisliţi din imaginaţia morbidă a „Papei Ghetoului”, să se opună unor fiare dresate pentru atac, să salveze un sat de invazia normanzilor celuilalt normand, Roger, regele Sudului, contele Apuliei, Siciliei şi Calabriei, să străbată un tărâm interzis păzit de fiinţe ale infernului, să treacă foarte aproape de călăreţii Apocalipsei, fără ca aceştia să-i simtă, să elibereze un grup de tinere femei din robia unor piraţi arabi, să se lupte chiar şi cu adoratorii zeilor nordului rătăciţi prin Alpi. Richard şi prietenii săi fac şi acte de misionarism, aducând, de pildă, la adevărata credinţă un grup de negustori levantini¹, după ce îi scapă din ghearele unor tâlhari mauri. Desigur că atâtea isprăvi extraordinare îşi cereau şi ele preţul lor: dintre cei trei cavaleri plecaţi din Paris, doar Richard şi Roger ajung la Veneţia. Al treilea erou, Raymond, moare într-o încăierare şi îi roagă pe prietenii săi, cu ultimele puteri, să-i ducă scutul la Brell şi să-l pună la picioarele femeii în numele căreia a săvârşit atâtea fapte de vitejie. Richard şi Roger îşi vor împărţi sarcinile: primul va ajunge la Brell şi va îndeplini ultima dorinţă a prietenului său, în vreme ce al doilea îi va oferi o nouă viaţă eroului, dacă nu veşnică, cel puţin foarte lungă, incluzându-l în celebrul grup Richard – Roger – Raymond, grup ce va înflăcăra, vreme de veacuri, imaginaţia şi visele oamenilor – adolescenţii dorind să le urmeze exemplul, femeile să-i regăsească în iubiţii lor, iar bătrânii pretinzând că i-au întâlnit sau cel puţin că au fost în apropierea martorilor oculari ai faptelor lor de vitejie. Richard, Roger şi Raymond vor fi prezenţi pretutindeni unde va fi nevoie de ei – şi unde nu este nevoie de eroi? – deja chiar şi în timpul vieţii lui Richard. (Roger va supravieţui dispariţiei lui Raymond doar vreo şase ani, pierind undeva pe malurile Istrului, murind şi el foarte tânăr. Până atunci, va reuşi performanţa de a colinda jumătate de lume, cântând isprăvile celor trei prieteni legendari şi doar sfârşitul său timpuriu nu-i va perpetua şi faima de menestrel, lăsându-l în memoria oamenilor numai drept eroul propriilor sale creaţii. Remarcabil este modul descrierii morţii sale – remarcabil nu doar prin dramatismul prezentării, remarcabil prin anticipaţie: Roger povesteşte cum îşi va găsi liniştea veşnică în braţele lui Richard, după ce o săgeată otrăvită îl va fi nimerit după o nouă victorie strălucită, când ei doi au reuşit să elibereze un castel şi pe castelana lui. Desigur că Richard va aşeza şi la picioarele acelei Agnes de Savoia, iubita peste timp a lui Roger, scutul cavalerului ce s-a jertfit pentru ea. (Numai că, dacă isprava propriu-zisă pare să fi fost reală, nu există nici o dovadă că Richard ar fi făcut acel ocol imens pentru a-şi îndeplini datoria de onoare faţă de prietenul său. Cu toate acestea, mai sunt povestite multe lucruri despre Cel de Al Şaizeci şi patrulea, aventuri pe care scribul nu a găsit unde să le înghesuie în spațiul atât de scurt acordat unei biografii, iar drumul revenirii în apus, înainte ca viteazul să dispară în „hăul istoriei” trecând Dunărea ar rezolva multe enigme.)