În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Privindu-l pe Arnaldo, în seara zilei întâlnirii aceluia cu Constantinos, Richard l-a prevenit că lucrul cel mai bun ar fi să scape pe loc de fantoma care l-ar putea urma peste tot. Dar brescianul nu-l ascultă şi-şi punea doar sieşi, cu voce tare, aceeaşi întrebare. Şi, continuând să-l privească, frumosul tânăr avu şi a doua intuiţie: monahul – şi nu numai el – vorbeşte atât de bine în faţa oamenilor, însă nu şi cu ei. „Eu mă adresez lor, încercând să ghicesc doar ce ar spune El”, a recunoscut, într-unul dintre puţinele momente de dialog, Arnaldo. „Dar nu e voie să recunosc acest lucru: îndrăzneala este prea mare. Când devin conştient de asta, tac şi aştept ca doar El să vorbească prin mine”. Ceea ce explică şi lungile perioade de abstinenţă totală de la cuvânt a acelui om temut tocmai pentru puterea vorbelor lui. Nici pomeneală să fi contat atât de mult pentru brescian condiţia pusă de papă pentru a se putea întoarce! Dar cine să ştie fantomele mişunând ascunse în vieţile fiecăruia dintre noi? Terorizându-le, însă oferindu-le, totodată, şi cele mai puternice legături cu dorinţa imensă de a continua, în orice condiţii, peticind, fără încetare un sac ce se tot rupe într-un loc sau în altul?
După ce s-a obişnuit cu oraşul şi a cunoscut şi multe alte persoane, Richard s-a întâlnit tot mai rar cu monahul. Agitată, viaţa Cetăţii Eterne se desfăşura frenetică şi, întrucât nimeni nu putea fi sigur de ce avea să se întâmple a doua zi, iar zvonurile alarmiste se succedau fără încetare, romanii se grăbeau să-şi trăiască prezentul pe care-l mai aveau. Alternând momentele de bigotism, mai ales când se anunţa o nouă nenorocire, cu cele de un libertinism extrem, cetăţenii Comunei profitau cu încântare de privilegiul de a-l avea pe celebrul cavaler printre ei: Richard le Noir inspira atât sentimente de securitate, cât şi promisiuni doar pe jumătate interzise. În această atmosferă, avea să se nască Al Şaizeci şi cincilea, dintr-un tată pe care nu-l va cunoaşte niciodată şi dintr-o mamă şi ea cu o biografie dispusă să nască legende.
Adoptând maniera vechilor patricieni, fără a fi constrâns de un program anume, Richard va fi, aşadar, extrem de ocupat. Totuşi, după câteva săptămâni, când Constantinos Dukas părăsise de mult Roma, Cel de Al Şaizeci şi patrulea a dat din nou de un Arnaldo, cocoţat, de astă dată, pe un soclu gol, de pe care statuia dispăruse de cine ştie când. Ca de obicei, în jur, un număr destul de mare de oameni umplea piaţa. Fluturându-şi, la fiecare vorbă, barba sălbatică, brescianul tuna, de data aceea, împotriva papei însuşi, „un om în carne şi oase şi nu trimisul lui Dumnezeu”. Totul pornise de la un fapt petrecut chiar în acea zi, când şeful miliţiilor Comunei, Giordano Pierleoni, i-a spus că şeful ierarhiei bisericeşti, colindând Franţa, aduna bani de peste tot, „desigur pentru a respecta vechiul obicei lumesc şi în nici un caz sanctissim, de a avea cu ce plăti duşmanii poporului roman”.
– Gerardo Caccianemici1 a sfârşit lovit de o piatră, atunci când a încercat să asedieze Capitoliul. Dacă era cu adevărat trimisul lui Dumnezeu, nu i s-ar fi putut întâmpla aşaceva, strigau oamenii. Şi în legătură cu abatele de la Sfinţii Vincenzo şi Anastasio2, Dumnezeu va arăta în curând impostura! se agitau alţii.
Arnaldo nu se arătă de acord:
– Dumnezeu nu loveşte după dorinţele oamenilor! tună el. Şi hulitorii Mântuitorului au pus la îndoială Adevărul şi Credinţa, atunci când i-au cerut să facă o minune pentru a se salva pe El Însuşi spre a scăpa de calvarul de pe cruce. Dumnezeu loveşte tocmai prin Adevărul şi Credinţa relevată în hotărârea oamenilor. Iisus a murit prima oară pentru a mântui de păcatele lor nenumărate pe cei ce cred. Dacă s-ar fi salvat pe El, nu ne-ar fi salvat pe noi! Cel ce şi-a spus Lucius a murit de piatra aruncată de un om hotărât în voia lui Dumnezeu. Cel ce-şi spune acum Eugen va muri oricum, dar voi sunteţi datori să-I arătaţi Domnului voinţa voastră inspirată, asemenea celui ce a aruncat piatra de pe zidurile Capitoliului împresurate de farisei. Cel ce-şi spune acum Eugen strânge, ca toţi fariseii, banii lui Iuda, spre a-i mai folosi o dată şi încă o dată! Voi nu trebuie să loviţi cu piatra doar în marele mincinos, voi trebuie să zdrobiţi, în primul rând, arginţii mereu disponibili pentru distrugerea Adevărului şi Credinţei! Şi ştiţi care este marele nostru noroc? (Pauză de efect.) Faptul că marii mincinoşi iubesc atât de tare banii lui Iuda încât nu se pot despărţi prea uşor de ei şi îi folosesc pentru propriul huzur şi îi dau nemijlocit împotriva apărătorilor Voinţei Lui doar atunci când simt că pericolul cel mare, care îi şi distruge, este aproape!
Însă chiar atunci, tocmai când le vorbea oamenilor despre modul cum trăda papa înţelegerea convenită, care i-a permis, în sfârşit, pontifului, să vină, de Crăciun, să-şi ocupe tronul, înainte de a fugi iarăşi, de undeva, dintre vechile coloane ce străjuiau piaţa, o săgeată trecu pe lângă urechea stângă a oratorului. După o secundă de linişte, mulţimea se repezi la vinovat, îl imobiliză chiar în clipa când acela îşi potrivea o nouă săgeată, îl trânti la pământ şi-l omorî în doar câteva clipe. Arnaldo îşi dezveli pieptul supt, arătând că, pentru Adevăr şi Credinţă, este gata să primească orice lovitură. Şi chiar dacă făcu acel gest teatral abia după ce agresorul fusese doborât, purtarea călugărului fu primită cu aplauze entuziaste.
– Iată, continuă el, iată pentru ce are nevoie un papă de arginţi! – Iar n-ai sfârşit săritura calului, străine! – Chiar şi pentru a cumpăra ucigaşi puşi să omoare pe unul dintre cei mai mărunţi servitori al Domnului.
Richard le Noir fusese, poate, singurul care a priceput ce a vrut să spună vorbitorul cu saltul acela al calului. „Amestecul de înţeles şi de neînţeles îi dă lui Arnaldo forţa discursului. Câtă lume îşi rosteşte în modul ăsta obsesiile?”
Dar Richard le Noir, care urmărise scena din apropierea locului de unde a fost slobozită săgeata, văzuse că asasinul nu operase singur – aşa cum procedează, de obicei, criminalii plătiţi – ci că fusese însoţit de alţi doi complici, care au reuşit să se facă dispăruţi. Cel de Al Şaizeci şi patrulea ştia că ucigaşii nu se pot retrage cu totul, regula fiind să încerce să repare cât mai repede un eşec. Altfel riscau să-şi piardă credibilitatea, or ei de pe urma credibilităţii trăiau. Credibilitatea e singura ce-i ţine departe de eşafod. Când dezamăgesc, nu-i mai apără nimeni. Ca în orice privinţă, totul nu este, întotdeauna, decât chestiune de timp. Aşadar, era încredinţat Cel de Al Şaizeci şi patrulea, cei doi vor încerca foarte repede să-şi ducă din nou sarcina până la capăt. Şi, în vreme ce Arnaldo, întărit de atentatul din care tocmai a scăpat, continua să-şi ţină ascultătorii sub vrajă, de la înălţimea iepei Roura, ca dintr-un turn de veghe, cavalerul cerceta atent ferestrele clădirilor din jurul piaţetei. „La ce mi-ar fi de folos să văd cu câteva clipe mai înainte o nouă săgeată urmându-şi drumul?” se întrebă el, dar, rob al acelei străji inutile, privirile continuau să îi scormonească, mai departe, împrejurimile. Cavalerul era conştient de lipsa de eficienţă a demersului său, însă, mijindu-şi pleoapele, Richard se concentră să o vadă pe Ea şi i se păru că, pentru o fracţiune de secundă, în golul unei ferestre, o şi zări. Ea îşi întoarse chipul uşor umbrit de voal şi Richard îi urmări privirea şi descoperi că, din spatele unei alte ferestre, vârful unei săgeţi tocmai îşi căuta ţinta. Frumosul tânăr nu putu să-şi înfrângă sentimentul de mare satisfacţie: chiar dacă aparent atât de inutilă, previziunea îi era confirmată! Inutilă?
Mai târziu, oamenii au povestit că Richard le Noir a fost văzut făcând cu celebra sa iapă un salt incredibil peste toată mulţimea adunată în jurul soclului de pe care-şi ţinea discursul călugărul şi, respingând cu scutul săgeata, dispăru în cealaltă parte a pieţei. Săgeata s-ar fi împlântat în metal chiar în centrul soarelui de pe temuta emblemă. Alţii povesteau că şi numeroase alte săgeţi s-ar fi înfipt în stema atât de cunoscută. Cavalerul sări peste marea de oameni, însă nimeni n-a fost rănit de copitele calului. După momentele de uluială, oamenii s-au dezmeticit şi l-au ucis şi pe cel de al doilea asasin. Un al treilea criminal, cu arcul şi săgeţile alături, a fost descoperit cu capul retezat, zăcând pe uliţa strâmtă pe unde a dispărut cavalerul.
Legenda a avut mai multe versiuni, dar toate se întâlneau în concluzia că Richard n-a făcut decât să permită mersului firesc al lucrurilor să se desfăşoare până la capăt, adică până la momentul când călăul avea să răspândească în Tibru cenuşa trupului hulitorului: dacă Arnaldo ar fi murit asasinat în plină glorie, erezia sa ar fi venit de la un martir. Era cazul ca păcătosul să-şi arate în întregime ticăloşia. Aşa ar fi hotărât cei drepţi, aşa ar fi poruncit papa.
Însă chiar dacă fiul Genealogului l-a văzut de mai multe ori, la diferite procesiuni, n-a vorbit niciodată cu papa. Totuşi, din cine ştie ce motiv, credinţa că Richard ar fi fost cel ce îndeplinea, prin vitejia sa nemaiîntâlnită, voinţa divină – la ordinele puţinilor care o puteau descifra – a rămas legată pe vecie de numele şi de însemnele sale. Stema ∩≡☼, iapa Roura, credinciosul scutier Raul au devenit, pentru secole, ingredientele poveştii mâinii înarmate a Adevărului şi a Credinţei, singurele care forţează istoria să se împlinească chiar şi în cele mai dificile situaţii, întocmai după cum a fost scrisă de Unicul Care O Hotărăşte. De aceea, numeroase fapte de ale Sale sunt atât de greu de înţeles de către muritori: nici cum de a putut face un alt muritor, chiar dacă unul ales, lucruri aparent imposibile pentru puterile limitate ale omului, dar şi de ce le-a făcut. Şi, aşa cum toate minunile nu trebuiesc cercetate, şi tot ce se povestea despre Richard le Noir trebuia crezut, aşa cum sunt crezute sublimele pilde din scripturi.
Doar misiunea pentru care a fost trimis Cel de Al Șaizeci și patrulea la Roma nu mai poate fi reconstituită. (Care misiune?) Însă când a plecat mai departe, Richard a plecat de parcă a terminat ceea ce a avut de făcut. Și în privința aceasta „tot ce se povestea despre Richard le Noir trebuia crezut, aşa cum sunt crezute sublimele pilde din Scripturi”.
Scribul a putut vedea la Lindenburg şi la Vaza – două dintre măruntele localităţi care îşi trag şi azi cele mai multe venituri din revendicarea că ar fi locul de naştere al eroului – vechile statui ecvestre ale lui Richard le Noir amplasate în pieţele centrale. Interesant este că figura eroului nu seamănă câtuşi de puţin în cele două ipostaze şi este evident că sculptorii au lucrat din imaginaţie. Lindenburg este numele de azi al vechii localităţi Unterkraken, iar cei din Vaza, sătucul din Alpi, dar atât de apropiat de Marea Adriatică, pretind că, de fapt, în secolul al XI-lea şi al XII-lea toţi descendenţii Memorialistului, chiar dacă nu s-au născut acolo, din motive de securitate, în acel cătun au copilărit. Scribul ştie că Al Şaizeci şi patrulea s-a născut la Unterkraken, dar simpatia sa nu poate să nu fie de partea atât de neobişnuitei comunităţi din Vaza: în fond, dacă la Unterkraken se exploatează faima cavalerului de pe statuia din piaţă, statuie de nenumărate ori renovată şi chiar refăcută în totalitate, fără ca populaţia să cunoască şi descendenţii şi ascendenţii eroului lor, la Vaza este unicul loc unde oamenii, îngrijind monumentul ecvestru mult mai vechi şi mai bine păstrat, povestesc destule lucruri despre strămoşii şi urmaşii direcţi ai lui Richard le Noir. Desigur, nu toate legendele sunt fidele adevărului, însă cele patru-cinci generaţii aduse în discuţie reprezintă singura mărturisire orală a memoriei colective a unui ciob atât de masiv din şirul Celor O Sută. Şi, chiar dacă scribul a folosit cu multă prudenţă informaţiile provenite dintr-o asemenea sursă, el nu s-a mai întâlnit cu o populaţie, oricât de închisă, asemenea celei din Vaza, care să reproducă aproape fidel, în lipsa unor informaţii scrise avute la îndemână, cinci generaţii care au trăit cu aproape un mileniu înainte. (Înainte de a da la tipar şi acest volum din lungul şir, scribul a găsit, cu stupoare, un toponim Richard le Noir, iar preotul din Vaza i-a confirmat că, în urmă cu mai puţin de două secole, mica aşezare aşa s-ar fi numit şi, doar după retragerea napoleoniană, s-a renunţat la denumirea cu inflexiuni prea franceze pentru acel moment.)
