Axa lumii (66) GHEORGHE SCHWARTZ

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Omul de Fier, obişnuindu-se cu greutatea sa, deveni tot mai dibaci în luptă şi nici nu se mai găsiră doritori să-l atace. Ba, mai mult, se zvonea că acei cumpliţi călăreţi treceau ocolind noua cetate şi pământurile ei, plătind chiar şi un preţ mai marilor locului pentru că erau lăsaţi să-şi urmeze căile/jafurile pe acolo. Asta nu i se părea Omului de Fier prea cinstit, dar el nu spunea niciodată nimic. Era obişnuit doar să se mulţumească să fie servit cu mâncarea cea mai bună, să fie urcat şi coborât de pe cal, să-i fie îngrijită armura sa şi cea a armăsarului. Mai ceru să se mai întocmească două rânduri de zale de cal, înainte de a muri meşterii pricepuţi care o făcură pe prima. Se gândea că ar putea să i se prăpădească armăsarul şi atunci el ar rămâne ca un uriaş fără picioare. Prevedere i se dovedi înţeleaptă, după mai multă vreme, fiind într-adevăr nevoie de un animal nou.

Omul de Fier trăia mai departe în platoşa sa de fiară uriaşă şi înfricoşătoare, fără a mai cunoaşte arşiţa verii ori frigul iernii, fără a putea mângâia o femeie, fără a avea locul său din casa sa, în capul mesei, la care, de o parte şi de alta, să stea o puzderie de ţânci. Tăcut şi mare, el trecea, din când în când, pe străzile înguste, speria copiii prin apariţia sa şi dispărea în trosnet de fiare. Cu vremea, Omul de Fier fu ales Mai Mare al Cetăţii, însă el nu se pricepu sau nu dori s-o guverneze, aşa că dădeau porunci, în locul şi în numele lui, oameni puşi să-i poarte de grijă; la fel s-a instituit şi o dare specială, pe care fiecare trebuia s-o plătească pentru Omul de Fier, dare de care acesta nu s-a bucurat niciodată, o vreme neprimind nici de mâncare, în zilele când se dădeau petrecerile cele mari, ce se ţineau în fiecare an când se aniversa întoarcerea sa în cetate. Iar el le răbda pe toate cu indiferenţă, încât poate că nici nu e bine spus că le „răbda”, pur şi simplu nu-l interesau şi devenea furios doar atunci când uitau de singurătatea lui şi intrau peste el în sala mare, unde stătea toată ziua împreună cu calul său şi unde a fost montată şi o instalaţie cu ajutorul căreia putea să încalece şi să descalece singur. Atunci când se nimerea unul mai tăntălău sau mai indiferent să intre peste Omul de Fier în clipele când acesta nu dorea să fie deranjat, se putea întâmpla ca faimoasa creatură să se enerveze atât de tare, încât să iasă pe străzi şi să distrugă totul în calea sa – până ce-i trecea furia. Aşa că, în curând, nu-l mai deranjă nimeni şi oamenii nu-l mai vedeau deloc, doar noaptea mai auzeau, câteodată, tropotul înfundat al Calului de Fier, păşind încet pe străzi şi îndepărtându-se spre porţile cetăţii. Nu-l auzeau niciodată la întoarcere, probabil pentru că el revenea atunci când somnul lumii era mai dulce.

Poporul îl vedea tot mai rar şi, pe măsură ce începeau să-i uite felul, se ziceau mereu alte vorbe despre el şi despre firea lui minunată, se povesteau întâmplări din viaţa-i extraordinară, întâmplări care n-au apucat să se întâmple vreodată.

Omul de Fier devenise un bătrânel scofâlcit, obligat să facă tot felul de adaptări în interiorul armurii, spre a o mai putea folosi, un om ce nu a trăit niciodată cu adevărat, căruia nu i s-a adresat niciun om ca altui om, o fiinţă vie tratată ca o armă, ca un simbol. Nu suferea din cauza asta peste măsură, anii treceau fără ca el să-şi dea seama, armura îl obosea şi trebuia să doarmă mult mai mult ca alţi oameni – şi, cu timpul, aţipea oricând şi oriunde; dormea douăzeci de ore pe zi, iar, în cele patru rămase, privea buimac la lucrurile şi la oamenii din jur. Fără să priceapă nimic. Din când în când, mai era scos la plimbare prin cetate pentru ca să se afle în lume că Omul de Fier n-a murit şi pentru ca să nu le treacă unor străini prin minte să atace iar.

Şi veni şi ziua când nu mai reuşiră să-l trezească deloc. Nu ştiau dacă a murit ori dacă era doar grav bolnav. Omul de Fier închisese toate şuruburile armurii pe dinăuntru, încât n-aveau cum să ajungă la el. Dar, pe cal, armura stătea dreaptă oricum, aşa că l-au dus la promenada obişnuită şi nimeni n-a putut observa ceva deosebit.

Pe urmă, totul s-a terminat. Omul de Fier murise cu siguranţă, întrucât nici n-au reuşit, dar nici n-au încercat să-i ridice viziera şi, dacă n-a murit de la început, atunci o fi murit de foame. Însă armura era atât de bine făcută, încât nu se simţea miros de leş afară şi slujitorii Omului de Fier, demnitarii care conduceau cetatea, putură să nu anunţe nimic oficial şi să continue ritualurile vechi. Iar, după ce muriră şi ei, urmaşii lor le-au păstrat jocul. Doar caii Omului de Fier trebuiau înlocuiţi, pe ascuns, din zece în zece ani şi îmbrăcaţi în armurile celor dintâi. Până ce, la aproape un veac de la întâmplările acestea, când Omul de Fier, sau, mai bine zis, imaginea sa, îşi urma viaţa din totdeauna, într-o bună zi, tânăra moştenitoare a unui ţinut vecin se îndrăgosti de tăcutul cavaler ce-şi apăra cetatea de atâta amar de vreme.

Domniţa era frumoasă şi capricioasă, toată lumea se grăbea care de care să-i îndeplinească vrerile, dar slujitorii Omului de Fier se temeau să-i spună adevărul şi tot tărăgănau întâlnirea ce se pregătea cu atâta fast. Iar când nu s-a mai putut amâna, a izbucnit cearta şi apoi războiul dintre cele două cetăţi. Omul de Fier a pornit din nou la luptă, pentru ultima oară. Stătea în poarta cea mare a zidurilor şi nimeni nu putea să treacă de el; nu se clintea, însă acoperea aproape toată intrarea, iar cei ce încercau să se strecoare erau ucişi de oştenii care stăteau pitiţi în umbra eroului lor.

Războiul fu lung, dură mulţi ani, îmbătrâni şi domniţa şi, bolnavă, dori să-l vadă pentru ultima oară pe Omul de Fier. Veni singură la poarta cetăţii şi nu ascultă de sfaturile sfetnicilor, care o conjurară să nu facă un act atât de nesăbuit. Femeia se căţără pe Calul de Fier al Omului de Fier, dar acesta rămase neclintit.

Oamenii cetăţii – cărora nu le prea plăcea ceea ce trebuiau să facă – încordară un arc şi aruncară o săgeată în trupul domniţei îndrăgostite. Ea a rămas îmbrăţişată de braţul gros al nemaiîntâlnitului cavaler şi – cine ştie din ce motiv – calul se sperie şi o luă greoi din loc. După care începu să alerge tot mai repede şi, încă înainte ca lumea din taberele duşmane să poată face ceva, dispăru pentru totdeauna, înghiţit, parcă, de anii ce au urmat.

C U P R I N S U L :

AL CINCIZECI ŞI OPTULEA – JUGLANS – (940 – 1000)

(Despre puterea gândului în clipa singură)………………………….

AL CINCIZECI ŞI NOUĂLEA – Kal – (976 – 1064)

[În căutarea clipei care a fost (şi este)]………………………………

ANEXĂ: Diavolul păcălit la Aachen…………………………………………………

AL ŞAIZECILEA – Nivalis – (1001 – 1054)

(Despre crima umilinţei şi despre crima de a fi demn)……………….

AL ŞAIZECI ŞI UNULEA – Memorialistul (1026 – 1089)

(Moartea şi ombilicul)…………………………………………………

AL ŞAIZECI ŞI DOILEA – Caesar (Anarhistul) – (1054 – 1098)

(Despre anarhie – ierarhia obligatorie)………………………………..