Pentru un adolescent al anului 1929, bacalaureatul a însemnat „amintiri foarte frumoase” de care şi-a amintit şi dincolo de vârsta de 90 de ani! Pentru adolescentul de azi, bacalaureatul s-a strecurat în ironia: „Ce a căzut la bac? Tot liceul!”. Pentru cei de ieri, perspective şi orizonturi de aşteptare, iar pentru cei de azi, o formalitate cotidiană. O formalitate cauzată de lipsa orizonturilor şi a perspectivelor în imediat. Ce faci cu o diplomă de bacalaureat? Ieri îţi continuai studiile în străinătate. Azi, eventual pătrunzi în sistemul de învăţământ superior românesc, unde, la foarte multe discipline, profesorii universitari se văd nevoiţi să organizeze un fel de clasă pregătitoare pentru eliminarea lacunelor din liceu. Cum pot fi eliminate aceste lacune, tehnic vorbind, dincolo de nivelul şi structura curriculei şcolare? Răspunsul poate fi aflat din povestea felului în care se desfăşura un examen de bacalaureat la unul dintre marile colegii ale României de acum peste 70 de ani, examen care a fost structurat de un sistem şi o lege anulate în 1948. Mărturia îi aparţine elevului de acum 70 de ani, pe numele său Şerban Milcoveanu. Pentru adolescentul de atunci, indiferent cine ar fi fost el şi ce profil ar fi avut liceul, exista şi un procedeu de testare ad-hoc, greu de prevăzut şi care solicita lecturi suplimentare. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile.
„Iunie 1929. Preşedintele comisiei de bacalaureat era profesorul Ion Petrovici de la Iaşi. Se puneau întrebări suplimentare faţă de ce întrebau membrii comisiei. La limba română m-a întrebat: «Eşti pentru Arta pentru Artă sau pentru Arta cu tendinţe?». Asta era disputa în epocă. Socialiştii făceau din artă un instrument de propagandă, iar Mihail Dragomirescu era pentru Artă pentru Artă. Eu am răspuns: «Sunt pentru arta cu mesaj. Să aducă ceva nou. Să deschidă un orizont!».
La istorie, Petrovici a pus o întrebare suplimentară: «Dacă pe tronul României era regele Carol I, şi nu Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu făcea sau nu reformele revoluţionare?». Am răspuns: «Se făceau pentru că erau o cucerire a timpului, dar nu se făceau pe cale revoluţionară, prin decrete, ci se făceau pe cale evoluţionistă fiindcă regele Carol era de concepţie germană, evoluţionistă, pe când Cuza era de concepţie franceză, revoluţionară!».
Ţin minte la limba franceză, Petrovici m-a întrebat: «Cum îl cheamă pe acel ministru de externe care a fost în timpul revoluţiei, în vremea lui Napoleon, dar sub Bourbon?». Am spus: «Talleyrand!».
La ştiinţele naturii am fost întrebat de Petrovici: «Pentru ce românii sunt singurul popor care are mămăliga ca hrană de bază? Italienii au polenta, dar nu ca aliment de bază?».
Am stat şi m-am gîndiut… avea răbdare Petrovici! Am spus apoi: «Hectarul de grâu face cinci mii de kg la ha, pe când porumbul face 20.000 kg la ha». «A, la cât pământ era pe vremea aceea, nu ţineau ţăranii noştri cont de diferenţa de producţie la hectar. Nu, nu este asta!».
Am stat iar şi m-am gândit. Am spus într-un târziu: «Turcii veneau să ia tributul. Şi când veneau în august cu căruţele luau grâu. Atunci noi, ca să nu ni se ia grâul, am pus porumb, care se culegea în octombrie!». «Da, da, dar nu este asta!». Şi nu am găsit altă explicaţie şi mi-a spus Petrovici: «Domnule, pâinea se face în trei ore iar mămăliga se face în 20 de minute!»
La limba latină m-a întrebat Petrovici: «Cum îţi explici dumneata că limba latină, care a fost cea mai perfectă limbă din istoria omenirii, fiind cea mai concisă, a dispărut? Noile popoare neolatine şi-au făcut alte limbi, cu aceeaşi morfologie, cu acelaşi vocabular, dar nu mai e limbă latină! Cum îţi explici dispariţia limbii latine?». Am răspuns: «Limba latină era bazată pe raţiune, nu pe sentiment, pe când neolatinii au creat limbi aparte, pe sentiment. Limba latină era o limbă strict raţională, care putea fi a elitei, a clasei conducătoare, dar nu şi a maselor populare. Iar masele populare erau conduse de sentiment, nu de raţiune».”
Pentru cei de ieri primul examen al vieţii era o… iar pentru cei de azi un vis urât. Dar elevii de azi nu sunt singuri în visul lor urât. Acolo le sunt şi profesorii. Pe de o parte, profesorul nu mai reprezintă un model odată ce salariul nu-i permite să-şi cumpere la şase luni un costum de haine şi adesea nu are ce mânca, iar pe de altă parte, pentru un elev, o poziţie defavorizată social şi devalorizată profesional nu poate reprezenta un model care să impună respect. Cum a început acest coşmar de azi? Din momentul în care profesorul Petrovici şi elevul de acum 70 de ani au fost aruncaţi în ani mulţi de puşcărie, după 1948. Şi odată cu ei, România activă, morală şi valoroasă cultural şi intelectual a fost aruncată în puşcării, marginalizată, anulată social. Odată cu legea învăţământului. Întrebări suplimentare azi sunt de prisos, când mulţi elevi nu au auzit de Constantin Brâncoveanu sau nu pot explica semnificaţia zilei de 1 mai. Întrebări suplimentare avem pentru aceia care se erijează în reformatorii unui sistem prăbuşit de prea foarte multă vreme: cum îşi explică ei, specialiştii, dispariţia interesului pentru cultură şi educaţie al unei mari părţi din populaţia activă a acestei ţări, pe fondul reformelor recurente din ultimii 20 de ani?
