Bâlciul preşedinţilor de ţară

Nu vorbesc aici de ţară în sensul rustic al cuvântului, cel ce a dat şi derivatul „ţăran”, ci în sensul de stat, de polis grecesc, cum a fost Atena lui Pericle, de pildă, căci Putin, Iliescu, Băsescu, Iohannis, Constantinescu numai de ţărani nu pot fi catalogaţi, cu toate că o iau şi ei, destul de des, peste arătură. Chiar dacă, şi să mă ierte categoria respectivă care de multe ori dă dovadă de un bun-simţ ce acestora le lipseşte cu desăvârşire, unele din gesturile preşedinţilor ar indica mai degrabă o asemenea obârşie.

Fiindcă am început enumerarea cu Putin, ce mai poţi zice de un asemenea conducător absolut ale cărui flatulenţe fac să se încovoaie copacii la mii de kilometri, dacă ar fi să ne referim doar la distanţa dintre Moscova şi Kiev, sau dintre aceeaşi capitală răsăriteană şi Chişinău, ca să luăm un reper ce ne este mai aproape, geografic vorbind.

Iliescu al nostru în schimb s-a remarcat în mod special, în tot timpul la nesfârşit repetatelor mandate ale sale, prin pasiunea de nestăvilit pe care a arătat-o faţă de miresmele pestilenţiale ale aceleiaşi capitale îndepărtate, pentru care nu s-a dat înapoi nici măcar de la vărsarea de sânge pe meleagurile dâmboviţene, în numele fericirii încercate în tinereţe de-a fi studiat în capitala comunismului mondial. Că s-a folosit de terorişti trăgând din toate poziţiile sau de ciomegele minerior veniţi să planteze flori în Piaţa Universităţii, asta e altă mâncare de peşte.

Băsescu, de cum s-a văzut în căruţă, a cârnit-o spre licuriciul cel mare de peste ocean, că nu degeaba şi-ar fi început el cariera de securist de omenie brăzdând nesfârşitele întinderi de ape ale planetei la puntea unor nave de care n-a ştiut apoi cum să se descotorosească mai repede, cu întreaga noastră flotă după ele, spre a nu rugini degeaba în porturile maritime după ce economia românească a dat chix pe timpul fostului preşedinte bolşevic.

O notă aparte păruse să facă la vremea lui preşedintele Constantinescu, om subţire, spre deosebire de toţi ceilalţi colegi. Atât de subţire încât s-a frânt ca trestia gânditoare sub povara unor servicii de care s-a lăsat călărit, în loc să le apuce de hăţuri. Tocmai el ne predică acum despre o revoluţie, şi nu una ca oricare, ci, ţineţi-vă bine să nu vă pice oarece pară în gură sau pe creştet, una morală. De-a dreptul morală, aţi auzit bine. Cel care pornise în ’96 un donquijotesc asediu împotriva corupţiei înarmat cu o sabie de tinichea ne adresează acum chemarea fierbinte la o asemenea revoluţie, sprijinindu-se probabil pe Victor Ponta, idolul şi modelul său etic de ultimă oră, cu toată trupa lui de Ilie Sârbi sau de Lucieni Dragnea etc. etc. Care Constantinescu, purtat pe valul entuziasmului anticomunist popular după câştigarea alegerilor din 1996, în loc să dea de pământ cu PD-ul lui Petre Roman şi T. Băsescu convocând imediat alegeri anticipate pentru formarea unui guvern monocolor CDR, a acceptat să se aşeze la masă cu cei doi comunişti vopsiţi în democraţi peste noapte şi să primească în culcuş bomba cu explozie întârziată ce ticăia deja înainte de-a fi amorsată.

Un lucru pe care noul preşedinte Iohannis pare să dorească cu îndârjire să-l repete şi el, făcându-se de pe acuma preş în faţa noii Securităţi, al cărei stindard îl poartă cu fală fostul om al lui Băse, Florian Coldea, starostele procurorilor şi zmeul, dacă nu Spânul din poveste pentru noul Harap Alb de îndepărtată origine luxemburgheză. Încă de la îndepărtarea lui Crin şi umilirea lui mai mult decât a fost el singur în stare s-o facă, prin mijloace neomologate încă decât sub forma loviturilor sub centură, sasul s-a dovedit a nu fi din tagma celor cărora fair playul le-ar spune ceva. În sfârşit, după ce s-a văzut şi el uns şi binecuvântat de Preafericitul făcător de bani ai Bisericii, ne tot cântă pe multiple game că îşi doreşte propriul său guvern în locul aceluia al târşitului Victoraş, ultima oară trâmbiţând această mare noutate din Polonia, de parcă leşii din vechime, ca şi polonezii de acum, de asta n-ar putea dormi şi se răsucesc noaptea în mormânt, recte în aşternut. Tot el ne pune la SRI un om al serviciilor în persoana la Hellvig şi mă îndoiesc că o face doar pentru rezonanţa înşelător germană a numelui său. Dă mai degrabă impresia că nu vrea altceva decât să cânte cu lupii, chiar dacă ochii lor sunt albaştri. Promulgarea legii, retrimisă de Băsescu în Parlament, ce instituie politizarea Poliţiei prin omologarea şefului ei cu funcţia de secretar de stat şi numirea acestuia direct de către prim-ministru e un semn al dracului de rău pentru aşa-zisul nostru stat de drept pe timpul mandatului său.

Căci din stat de drept vom avea surpriza să avem parte doar de un stat de drepţi în faţa celor care am dori cel mai puţin.

Dacă ar fi să-i dedic domnului preşedinte un cântec, i l-aş dedica – căci de cântat la ureche n-am cum – pe acela care sună aşa: „Ioane, Ioane, toată lumea doarme/ numai eu nu pot să dorm…”.