Principala idee pe care o reţin după alocuţiunea rostită de preşedintele României luni, la primirea şefilor de misiuni diplomatice acreditaţi la Bucureşti, este aparent paradoxală şi anume că ne aflăm în faţa unui Băsescu ce-l contrazice pe… Băsescu! Să mă explic. Înainte de toate, îşi începe discursul vorbind despre „evenimentele din perioada iulie-august (care) au determinat un pas major înapoi”, după ce, toată vara, el şi acoliţii săi pedelişti pedalaseră pe sinistra formulă a „loviturii de stat”, cu care au asaltat marile cancelarii occidentale şi mai ales (contra cost, după cum susţin surse abilitate) redacţiile unor publicaţii din Vest. Deşi pare resemnat în faţa noii opţiuni electorale a poporului român, exprimată la urne şi fără cea mai mică urmă de contestaţie, preşedintele nu se sfieşte să vorbească acum despre „noua ecuaţie politică în Parlamentul de la Bucureşti, care marchează o putere solidă, dar şi o opoziţie slabă, o garanţie pentru atingerea punctelor de program al actualei puteri, o oportunitate de a continua reformele de modernizare a României, DAR ŞI TEMERI PRIVIND RESPECTAREA ÎNDEPLINIRII ANGAJAMENTELOR ÎN ACEASTĂ DIRECŢIE (subl. ns.)”.
Cum se vede, el nu are ce face în faţa evidenţei şi, cu jumătate de gură, recunoaşte că urnele şi doar ele au refăcut peisajul politic românesc şi spune chiar că este vorba de o posibilitate de a face noi paşi pe calea reformării democratice a ţării, dar imediat dă o copită în stilul său recunoscut, adăugând mai multe deziderate pe care, chipurile, aceeaşi putere le are de îndeplinit pentru a „reface încrederea statelor partenere în capacitatea statului român de a fi stat de drept”, bla-bla-bla, adică aşa cum face el de obicei, când unele lucruri, chiar fundamentale, nu-i sunt pe plac. Azi, în noua configuraţire a puterii, când partidul său stat – care, odinioară, controla şi frunza, şi iarba, şi copacii, şi păsările, şi râurile, şi câmpiile, şi munţii, şi văile, şi Dunărea, şi Marea cea Mare -, acel partid stat în care Nuţi Udrea o concura în putere pe sinistra Elena Ceauşescu, a devenit un fel de fantomă, el, Băsescu, se ascunde în faţa piruetelor politice caracteristice. Nu e mai puţin adevărat că cei ce i-au scris spiciul l-au pus în faţa unor încurcături uneori fără ieşire. De pildă, sunt curios să ştiu ce ar fi răspuns dacă unii dintre ambasadorii aflaţi la Cotroceni i-ar fi cerut să explice ce a vrut să spună prin propoziţia: „Trebuie să ne recunoaştem caracterul de predictibilitate în acţiune, pe care numai un sistem instituţional stabil îl poate garanta”? Vorbele îl privesc şi pe el, ca preşedinte, şi implicit acţiunile sale? În fine, ce înţelege prin acea „reînvestire a cetăţenilor cu principalul lor atribut – un atribut originar -, de generator politic”? Cogitare adâncă, precum în Caragiale! Dar cele mai mari nelămuriri le trezeşte modul alambicat, incoerent, lipsit de o logică solidă şi articulată, în care prezintă direcţiile concrete de acţiune ale politicii externe româneşti. Dacă este firesc şi normal să înceapă cu rolul şi locul României ca stat membru al NATO şi UE, este cel puţin straniu să nu poziţioneze Bucureştiul în raport cu discuţiile şi măsurile ferme ale unor state „colege” din Alianţa Nord-Atlantică (SUA, Franţa etc.) faţă de retragerea din Afganistan şi să bage capul în nisip precum struţul. Cui prodest? Cum explică el în faţa aliaţilor şi mai ales a poporului această poziţie? Tot Băsescu vorbeşte despre prioritatea relaţiilor cu SUA şi consolidarea acestui parteneriat de excepţie, dar nu suflă nimic despre unilateralitatea acestuia şi că românii mai stau cu sutele ori miile la coadă pentru vize americane. Bine că măcar vorbeşte despre aşa ceva în cazul relaţiilor cu Canada!
Apoi, enumerarea ţărilor lumii şi a dorinţei de a extinde relaţiile cu acestea este cel puţin hazlie, lipsită tot de orice logică şi dimensiune politică, atribute specifice unor consilieri ai săi, cum ar fi traseistul Cristian Diaconescu, un expert pe probleme externe, insipid, incolor şi inodor. Astfel, după Croaţia, el vorbeşte despre Polonia, apoi despreTurcia, după care sare la Marea Britanie, de acolo la statele Caucazului de Sud, citând Azerbaidjanul, apoi la Georgia, ajungând la Germania, după care la Franţa, Spania, „vecinii noştri Ungaria, Bulgaria”, Canada, Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina, Serbia, China, Japonia, India, Coreea de Sud! Le-am citat spre a argumenta faptul că acestea sunt aruncate cu furca, iar modul cum sunt expediate sau definite raporturile cu ele este absolut şocant. În toamnă, ne împuiase capul cu denunţarea celor ce „privesc spre Rusia ori China”, ignorând relaţiile privilegiate ale Germaniei, Franţei, Angliei şi, fără voia lui, ale SUA cu aceste ţări, iar acum se face că plouă! Preocuparea faţă de românii de pretutindeni şi îndeosebi faţă de comunităţile de români din Ungaria, Ucraina – mai ales – Serbia sau Bulgaria e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire ca dimensiune congruentă şi articulată. Am lăsat la sfârşit, dar nu în ultimul rând, criza ostaticilor din Algeria, unde se vede limpede cum Băsescu luptă cu Băsescu, dar nu în paradoxuri. El, care este preşedintele ţării, preşedintele CSAT, comandant şef al Armatei, care răspunde direct şi nemijlocit de politica externă a ţării, care are serviciile secrete la picioare, dă de înţeles că alţii nu au gestionat cum trebuie criza şi din cauza aceasta au murit cei doi concetăţeni. Ne întoarcem în vară, când tot ce era rău făcea Guvernul, în vreme ce el era apărător şi garant al Constituţiei şi statului de drept? Într-un singur punct are, în fine, dreptate: când, după ce a salutat în poziţie de drepţi înlăturarea unor regimuri din Tunisia, Egipt sau Libia, a realizat ceea ce spuneam la ora respectivă: că acolo s-au instaurat haosul, anarhia şi islamiştii radicali, iar implicaţiile vor fi grave şi uriaşe!
