Bastonul contelui (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– E mai prudent aşa, a spus Ambrogio, ghicindu-i iarăşi gândurile.

– Aşa este…

Băiatul o luă la fugă înainte, dar reveni:

– N-o să spun nimănui despre cele două timpuri!

Apoi alergă spre casa părinţilor săi.

„Ceva…, o prevestire a morţii tot trebuie să fie! Chiar şi socotit în înţelesul timpului nostru!”

Al Optzeci şi optulea, care a refuzat cu încăpăţânare să părăsească necropola de când s-a mutat acolo – şi au trecut cinci ani de atunci! – a hotărât, brusc să-l însoţească pe Pater Giorgio la căpătâiul unui muribund. Asta s-a întâmplat aşa: preotul şi-a anunţat elevii că va lipsi vreo două ore de la lecţii şi le-a dat, pentru ăst timp, să socotească două coloane de adunări şi scăderi celor mai mici şi două coloane de adunări şi scăderi plus împărţiri şi înmulţiri celor mai mari.

– Bolnavul locuieşte foarte aproape şi este încă perfect conştient.

– Locuieşte aproape? a vrut să se încredinţeze Ambrogio.

– Foarte aproape.

Băiatul a rămas pe gânduri, iar părintele şi-a adunat cele necesare pentru misiunea pe care se pregătea s-o îndeplinească.

– Şi vă veţi întoarce în vreo două ore?

– Poate şi mai repede.

Al Optzeci şi optulea a primit voie să-l însoţească pe Pater Giorgio. Acesta şi-a adus aminte că Doamna Roza visa să-şi vadă fiul episcop, cardinal sau chiar papă, ceea ce l-a făcut să fie sigur că va fi apreciat că l-a luat pe Ambrogio la o primă misiune religioasă.

La câţiva paşi după ce au ieşit din cimitir, iar drumul o lua printr-o livadă de meri, Ambrogio s-a întors cu faţa spre poartă. De când a venit în Lombardia, vedea pentru prima oară cimitirul de afară:

– Nu-i aşa că [necropola] seamănă cu o cetate? Uite ce ziduri groase are! Au coborât cărarea şi au ajuns la primele case. Uliţa se deschidea cu o fierărie. Şi noi avem o fierărie în cimitir. Iar când au dat de atelierul unui dulgher: Şi noi avem lucrători în lemn! Doar că tâmplarii noştri se ocupă mai ales de sicrie. Dar, la nevoie, sunt sigur că ar putea face şi ei butoaie.

Iar casele pe lângă care treceau i se păreau mult mai puţin atractive decât clădirea în care locuia familia sa.

Au intrat într-una dintre acele case şi, deşi Pater Giorgio le-a spus gazdelor că băiatul a venit să-l ajute la slujbă, Ambrogio preferă să aştepte pe o bancă în faţa uşii. Un pui de câine veni şi i se gudură la picioare şi băiatul se jucă încântat cu el şi nici nu sesiză când a revenit preotul din casă.

– De ce ai mai venit cu mine, dacă n-ai vrut să mă asişti? Pater Giorgio îşi luă rămas bun de la rudele muribundului, dar băiatul nu-l urmă spre ieşirea din curte.

– Pot să vorbesc şi eu cu meşterul?

– Nu. Meşterul e obosit şi trebuie lăsat să se gândească… să se reculeagă după ce l-am ajutat să se îndrepte spre Dumnezeu.

– Lui Emmanuel i-au plăcut întotdeauna copiii, a îndrăznit nevasta meşterului. Poate…

Ambrogio, mereu atât de politicos, n-a mai aşteptat alt îndemn şi s-a grăbit în interior. Venind din lumina soarelui de afară, îi trebuiră câteva clipe să se deprindă cu penumbra din încăpere, un soi de hol lung, încărcat cu mobilă – mai multe scrinuri unul lângă altul, lăzi şi mese. Pe toate diferite obiecte. Dar nici un scaun, ceea ce dovedea că era doar un fel de coridor de trecere. Câteva uşi. Pe care trebuia s-o aleagă? „Dacă o s-o nimeresc pe cea potrivită, o să aflu [ceea ce mă interesează atât de mult]!”, numai că n-a apucat să ia el decizia – soţia meşterului a venit în urma lui şi l-a condus în dormitorul unde se afla bolnavul.

Meşterul Emmanuel a venit de tânăr din Cordoba. Pe atunci se numea Manolo. Tatăl său a fost tipograf şi fiii săi i-au preluat meseria. Fiind şase fraţi, trei dintre ei au trebuit să plece spre a-şi exercita profesia astfel încât să nu-şi facă unul altuia concurenţă. (Unul dintre ceilalţi fraţi a murit de tânăr şi altul s-a călugărit.) Aşa a ajuns Manolo în Lombardia, a devenit Emmanuel, iar din tiparniţa lui au ieşit o mulţime de cărţi, precum şi o parte dintre anunţurile afişate de oficialităţi prin locurile cele mai circulate¹.

– Uitaţi-vă, i s-a adresat bolnavului soţia, uitaţi-vă cine a venit să vă vadă! E băiatul baronului!

Emmanuel/Manolo era întins pe un pat uriaş cu baldachin şi perdele de dantelă. La lumina lumânărilor arzând lângă căpătâiul muribundului, băiatul putu să desluşească mobila masivă, sculptată, grea, ameninţătoare. Dormitorul acela era la fel de încărcat cu tot felul de obiecte ca şi camera de trecere. (De pe uliţă, n-ai fi bănuit că în casa aceea obişnuită se află atâtea lucruri. Ca într-un palat…)

Al Optzeci şi optulea nu păru prea atent la decor, deşi, câteva zile mai târziu, când Manolo/Emmanuel se odihnea de acum în Cimitirul „Sfântul Ambrozie”, venind vorba despre încăperea unde şi-a trăit ultimele zile meşterul, Pater Giorgio a rămas uimit cât de exact a rămas fiecare obiect în memoria tânărului. Al Optzeci şi optulea se apropie de pat. Cel aflat întins acolo nu părea ros de boală. Ceea ce nu l-a mirat prea tare pe băiat: el a apucat să vadă destui decedaţi care, duşi la groapă, arătau ca nişte oameni sănătoşi dormind. E drept, pe alţii se puteau citi urmele lăsate de o agonie prelungă. Ba, erau şi unele cadavre la care nici nu i-au permis să se uite. Meşterul Emmanuel era un bărbat de peste şaptezeci de ani, dar faţa nu-i era brăzdată de nici un rid. Arăta chiar mai bine decât defuncţii părând cei mai sănătoşi dintre cei văzuţi de băiat. Probabil pentru că aceia aveau cu toţii ochii închişi, pe când Manolo/Emmanuel îl privea ţintă, puţin mirat. Şi-l privi şi mai uimit, după ce i-a adresat Ambrogio primele cuvinte:

– Bună ziua, messer Emmanuel, de unde aţi ştiut că trebuie să-l chemaţi pe Pater Giorgio pentru… pentru… Tânărul tăcu: el avea impresia că s-a exprimat destul de clar, chiar dacă nu îndrăznea să pronunţe „ultima împărtăşanie”. Nici n-ar fi fost politicos… Totuşi, bătrânul nu i-a răspuns imediat, de parcă-l aştepta să-şi termine fraza. Pauza se prelungea. Pentru… pentru sfânta împărtăşanie?

Bătrânul continua să tacă şi Al Optzeci şi optulea a pierdut nădejdea că va mai primi un răspuns. Poate că meşterul Emmanuel nu mai auzea. Sau poate că nu mai putea vorbi. Ambrogio s-a întors să plece.

– Tu nu poţi să pricepi aşa ceva. Glasul bolnavului era surprinzător de limpede.

– Nu pot. De aceea am şi întrebat.

– O să ai vreme destulă să afli.

Stânjeneala a trecut şi cei doi parcă stăteau la un taifas obişnuit între ei. Mai mult: băiatul s-a apropiat şi s-a aşezat pe marginea patului.

– Pater Giorgio s-a plâns de multe ori că a fost chemat la orele cele mai nepotrivite la căpătâiul unui bolnav care credea că o să moară şi, când acolo, după o vreme, acela s-a sculat din aşternut şi şi-a reluat viaţa de dinainte. Cineva l-a deranjat în felul acesta pe Pater Giorgio de şase ori, încât părintele s-a exprimat, cuprins de supărare, că „acela ne va îngropa pe toţi!”

– Greşeşti, fiule! s-a grăbit să-l contrazică preotul, asistând stânjenit din pragul uşii la o scenă pe care o considera penibilă, însă pe care nu ştia cum s-o întrerupă. Umilinţa şireată a ţăranului din el îl obliga să se poarte cu multă prudenţă cu fiul patroanei de la care primea condiţii atât de bune de trai. Greşeşti, fiule! Eu sunt gata să răspund fiecărei chemări din partea unui credincios.

– Eu, părinte, n-am să te mai deranjez decât la groapă.

Auzindu-l, soţia a început să bocească în surdină, iar Pater Giorgio şi-a spus în gând: „Aşa spuneţi cu toţii! Mulţi nu mă cheamă, fiindcă mai speră să trăiască, iar alţii mă fac să-i vizitez te miri când, de bolnavi închipuiţi ce sunt…” Nu şi-a spus nimic mai departe şi s-a adâncit într-o rugăciune, fiindcă îi era frică să nu-i ghicească Ambrogio iarăşi gândurile şi să i le facă publice. Cu Ambrogio trebuia să fie de două ori prudent!

– Deci, ştii că Dumnezeu te va chema la tine! De unde ştii? De când ştii?

– La vârsta mea, omul a trecut prin multe şi simte când i se apropie sfârşitul. Ţi-am spus că o să vină timpul când şi tu vei afla când trebuie să chemi preotul. Dar sunt sigur că tu vei face lucrul acesta peste foarte, foarte multă vreme. Nici eu nu mă pot plânge, şi mie mi-au fost date destule primăveri…

– Da, dar au fost numeroşi oameni mai bătrâni ca tine care s-au înşelat şi l-au chemat pe Pater Giorgio şi, pe urmă, au trăit mai departe.

– Eu, fiule, sunt gata să răspund fiecărei chemări din partea unui credincios, mai mormăi o dată părintele.

– Te rog, se gudură Ambrogio cât putea el mai drăgălaş, spune-mi dacă doar crezi că ţi-a venit sorocul sau dacă… ă… chiar ştii!

Soţia lui Emmanuel/Manolo plângea tot mai tare, în schimb bolnavul părea şi el cucerit de Al Optzeci şi optulea şi dădea senzaţia – cu tot momentul acela solemn – că începe să se amuze.

– Ţi-am spus că vine o vreme când aşa ceva se simte.

– Deci simţi, dar nu ştii, concluzionă băiatul. Ambrogio se bosumflă vizibil: din nou n-a primit un răspuns competent! Nici măcar de la cineva care se crede muribund. „Crede, simte, însă nu ştie!”.

Vraja se topi şi, brusc, băiatul simţi o nevoie urgentă să iasă la lumina soarelui şi la aer curat.

Pe drumul spre casă, i-a spus preotului:

– Messer Emmanuel te va mai chema de multe ori!

– Messer Manolo este foarte bolnav.

– O să vezi că Messer Emmanuel te va mai chema de multe ori!

Pe urmă, Ambrogio a trebuit să-şi recunoască: nici el nu ştie (încă?) mare lucru: Messer Emmanuel a murit încă în aceeaşi seară.

Al Optzeci şi optulea a aşteptat iarăşi ca Ţipor să-şi termine rugăciunea în faţa grilajului de la Cavoul Rabinului. Apoi, când acela a terminat să se roage şi şi-a strâns lucrurile pentru a pleca, Ambrogio a venit din nou la el şi evreul din nou s-a făcut că nu-l simte. Şi iarăşi l-a prins Ambrogio pe Ţipor de mână şi aşa au stat împreună pe aleea pustie.

– Ce este acolo? l-a întrebat băiatul, arătând spre un triunghi străpuns de-a curmezişul cu o linie dreaptă.

– Un triunghi tăiat.

– Grecii îi spuneau la triunghi „delta”.

– Se poate.

Al Optzeci şi optulea îi lăsă dezamăgit mâna. Evreul acela pesemne că nu era decât un credincios care spune rugăciunile după datină, care crede şi… şi cam atât.

De data asta, Ţipor a fost cel care a ghicit gândurile celuilalt.

– Într-adevăr, eu cred şi mă las călăuzit de El – slăvit fie-I Numele -, fără a-I cere socoteală şi fără a-L întreba de ce este asta aşa şi cealaltă altfel. El ştie şi asta îmi este de ajuns. Dacă ţi-aş răspunde la prima întrebare, mi-ai pune-o pe a doua. Pe urmă pe a treia şi tot aşa mai departe. Până ce n-aş mai şti să-ţi răspund şi am fi ca la început.

Ambrogio îl luă din nou mâna în mâna sa:

– Deci, ştii…

– Ce să ştiu?

– Ce este acolo? şi-i arătă din nou triunghiul străpuns de-a curmezişul de o linie dreaptă.

– Un triunghi tăiat.

– Ce este acolo? N-o să divulg nimănui!

– Câţi ani ai?

– Treisprezece.

– Dacă ai fi evreu, la vârsta aceasta ai deveni bărbat. Acolo este un triunghi tăiat. Dar, uite, dincolo este un alt triunghi. Care nu este tăiat.

– Poate că primul triunghi a fost tăiat de vreme.

– Poate. Ţipor s-a întors cu spatele la Cavoul Rabinului şi, ţinându-l de mână pe Ambrogio, o luă pe alee spre ieşirea din cimitir. Un triunghi este tăiat şi altul nu. Unul a rămas întreg şi celălalt nu. Şi, totuşi, seamănă între ele, chiar dacă sunt atât de diferite, de opuse… Abia când au văzut doi oameni venind spre ei, Ţipor i-a lăsat mâna băiatului şi au luat-o pe o altă alee, ocolindu-i pe cei ce veneau din sens contrar.

– N-am să spun nimănui, făgădui iarăşi băiatul. Dar de gândit a gândit: de unde a ştiut evreul că întrebarea lui a pornit de la asemănarea pe care a găsit-o între bunul Sfânt Anton de pe farfuria din serviciul de gală al mamei şi sculptura lui Hefaistos de pe Mausoleul Contesei? Că, prin răspunsul său, era limpede că la acea întrebare a încercat să-i răspundă. Tot rumegând acea convorbire, şi-a adus aminte că, iniţial, lui Ţipor i-a fost frică de prima întrebare pentru că le simţea venind şi pe celelalte. De unde Ambrogio a tras două concluzii: prima, că acea primă întrebare făcea parte din seria ce-l interesa; a doua, că de la un moment-dat, celălalt nu l-ar mai fi putut lămuri nu pentru că, dintr-un motiv ori altul, n-ar fi vrut, ci deoarece chiar n-ar mai fi avut un răspuns. Totuşi, măcar până la un punct de pe traseu, tot l-ar fi putut conduce evreul, era tot mai încredinţat Al Optzeci şi optulea. Doar că degeaba l-a mai căutat lângă Cavoul Rabinului. Ţipor nu s-a mai întors acolo niciodată.

Odată, întâmplător, Ambrogio a auzit că evreul a fost învinovăţit că ar umbla după copii creştini şi că ar fi fost osândit. Băiatul a protestat şi a vrut să afle amănunte, însă capitolul acela era încheiat pentru el. Cel puţin pentru o vreme.

Întâmplător – sau poate nu -, tocmai când a împlinit optsprezece ani, băiatul Doamnei Roza a primit un dar neaşteptat. Un gropar i-a adus din partea unui străin un obiect lung, învelit într-o pânză mai degrabă murdară. Tânărul l-a luat nedumerit şi i l-a arătat mamei. „Băiatul, acum bărbat în putere, s-a mirat pentru cadoul primit: un băţ ordinar, bandajat în nişte cârpe nu prea curate. Doar Doamna Roza a ştiut despre ce este vorba, a dezvelit bastonul şi măciulia de aur a sclipit iar la lumină.” Doamna Roza era bolnavă şi avea dureri mari, însă, la vederea cadoului aceluia atât de ciudat, în ochi i s-a aprins o luminiţă amintind de femeia frumoasă de pe vremuri.