În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
În mod logic, lipsite de excitaţii, simţurile se atrofiază, rând pe rând. Dar dacă ar fi fost aşa, odată cu dispariţia trăirilor conştiente, ar fi dispărut şi suferinţa şi disperarea, iar trupul ar fi continuat să vieţuiască asemenea unei legume. Doar că nu s-a întâmplat aşa şi nefericiţii n-au fost scutiţi de îngrozitoarea spaimă. Nimeni nu a supravieţuit acolo mai mult de câteva săptămâni şi nu frigul era cel ce omora, ci tocmai disperarea. Oamenii înnebuneau, aveau halucinaţii şi parcurgeau calvarul tot mai înspăimântaţi. În loc să se transforme în legume, trăiau cu fiecare clipă mai profund în acel spaţiu fără de timp. […] Ţipor a găsit şi explicaţia de ce nu se prăbuşea conştiinţa într-un loc lipsit de stimuli. Pentru că un simţ lipsă tinde să fie înlocuit cu altul, devenit mai activ. Iar, în interiorul Stâncilor Carpenti, mirosul şi cine ştie ce alţi receptori, de care habar nu avem, lucrau de zor. Iar spaima ajunsă la cote inimaginabile, precum şi halucinaţiile îi făceau nu să nu mai gândească după logica normală. […] Cel mai cumplit lucru Ţipor l-a lăsat la urmă, parcă i-a fost teamă să-l şi evoce: după ce se prăpădea câte un prizonier, acela nu era scos din gaura-celulă, ci lăsat să putrezească acolo. Noul venit se pomenea de la început cu un miros greu şi realiza abia pe parcurs cu ce vecin(i) i-a fost sortit să-şi sfârşească zilele. […] „Moartea nu este nici pe departe cel mai cumplit lucru. De ar fi existat o posibilitate să mori mai repede, toţi nenorociţii din acel iad s-ar fi grăbit să se sinucidă. Moartea nu-i nici pe departe cel mai cumplit lucru! De aceea nici nu mi-e frică să-ţi povestesc toate astea – dacă s-ar afla ce ţi-am spus, m-ar găsi şi în gaură de şarpe şi m-ar duce înapoi. Însă acum port mereu cu mine o armă care mă poate elibera oricând! Moartea nu-i nici pe departe cel mai cumplit lucru!
– Ce armă?
Dar la această întrebare, Ţipor s-a mulţumit să răspundă cu un rânjet.
– Ce e moartea?
– Nu ştiu fiindcă „cele ce nu se văd sunt deasupra celor ce se văd, fiindcă cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt veşnice”.
Ambrogio mai insistă:
– Şi de unde ştii că moartea nu-i nici pe departe cel mai cumplit lucru? De unde ştii cum e moartea?
Ţipor nu i-a răspuns decât cu acelaşi rânjet. Era limpede: mai multe nu mai era dispus să destăinuiască. Dar avea ce destăinui?
Când s-au despărţit, era dimineaţă. O dimineaţă târzie de iarnă.
Evreul plecase, iar Al Optzeci şi optulea continua să şadă în fotoliul său din biroul de protocol. Un servitor a intrat să întreţină focul; stăpânul nici nu l-a observat. Învăluit în oboseala nopţii nedormite şi în căldura din încăpere, Ambrogio realiză că n-a aflat nici de ce a fost arestat (răpit?) evreul, nici cum a scăpat de acolo. Făcu o vreme supoziţii, până ce şi-a dat seama că acelea rămâneau doar amănunte nesemnificative pentru ceea ce-l ardea pe el. Cum socoteşte Dumnezeu timpului cuvenit n-a aflat nici după ce Ţipor i-a spus hotărât că moartea nu-i nici pe departe cel mai cumplit lucru.
„Nu ştim nimic despre moarte. Absolut nimic, De aceea ne este atât de frică de ea. Ca unui copil de o încăpere întunecată, unde n-ar intra niciodată de bună voie. Şi, atunci, ce rost are să mă întreb, de când mă ţin minte, despre acest lucru?”
Anul 1717 de după Cristos se apropia de sfârşit. Se spune că anii formaţi din cifre duble au un caracter magic. 17 şi 17… Ambrogio a mas trei zile şi trei nopţi în fotoliul său din biroul de protocol al cimitirului. Când s-a întors acasă, era de acum alt om. A rămas, şi în continuare, acelaşi soţ corect, acelaşi tată corect, acelaşi personaj rezervat, sprijinit elegant în nedespărţitul lui baston cu măciulie de aur (care l-a făcut să umble de parcă ar fi avut chiar nevoie de el). Nici tendinţa de a sări de la înălţime n-o mai simţea. Un personaj extrem de onorabil, stimat de colectivitate. Ambrogio a rămas acelaşi şi totuşi a devenit altul. Iar faptul că privea mai tot timpul în gol îi dădea un aer şi mai distins.
În biografia lui Ambrogio, scribul n-a mai găsit nimic deosebit de relatat. (Dar poate că vina îi aparţine în întregime tot lui, scribului…) Nici măcar albinele nu i-au mai format vreodată legendarul nimb auriu lui Ambrogio, după ce s-au despărţit atât de crud de el.
Doar o dată s-a mai întrebat „cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”. Atunci când i-au mai murit doi copii1.
Al Optzeci şi optulea a mai trăit mult, foarte mult, peste cinzeci de ani – o viaţă de om -, răstimp cât lumea a mai dat de atâtea ori în clocot. N-a ajuns, aşa cum l-a visat Doamna Roza – Dumnezeu s-o ierte! – preot, prelat ori chiar papă. (Câteodată, amintindu-şi de mama sa, Ambrogio chiar avea remuşcări că nu i-a satisfăcut această dorinţă mamei. Cu care s-a înţeles întotdeauna atât de bine.) În 1755, când au sosit veştile despre nenorocirea abătută asupra Lisabonei, când un cutremur, o furtună îngrozitoare şi un incendiu au devastat oraşul, n-a mai simţit absolut nici un imbold să meargă în Portugalia spre a-i descoase pe cei de acolo de ce unii au murit şi alţii nu. Al Optzeci şi optulea a mai trăit mult, foarte mult – cinzeci şi patru ani – până când Dumnezeu şi-a adus aminte şi de el. Poate că l-a uitat, fiindcă nu L-a mai exasperat cu veşnicele-i întrebări şi fiindcă s-a mulţumit să-şi creeze paradisul său pe pământ. La Segrate, Ambrogio a dat naştere celei mai faimoase grădini din timpul său, mai celebră chiar decât „incomparabilele” peisaje de pe lângă palatele stăpânilor lumii. Acolo a mai trăit el decenii după decenii şi, poate, nici nu şi-a dat seama când a trecut din raiul de pe pământ în cel ceresc.
Şi, totuşi, „cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”
AL OPTZECI ŞI NOUĂLEA
(1707 – 1771)
Omul Geamăn,
precum şi
A doua viaţă a lui Ambrogio
Doi-într-unul
Al Optzeci şi optulea s-a căsătorit, în A.D. 1700, cu Ana Maria Luiza, fiica mezină a contelui austriac Leopold von der Blausaule. Din registrele bisericii, reiese că în 1701 li s-a născut primul copil, Leopold Heinz Friedrich; în 1703 a venit pe lume Maria Margarette, în 1704 Roberta Aurelia, iar trei ani mai târziu, cei doi gemeni. Anul 1706 a fost marcat de eclipsa totală de soare vizibilă în statele germane şi în Elveţia (pentru acele locuri, ultima eclipsă totală de dinaintea sfârşitului mileniului). Desigur, fenomenul a fost recepţionat şi în Segrate. Eclipsele de soare sunt considerate avertismente date de Bunul Dumnezeu păcătoşilor. Aşa că sunt primite cu o justificată teamă. Pe bună dreptate: după doar trei zile, a murit Maria Margarette, în vârstă de doar trei ani. Al Optzeci şi optulea a căutat îndelung o legătură între eclipsă şi decesul atât de prematur al fiicei sale2.
În 1720, s-au mai prăpădit doi dintre cei patru copii rămaşi ai lui ai lui Ambrogio şi ai Anei Maria Luiza: Leopold Heinrich Friedrich, un adolescent superb de doar 19 ani, precum şi sora sa, Roberta Aurelia, cu trei ani mai tânără, deja logodită cu un baron italian. Dintre cei cinci copii ai Celui de Al Optzeci şi optulea, au mai rămas în viaţă doar gemenii.
1 O fetiţă i s-a prăpădit în urma „avertismentului dat de Dumnezeu”, eclipsa totală de soare din 1706, iar primul născut şi cea de a doua fiică, în 1720, în timpul unei epidemii. I-au mai rămas doar gemenii.
2 „Bine, şi-a spus disperatul tată, eclipsa trebuia să aducă nenorociri, aceasta este ceea ce prevesteşte ea, însă de ce a luat-o Dumnezeu la El tocmai pe Maria Margarette? Ce vină a putut avea ea, atât de fragilă? Or, Dumnezeu nu face nimic la întâmplare!” Iar în lungile zile şi nopţi de doliu, a cugetat: „Se spune că Domnul pedepseşte relele oamenilor până în a şaptea spiţă. Dacă a luat-o la El pe Maria Margarette, înseamnă că ea a plătit din păcatele străbunilor ei. Înseamnă că sufletul ni se strecoară, după deces, în trupurile celor ce ne urmează zămisliţi din sămânţa noastră. Altfel, pedeapsa asupra generaţiilor ulterioare n-ar avea nici un sens. Iar Dumnezeu nu face nimic la întâmplare!” Şi: „Pe Maria Margarette a luat-o la El, aşa că nu pe ea a pedepsit-o, ci pe noi. Dumnezeu e drept!”.
