În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Dacă-l durea cu adevărat pe cel de al doilea geamăn ceva, resimţea acea durere şi primul geamăn?1 Întâiul, mereu preaplin de energie, amuzându-se din orice, gata oricând pentru orice farsă, a ajuns să-i fie acoperită adevărata stare de veşnicele-i jocuri. Aşa că era greu de spus dacă şi Întâiul chiar resimţea sau doar se prefăcea că resimte neplăcerile fratelui său. Greu de spus: dacă Al doilea percepea atât de profund ceea ce simţea Întâiul, de ce să nu fi fost fenomenul reciproc? În scenetele cu tema „Gemenii” prezentate de artiştii ambulanţi prin târguri, transmiterea durerilor de la Întâiul la Al doilea a reprezentat sâmburele comediei: Întâiul era ghiduş şi se tot prefăcea că-l doare ba una, ba alta, iar Al doilea urla de nu mai putea, spre hazul asistenţei.
Şi cum Întâiul se distra copios – cel puţin în spectacolele artiştilor ambulanţi – şi provoca asemenea farse, nici Stefano Eximius nu mai avea aceeaşi credibilitate, chiar dacă, şi în continuare, demonstraţiile sale erudite au rămas fără cusur: realitatea părea să contrazică în mod decisiv teoria. Intuind că Întâiul juca teatru, Al Optzeci şi optulea a purtat mai multe discuţii cu el, folosind ba tonul cel mai blând, ba ameninţările, în încercarea de a-l opri, pentru binele mamei, să mai născocească noi suferinţe. Iar Al doilea îi lua de fiecare dată apărarea fratelui său.
Atmosfera din căminul lui Ambrogio a devenit de nesuferit, mai ales după ce sora Anei Maria Luiza a intrat într-un conflict deschis cu magul. Eximius – devenit şi aşa inutil – a trebuit să plece2. În locul lui au venit tot felul de pieze rele la Segrate şi, după ce o ghicitoare adusă din Florenţa a prezis moartea sigură a gemenilor pentru următoarele trei luni şi, într-adevăr, curând după aceea a apărut o molimă cu vărsături şi cumplite dureri de cap, care a ucis deja la debutul ei zeci de oameni, mai ales tineri, mama gemenilor, parcă nesuportând să supravieţuiască şi ultimilor ei copii, a contractat ea boala şi s-a stins în doar câteva zile. Doar geamănul „Cel mare” nu credea nimic din toate astea.
Legenda spune că molima i-ar fi atins şi pe gemeni, dar că acel lucru s-ar fi petrecut într-un mod cu totul ieşit din comun: deşi întotdeauna ei ar fi resimţit unul durerile celuilalt, de murit ar fi murit doar unul singur. Care dintre ei? Imposibil de răspuns, întrucât cel rămas s-ar fi prezentat când drept Întâiul, când drept Al doilea. Nemaiputând să-i pui unul lângă celălalt, nu aveai nici un criteriu de a şti care dintre ei a supravieţuit. Cel mai înalt ori celălalt? Şi iarăşi: „Un chip, un glas, o haină; totuşi doi; / Oglindă vie, care e şi nu e.”
„Povestea gemenilor” a suferit numeroase variante, însă, în acţiunea propriu-zisă, insinuarea sufletului celui plecat alături de sufletul celuilalt în trupul celui rămas a fost preluată aproape peste tot, ea fiind ceea ce a reprodus – cu stângăcia-i caracteristică – scribul. Da, apariţia în trupul celui rămas când a unuia când a celuilalt dintre fraţi a constituit întotdeauna adevăratul fir epic.3 Nenumărate au fost farsele jucate de cei doi-deveniţi-unul: ba Întâiul, ba Al doilea. Totuşi, păcălelile se pare că au fost mereu născocite de Întâiul, iar ponoasele le trăgea întotdeauna Al doilea. Aceasta a devenit reţeta după care aveau loc improvizaţiile. Conţinutul concret era prezentat în funcţie de puterea de improvizaţie a actorilor sau de cea a povestitorilor şi este uşor de imaginat că posibilităţile de invenţie au fost nelimitate. Dar, încă o dată, punctul de plecare a fost mereu acelaşi.
Scribul, aşa cum a precizat, a căutat şi a găsit mai multe variante ale „Poveştii gemenilor”. Atât de multe încât să poată afirma cu temei că tema a fost uzitată cu mult succes pe o perioadă de aproape un veac. Pentru a constata ce face parte din această legendă prelucrată de moda timpului şi ce putea să fi fost parte a biografiei Celui de Al Optzeci şi nouălea, scribul a investigat şi vieţile altor perechi de gemeni din epoca respectivă. A găsit prea puţine cazuri cât de cât semnificative, cu toate că subiectul a fost atât de iubit în epocă. (Vezi şi povestea deja amintită a Omului cu masca de fier. De alţi gemeni celebri n-a dat.)
Decât giumbuşlucurile amuzante prezentate prin târguri dintr-o parte în alta a Europei de către actorii ambulanţi, mai interesantă i se pare scribului metamorfoza a două suflete într-un singur trup, contopirea într-una a două vieţi diferite, a două caractere diferite, de obicei foarte deosebite între ele, dacă nu chiar contrarii. Accentul pe acest aspect este mult mai puţin exploatat în producţiile amintite, scribul găsind doar două texte în domeniu. O broşură scoasă la Avignion în 1698, de un oarecare doctor Jean Louis Flanel e intitulată „Despre uimitoarea unificare a gemenilor Jean şi Jacques din Toulouse, găsiţi de către meşterul Pourcel pe lespezile catedralei, atunci când cei doi prunci mai erau doi”. Despre acel doctor Jean Louis Flanel scribul nu a descoperit nici o informaţie. Al doilea text, mult mai târziu, provine dintr-un almanah german din anul 1780, nu are precizat autorul şi poartă titlul „Hans şi Robert, cei doi gemeni dintr-un singur trup”. Desigur, scribul a mai dat şi de alte lucrări aparent asemănătoare, dacă te iei doar după titlu, dar în acelea era vorba despre unul şi acelaşi personaj care se comportă diferit în situaţii diferite (în genul „Straniului caz al Doctorului Jekil şi al Domnului Hyde” al lui Robert Louis Stevenson). Însă în cele două lucrări amintite, pentru cei din jur, unul dintre gemeni se prăpădeşte, dar în realitate nu moare decât o jumătate din fiecare, ceea ce a rămas viu realcătuindu-se în corpul rămas.
Dacă scribul nu-i cere prea mult bunului şi atât de răbdătorului cititor, atunci îl roagă să-şi aducă aminte de câteva rânduri din „Argumentul” pus la începutul poveştii Celor O Sută: „Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire”. A trecut un sfert de veac de când a aşternut scribul aceste rânduri pe hârtie şi, chiar de nu mai este la fel de sigur dacă istoria are într-adevăr un mobil, îi apare tot mai limpede că „adevărul istoric” şi „legenda” sunt mai legate între ele decât se acceptă îndeobşte. „Adevărul istoric” se inspiră din „legendă”, iar „legenda” se inspiră din „adevărul istoric”. „Adevărul istoric” este unul şi acelaşi doar pentru fiecare dintre cei ce l-au trăit şi moare odată cu fiecare dintre ei. De aceea, (şi) în legătură cu Al Optzeci şi nouălea, scribul a căutat în poveste ceea ce pare a fost mai aproape de cele întâmplate cu eroul său.
Dar cine a fost Al Optzeci şi nouălea?
În registru, unul dintre gemeni a decedat în anul 1726, pe când n-avea decât 19 ani, exact vârsta la care s-a stins, în 1720, şi fratele său mai mare, Leopold Heinrich Friedrich. A murit Întâiul sau Al doilea? Ceea ce i-a atras din prima clipă atenţia scribului a fost să vadă că în document, adică într-un act oficial, în urma numelui celui decedat, este trecut un semn de întrebare. Scribul a răsfoit întregul registru, apoi şi pe cel de dinainte şi pe cel de după anul 1726. Niciunde altundeva nu mai apare un asemenea semn. Dar dacă el a fost introdus ulterior? Să nu fi fost sigură nici măcar familia în legătură cu identitatea decedatului? Să fi existat dubii din partea celor cu care a intrat abia mai târziu în contact geamănul supravieţuitor? Cerneala folosită pentru semnul întrebării pare aceeaşi cu cea din restul înscrisului. Scribul a cerut o expertiză, lucru care, în cazul unui document de arhivă, necesită numeroase aprobări. Formalităţile s-au tot tărăgănat şi, între timp, scribul şi-a continuat lucrarea.4
