Bastonul contelui (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Ceea ce nu înseamnă că poarta mare a castelului ar fi fost zăvorâtă. Şi nici că data de 8 octombrie n-ar mai fi fost sărbătorită cu tot fastul. Sau că biserica palatului n-ar mai fi stat la dispoziţia oricărui creştin doritor să se roage acolo. Ba, mai mult, în trecere spre alte destinaţii, numeroase personalităţi au vizitat şi parcul palatului. Printre ele, şi cineva ce-şi spunea Sir Domenick Reush (uneori e amintit şi drept Sir Dominick Roosh). Era un senior venit de la Londra pentru a căuta în sudul Italiei o climă mai blândă, mai potrivită pentru problemele sale de sănătate. Omul avea scrisori de recomandare din partea celor mai înalte cercuri din ţara sa şi era însoţit de mai mulţi servitori. „Asemenea personaje sunt suspecte” i-a spus Contelui prevăzătorul administrator. „Nenumăraţi şarlatani şi impostori călătoresc dându-se mari seniori şi dispărând cu valori furate de la cei ce le-au oferit cu atâta naivitate ospitalitate”, insistă Ţipor. „Castelul de aici nu este un han!”, a continuat evreul să mormăie. Dar Contele n-a luat nici o decizie, iar Geamănul sau Puiu nici atât. Până la urmă, s-a liniştit şi administratorul: Sir Domenick avea un valet atât de bătrân, atât de stilat şi atât de conştiincios, încât acela nu putea face parte dintr-o bandă de escroci.

Şi, într-adevăr, englezii aceia s-au dovedit a fi oameni cinstiţi, chiar dacă, aşa cum vom vedea, nu erau ceea ce păreau. Iar Ţipor a avut tot timpul să-i observe. Tânărul domn nu şi-a mai continuat drumul spre sud, nici n-ar fi putut s-o mai facă, era epuizat, palid şi extrem de slăbit. Sir Domenick a fost imediat acceptat la Segrate: la început s-a instalat în localitate, făcându-i sporadice vizite Celui de Al Nouăzecilea, pe urmă a fost poftit să se mute cu totul în castel. Unde a rămas mult mai mult decât ar fi crezut. Unde a rămas definitiv.

Oaspetele era cam de aceeaşi vârstă cu Puiu şi cei doi s-au simpatizat din prima clipă. Ciudat şi acest lucru: Al Nouăzecilea a ajuns la vârsta în care nu se prea mai leagă prietenii. Mai ales că, până atunci, Puiu n-ar fi putut numi măcar un singur prieten în viaţa sa. Întotdeauna îşi fusese îndeajuns sieşi, a mai existat şi afecţiunea puternică faţă de bunicul său, iar familia pe care şi-a format-o părea să-i fie absolut suficientă.

Ceea ce a putut afla iniţial scribul în legătură cu Sir Domenick a fost că era vorba despre fiul cel mai mare al unei vechi familii care se mândrea cu strămoşi de pe vremea regelui Richard Inimă de Leu, care i-ar fi înnobilat¹. Era băiatul cel mai mare şi mai avea un frate şi o soră. Dorise să facă o carieră militară, chiar a şi participat la câteva campanii, dar boala contractată – după toate semnele, tuberculoză – l-a obligat să-şi schimbe în totalitate felul de viaţă. Astfel a ajuns să citească mult – mai ales cărţi de medicină, probabil pentru a se documenta în legătură cu suferinţa sa. În biblioteca lui se găseau, pe lângă tratatele clasice şi numeroase vechi manuscrise conţinând tratamente recomandate de alchimişti, reţetare ciudate, descrierea efectelor curative ale diferitelor plante – unele complet necunoscute de scrib.

Şi mai făcea ceva Sir Domenick: cânta la o orgă mică, portabilă, fără pedale².

Ceea ce a însemnat că, pe de o parte, oaspetele englez călătorea cu multe bagaje şi, pe de altă parte, că presimţea că acel voiaj va fi de lungă durată. Printre lucrurile pe care le-a adus la Segrate fiind şi lăzile cu cărţi. Văzându-le, suspiciunile lui Ţipor au dispărut cu totul: „Unde s-au mai văzut escroci cărând după ei o bibliotecă?” În cufărul plin cu literatură medicală se găseau de la „Canonul medicinii practice” a lui Avicenna, până la „De humani corporis Fabrica” a lui Andreas Vesalius; apoi, o mulţime de tomuri mai noi, precum şi desene ale unor studii de fragmente umane realizate de mari pictori. În mod ciudat, ceea ce îl preocupa cel mai mult nu erau texte şi ilustraţii în legătură cu boala sa, ci desene ale creierului uman. „Nu poate fi întâmplător că un creier al unui individ om seamănă atât de mult cu o nucă! Care este legătura?” era genul de întrebări cu care s-a apropiat, pe lângă orgă, atât de mult de Al Nouăzecilea. Poate bunul cititor îşi mai aduce aminte de o discuţie… care n-a avut loc niciodată între Ambrogio şi Doi-într-unul³. Şi Puiu a fost la curent cu acel episod şi l-a considerat o premoniţie, o coincidenţă plină de conţinut. Ceva ce merita a fi aprofundat.

Cu aşa ceva se poate ocupa un om normal? Scribului nu i-a fost uşor să intre într-un asemenea joc.

Şi-a găsit cu adevărat Contele „miezul său”? Dar Geamănul? Dar Al Nouăzecilea? Abia odată cu sosirea lui Sir Domenick, Puiu şi-a dat seama că majoritatea oamenilor ducem nuca în noi, fără a avea puterea de a o deschide. Fără a fi măcar conştienţi că o avem asupra noastră. „De ce trebuie să învăţăm atâtea lucruri?” l-a întrebat odată, de mult, pe bunicul său. „Pentru a ajunge să înţelegem cât de puţin ştim”, i-a răspuns Ambrogio cu un truism. Pe care nepotul nu şi l-a însuşit drept truism. Iată, a trebuit să vină Sir Dominick tocmai din Albion pentru a-şi da din nou seama Al Nouăzecilea cât de puţin ştie el din universul din care face parte. Dar facem parte cu toţii din acelaşi univers? a venit întrebarea următoare. („Astea sunt întrebări tipice pentru copiii mici: ele se nasc unele din altele, până ce nu mai ai răspunsuri” şi-a spus, la un moment-dat, Puiu.)

Până una-alta, noii prieteni au încercat să-şi lămurească primele două chestiuni care au avut darul de a-i apropia: miezul de nucă versus creierul uman şi muzica de orgă. Chiar şi numai faptul că amândoi aveau astfel de preocupări a avut darul de a-i ţine împreună: câtă lume ar fi fost dispusă să se ocupe cu asemănările detectate de ei?

La început, englezul i-a arătat gazdei sale mai multe desene anatomice realizate atât de medici, cât şi de pictori. (Cele ale pictorilor erau mai clare.) Toate semănau între ele, deşi nu erau două identice. Pe urmă, le-au comparat cu miezuri de nucă. Şi acestea seamănă între ele, fără a fi cu totul la fel. Când au fost destul de apropiaţi, oaspetele i-a adus Celui de Al Nouăzecilea câteva borcane bine învelite în cârpe. În interiorul lor se scăldau creiere umane. Apoi, a decojit un sâmbure de nucă.

– Când poţi să desfaci atât de uşor pieliţa? Când fructul este încă foarte proaspăt, a răspuns tot el. Şi creierului uman îi poţi desface uşor coaja, cât încă nu s-a smochinit. Exact ca nuca.

– I-am auzit şi pe ai mei spunând că fiecare dintre noi poartă în el o nucă, dar că miezul este diferit de la individ la individ. Ba, i-am auzit pretinzând chiar şi că sunt şi fructe cu mai multe miezuri. Nu ştiu dacă n-au afirmat chiar că fiecare nucă are mai multe miezuri.

– Prostie! Cei doi s-au apucat să decojească un coşuleţ de nuci: Ai găsit tu vreun fruct cu mai multe miezuri?

– Da, i-a răspuns matahala radiind: uite-l!

Într-adevăr, printre nucile sparte de el, una avea două miezuri concrescute.

– Asta pentru că ai dat de gemeni. Chiar dacă am desface toate nucile de aici, n-ar fi prea probabil să mai găsim aşa ceva.

Dar n-au mai insistat: englezul era prea slăbit pentru un efort de lungă durată. De aceea, nici interpretările sale la micul său instrument nu durau prea mult. Însă, cât cânta, muzica sa era diferită de ceea ce improviza Al Nouăzecilea.

– Simţi cât de mare este diferenţa? şi-a întrebat Puiu soţia, mai mult ca să se verifice pe sine însuşi.

– Cântaţi frumos amândoi, a răspuns Anna Maria, care venea tot mai des să-i asculte. („Dar nu suficient de des!” gândi matahala. „Abia când o se stai mai multă vreme să asculţi, abia când vei începe să deprinzi subtilităţile, abia atunci o să poţi să sesizezi diferenţele. Adică n-ai să poţi să le sesizezi, o să fii obligată s-o faci!”)

– Spune-mi, te rog, l-a întrebat într-o altă zi, pe prietenul său, ce rost are să încercăm să ne tot autodepăşim, când este evident că aproape nimeni nu face diferenţa între munca unui profesionist şi cea a unui maestru? Decât tot profesioniştii… Pentru cine atâta efort?

– Pentru noi, a răspuns Sir Dominick. În vreme ce cânţi la instrumentul tău, ai vreo clipă tendinţa de a te gândi la ce înţelege cel ce te ascultă?

– Nu.

– De aceea cânţi bine.

Al Nouăzecilea cânta bine. Şi englezul cânta bine. Însă amândoi erau conştienţi că între demersurile lor muzicale existau deosebiri uriaşe. Probabil că de vină e construcţia diferită a instrumentelor, au conchis ei. Până ce au interpretat, pe rând, aceeaşi lucrare de Carl Philipp Emanuel Bach la orga cea mare din biserică. S-au audiat reciproc, apoi au repetat încă o dată şi încă o dată acelaşi preludiu şi fugă. Parcă erau două piese diferite.