În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Într-o zi plăcută de vară timpurie, au cântat împreună în grădina cu perspective multiple. N-au atacat o compoziţie anume, ci au improvizat. Aerul din jur s-a colorat din nou, prinzându-i captivi. Dar, în mod ciudat, n-au mai fost cuprinşi de acea stare toţi cei aflaţi în parcul Geamănului. („Aşa cum vom vedea, nu toată comunitatea a trăit la aceeaşi intensitate universul paralel care s-a dezvoltat acolo” şi-a prevenit din timp, scribul cititorul.)
Sir Dominick, rămas la Segrate de atâta timp, a fost acceptat ca unul de-ai casei. Şi slujitorii săi s-au acomodat acolo, s-au integrat în muncile castelului, iar un lacheu englez s-a îndrăgostit de fiica unui slujitor de-al Contelui şi cei doi s-au căsătorit1.
Pentru cei mulţi, viaţa părea că-şi urmează cursul, atât doar că la cină nu se mai găseau doar Contele, Geamănul, Al Nouăzecilea cu soţia, ci şi-a primit locul său şi Sir Dominick. Care, însă, nu putea răspunde de fiecare dată invitaţiei. De multe ori, de tot mai multe ori, sosea la ora respectivă – întotdeauna aceeaşi – bătrânul său valet, cerându-şi politicos scuze pentru absenţa stăpânului. Stăpânul care în seara aceea nu se simţea bine. Din nou!
Cina a rămas evenimentul protocolar al fiecărei zile, chiar dacă nu se prea vorbea în timpul servitului mesei. Contele şi fiul său nu şi-au mai adresat nici un cuvânt de ani buni, matahala era prea preocupată cu hăpăitul mâncării pentru a avea vreme de conversaţie, Anna Maria rămânând singură să încerce să destindă atmosfera. Însă tot ce putea face era să adreseze în fiecare seară, pe rând, aceleaşi întrebări bunicului şi socrului şi, când era de faţă, oaspetelui englez. Care, toţi, tot de fiecare dată, răspundeau cu aceleaşi fraze2. Mereu aceleaşi fraze. Un ceremonial neschimbat seară de seară. (Viaţa contelui se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel. Niciodată altfel.) A trebuit să crească suficient Maria Anna-Magdalena, pentru a se ajunge la un dialog adevărat.
Când Sir Dominick se simţea ceva mai bine şi era în stare să participe la cină, de multe ori Puiu se mai oprea din înfulecat pentru a se întreţine cu prietenul său. Discutau subiecte pe care ceilalţi cu greu le puteau urmări. (Însă subiecte care, pe cât păreau de abstracte, pe atât s-au dovedit de utile pentru atmosfera ce, în curând, avea să-i înghită pe cei rămaşi.) De cele mai multe ori vorbeau despre muzică. De pildă, s-a comentat mult o afirmaţie a unuia dintre ei, cum că tatăl, Johann Sebastian (Bach), ar fi compus doar pentru slava lui Dumnezeu, că fratele mai mare, Carl Philipp Emanuel (Bach), ar fi compus mai ales pentru slava lui Dumnezeu, iar fratele mai mic, Johann Christian (Bach) în primul rând pentru oamenii slăvindu-l pe Dumnezeu. Acestea erau teme pe care ceilalţi comeseni nu le puteau urmări decât fiecare în felul său. Au trebuit să treacă mai multe asemenea discuţii pentru ca Ambrogio să le înţeleagă: atunci când cei doi au conchis că există un prag unde muzica poate să elimine deosebirea dintre cei ce-l slăvesc pe Domnul şi Domnul însuşi, adică pragul în care opera demiurgică revine la matca de unde a fost zămislită. Şi cei doi s-au referit din nou la „clipa singură”.
Altădată au adus în discuţie asemănarea dintre miezul de nucă şi miezul calotei craniene, adică materia pe care o numim „creier”. Era un subiect şi mai greu de urmărit de comeseni. Sir Dominick a venit chiar şi cu bibliografie adecvată, prilej cu care a trebuit să-şi recunoască Puiu că, rămânând mereu în acelaşi loc, rişti să nu fi informat. (Dar, pe urmă, tot el şi-a spus că, dacă e să-ţi parvină o informaţie, ea îţi parvine oricum. Iată dovada: englezul i-a adus la domiciliu ceea ce n-a trebuit să caute aiurea.) Sir Dominick, tot mai palid şi tuşind tot mai mult, a vorbit despre modul cum a deschis subiectul Ores Crownwall în „Despre similitudinile stranii”, unde a menţionat şi alte numeroase asemănări ciudate pe care a încercat să le explice, precum şi felul cum au fost comentate multe dintre acele atât de incitante observaţii. De pildă, chiar un italian, Niccolo Luigi Flores, preluând tema, după ce autopsiile au putut fi executate deja cvasi la lumina zilei, vorbeşte despre modelul sâmburelui de nucă drept sursă a gândirii: „Aşa cum din miezul de nucă se poate face uleiul cu cele mai multe calităţi tămăduitoare, aşa şi din miezul craniului ies supoziţiile pentru vindecarea bolilor trupului şi ale sufletului. Doar că miezul nucii are patru lobi, iar cel al craniului doar doi. De ce a îngăduit Dumnezeu aceasta? Fiindcă miezul de nucă este făcut drept sursă concretă [materială – nota scribului] pentru scopul ce i-a fost menit, în vreme ce creierul este doar sursa spirituală, având, deci, mai puţină nevoie de materie3. Şi au discutat şi despre alte similitudini stranii semnalate de Ores Crownwall4.
Cine, ce om întreg la minte, îşi bate capul cu asemenea aiureli? Care nici măcar nu duc la nimic. Servitorii, altădată atât de curioşi, nici măcar nu-i ascultau, mesenii îi părăseau şi ei după ce-i ascultau doar preţ de câteva fraze. Însă, chiar de se refugiau în alte gânduri, mai „normale”, undeva, „în miezul craniului”, le rămâneau resturi ale discuţiilor dintre Al Nouăzecilea şi oaspetele său. Puiu nu şi-a schimbat privirea serioasă cu care şi-a cucerit bunicul încă de foarte mic, ceea ce nu-l împiedica să nu fie de fiecare dată de acord cu Sir Dominick.
Cine, ce om întreg la minte, îşi bate capul cu asemenea aiureli? A trebuit să crească suficient Maria Anna-Magdalena, pentru ca să se ajungă la un „dialog adevărat”. Însă nici Maria Anna-Magdalena nu aducea pe tapet doar subiecte obişnuite pentru întrunirile unei familii atât de onorabile. (Aşa că la multe intervenţii ale tinerei domnişoare, deveneau atenţi şi servitorii.) Deja şi apariţiile fetei lui Puiu puteau atrage atenţia: Maria Anna-Magdalena se îmbrăca altfel decât mama ei, altfel decât era obişnuit în acea comunitate. Crescând, i s-a dat voie să iasă, desigur întotdeauna însoţită, în Segrate şi la Milano. Şi acolo a ajuns să frapeze cu toaletele ei, cu coafura ei, cu pandantivele ei, cu felul de a se manifesta. Însă nu puteai s-o condamni nici în şoaptă, deoarece se întâmpla să treacă prin Lombardia câte un demnitar însoţit de soţie, iar, de cele mai multe ori, doamnele venite de peste munţi se îmbrăcau şi se comportau asemănător cu tânăra din familia Contelui. Odată, s-a întâmplat ca Ambrogio însuşi să vină la palatul ducelui cu strănepoata sa. Acesta da, acesta a fost un eveniment! Domnişoara urma să împlinească 18 ani, iar Contele 85. Al Optzeci şi optulea a fost un adevărat senior: cu faţa neschimbată, îşi ducea cu demnitate vârsta. Uşor înclinat a fost întotdeauna, poate datorită faptului că se sprijinea de atâţia ani de bastonul său nedespărţit, însă nici un alt semn dizgraţios al bătrâneţii nu i se putea atribui. De altfel, bastonul cu măciulia scânteietoare, precum şi inelul cu sigiliu erau singurele podoabe pe care şi le permitea.
Contele la braţ cu tânăra sa strănepoată constituia într-adevăr o apariţie! El sobru şi rece, ea fremătând din toţi porii, atrăgând toate privirile asupra ei. Se pare că Sir Dominick, ca un adevărat gentelman, nu se pricepea doar la problemele interioare ale trupului, ci şi cum trebuie acesta scos în lume. Maria Anna-Magdalena a petrecut multă vreme cu oaspetele englez şi acesta i-a arătat un set de gravuri de Daniel Chodowiecki, de unde fata a putut vedea şi multe indicii ale modei timpului în marile capitale. Dar englezul a adus cu el şi reviste. Din ilustraţiile cărora, de asemenea, fiica Celui de Al Nouăzecilea a avut prilejul de a se documenta. La balul din palatul ducelui, tânăra femeie a făcut ceva ieşit din comun: şi-a schimbat într-o singură noapte trei toalete, toate foarte diferite între ele, fiecare din alt material, de altă culoare şi altă concepţie, toate preluate de pe portretele unor doamne de la Londra sau de la Paris. În prima clipă, nici măcar nu putea fi recunoscută, după ce se schimba: rochia foarte voluminoasă „franţuzească”, fiind înlocuită cu o alta tip sirenă sau o a treia cu un decolteu adânc, lăsând să se întrevadă sânii tineri, cu o trenă „indecent” de lungă. Dacă n-ar fi fost însoţită de Contele Ambrogio, în mod sigur că, după balul acela, Maria Anna-Magdalena s-ar fi ales cu renumele unei cocote de lux. Aşa, nimeni nu s-a atins de renumele ei, dar comentariile au continuat încă multă vreme şi au intrat în memoria colectivă a locului. Versiuni diferite au venit de la invitaţii de marcă, dar şi de la servitori, care n-au încetat să-şi manifeste uimirea în cercurile lor, ducându-şi mirarea şi în oraş. Strănepoata contelui şi-a făcut intrarea în înalta societate într-un mod cu adevărat memorabil.
1 În actele parohiale se găsesc atât dovada acelui mariaj, precum şi datele naşterii celor trei copii anglo-italieni rezultaţi din el.
2 Adevărul e – oricât ar părea de ciudat – că nici nu prea aveai ce povesti despre ceea ce se petrecea în castelul Contelui, Au trecut în felul acesta mulţi ani şi, „spre bucuria Contelui, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel.” Şi, totuşi, scribul a precizat că „oricât ar părea de ciudat”, mereu traiul nostru ne oferă suficiente subiecte de povestit şi de comentat. Puţine sunt zilele când chiar nu ai ce relata, însă şi atunci ies la suprafaţă amintirile, speranţele şi spaimele. Toate devenite suficient de relevante pentru a deveni preocupări menite a fi dezbătute. Aşa că bunul cititor este rugat să nu ia în seamă. nici de data aceasta. intervenţiile scribului, iată, atât de naive.
3 Niccolo Luigi Flores, De la Esculap, (1689), p. 176.
4 Unele cărţi Sir Dominick le avea la el, câteva pretindea că le-a lăsat la Londra, iar pe altele că le-ar fi citit în diferitele biblioteci pe care le-a vizitat. Aşa că, de multe ori, Puiu trebuia să-l creadă pe cuvânt, în legătură cu sursele citate.
