În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Cum meşterul Jakobo – care nici el nu s-a prea descurcat prea bine să mânuiască pana pe hârtie – n-a mai dat de atâta vreme semne de viaţă şi cum o parte dintre femeile ale căror bărbaţi nu s-au întors şi-au pierdut răbdarea şi şi-au refăcut vieţile, a venit rândul şi Doamnei Roza să se gândească la destinul ei. Nu s-a recăsătorit, însă l-a făcut bărbat pe Cel Umil şi i-a născut un băiat. Al Optzeci şi şaptelea tocmai a împlinit 25 ani şi, dacă veşnica lui figură atât de umil de servilă nu l-ar fi schimonosit într-atâta, ar fi putut fi socotit chiar un mascul atrăgător: era înalt, avea pieptul dezvoltat şi nişte ochi uriaşi. (Ochii care i-au cucerit de mic, pe vremuri, pe bunicul său, precum şi pe toţi cei ce au cunoscut copilul precoce din Hanovra…) La rândul ei, Doamna Roza, văduva (?) meşterului Jakobo, se afla în floarea vârstei şi sub masca de maximă sobrietate, obligatorie pentru toţi angajaţii firmei, se ascundea o femeie plină de dorinţe. Când şi-a dat seama că a rămas gravidă nu şi-a putut reveni: şi Messer Jakobo a fost un bărbat viguros, dar cu el n-a reuşit să aibă copii…
Lucrurile au mai curs astfel încă opt ani. Şi, oricât de uimit a fost scribul, la Lauis (Lugano) nu a stârnit comentarii întâmplarea că prăpăditul acela „venit de niciunde, sosit de parcă nici n-ar fi sosit, a ajuns în patul stăpânei şi a preluat conducerea afacerii. Cine să invidieze un asemenea ins? Cel Umil îşi trăia cea de a doua viaţă. Aşa că Al Optzeci şi şaptelea aproape că şi-a găsit liniştea: avea tot timpul ce mânca, nu suferea de frig şi nici nu era deranjat de boli. Şi Dumnezeu l-a învrednicit chiar şi cu un copil! Ce poate cere mai mult un om de la Dumnezeu? Al Optzeci şi şaptelea aproape că şi-a găsit liniştea: nu şi-a găsit-o de tot, fiindcă nu se putea abţine să nu creadă că situaţia lui era doar provizorie şi că oricând poate interveni un factor neaşteptat, care să-i ia tot ce avea. De pildă, nu-şi putea ascunde teama că, deşi a trecut atâta vreme, meşterul Jakobo s-ar putea întoarce şi ce scandal ar ieşi dacă l-ar găsi pe el, cel venit de niciunde, în patul doamnei Roza!
Atunci când copilul – Al Optzeci şi optulea1 – nici n-a împlinit încă opt ani, la Poarta Raiului nu s-a întors meşterul Jakobo, ci a apărut un domn care pretindea că a fost trimis de noul şef al Hanului Diavolul Argintiu, stăpânul de drept şi al întreprinderii de pompe funebre de lângă Lugano. Omul n-avea nici un act cu sigiliu asupra sa, dar susţinea că a fost numit de la Hanovra să preia conducerea acelei „filiale”. Din nou, pentru puterea de înţelegere a cuiva din secolul al XXI-lea – deci şi pentru scrib – desfăşurarea lucrurilor din acele vremuri este greu de înţeles. Este greu de înţeles de ce a renunţat Doamna Roza atât de uşor la poziţia ei, este greu de înţeles modul cum s-a putut impune străinul. Totuşi, acela a preluat întreaga afacere, iar soţia meşterului Jakobo s-a mutat cu copilul la Milano şi, din banii adunaţi, a deschis şi acolo un atelier de pompe funebre, chiar dacă nu o firmă cu o faimă atât de consolidată ca aceea a Porţii Raiului. Însă primul a plecat de la Lauis Al Optzeci şi şaptelea. Iniţial, el a acceptat să rămână ca simplu slujbaş, însă a intervenit ceva neprevăzut: noul şef i-a văzut bastonul cu măciulie de aur şi s-a interesat de provenienţa acelui obiect. Cel Umil şi-a făcut socoteala: dacă trimisul (?) de la Hanovra2 ar afla că se află chiar în faţa nepotului Contelui Lorenzzi, ar putea reacţiona eliminându-şi concurentul şi chiar dacă el i-ar recunoaşte Celui Umil drepturile, până la urmă, cineva tot se va simţi ameninţat. „Nu ajunge lipsa oricărui orgoliu, mai este nevoie şi de lipsa oricăror bunuri pentru a nu deveni o permanentă posibilă ţintă a celor din jur!”.
Întreprinderea de lângă lacul Lugano trebuie să fi fost într-adevăr un loc de trecere spre tărâmul celălalt, şi-a spus Doamna Roza. Poate o criptă dintre cele mai vechi să fi avut două intrări: una dinspre aleile cimitirului de lux şi o alta dând într-un cu totul alt loc. Altfel, cum să-ţi explici modul cum au dispărut de pe o zi pe alta muncitorii care s-au întors acasă, după ce l-au însoţit pe meşterul Jakobo spre Paris, la înmormântarea mareşalului francez? Şi cum să-ţi explici şi alte dispariţii bruşte întâmplate în ultimii ani? Şi, iată, acum şi modul cum s-a făcut nevăzut Cel Umil, tatăl Celui de Al Optzeci şi optulea! Gândul acesta i-a trezit doamnei Roza două sentimente pe cât de puternice, pe atât de diferite: pe de o parte, spaima că o poartă între două lumi se putea găsi atât de aproape, o poartă care te poate absorbi oricând şi fără nici un preaviz şi, pe de altă parte, dovada că toţi cei astfel plecaţi nu au pierit, ci îşi continuă viaţa altundeva. (Altfel ar fi trebuit să-şi lase măcar trupurile pe tărâmul acesta, era concluzia doamnei Roza şi, în discuţiile purtate pe această temă, nu s-a găsit nimeni s-o contrazică.) Mai târziu, în cimitirul din Milano, n-au mai avut loc asemenea dispariţii, acolo neexistând nici o criptă cu două intrări în direcţii atât de opuse.
Cel umil şi-a pregătit plecarea imediat ce noul şef a început să se intereseze de bastonul cu măciulie de aur. Cel Umil suferea cumplit, iar figura sa a devenit şi mai jalnică, parcă adunând în expresia ei toate suferinţele lumii. Al Optzeci şi şaptelea suferea pentru că îşi amintea de mizeria şi de primejdiile neîncetate prin care a trecut alături de sir Andrew şi, mai ales, retrăia spaimele insuportabile ale drumului parcurs de unul singur până la Lauis. Desigur, Domnul este bun şi drept: nu l-a lăsat la voia întâmplării, ci l-a călăuzit de Sus către locul unde şi-a găsit, măcar pentru o vreme, liniştea.
Al Optzeci şi şaptelea era hotărât să dispară, să plece fără să-şi ia rămas bun, pentru că altfel ar fi lăsat prea multe urme, dar şi pentru că i-ar fi fost imposibil să-şi ia rămas bun de la femeie şi de la copil. Dar Al Optzeci şi şaptelea suferea atât de mult şi pentru că nu era în stare să ia o hotărâre de unul singur şi nu avea cine să ia decizia în numele său. Aşa că a mai amânat o vreme, mai ales că noul şef nu l-a mai întrebat nimic. Îşi motiva lipsa de decizie în tot felul: că nu este moral să-ţi abandonezi familia, că va trebui să găsească o soluţie de a-l sprijini de departe pe fiul său – chiar dacă ştia că Doamna Roza nu era în nici un caz un om sărac -, că va trebui să născocească un mod în care să ştie ce se întâmplă cu ai săi şi dacă aceia nu au mare nevoie de ceva anume, iar lucrul acesta să se întâmple în aşa fel încât dinspre ei să nu se afle unde se găsea el. Şi şi-a mai pus şi alte multe probleme Cel Umil, şi alte numeroase pretexte pentru a-şi amâna decizia. Ceea ce l-a făcut să se hotărască a fost dorinţa noului şef de a mai vedea o dată bastonul cu măciulie de aur.
În aceeaşi noapte, Al Optzeci şi şaptelea a plecat. N-a luat cu el decât o traistă cu schimburi şi… bastonul contelui. A luat cu el bastonul contelui cu toate că ştia că acel obiect reprezenta pentru el călcâiul lui Achile: oricând putea fi acuzat că l-a furat, iar el ştia că nu l-ar fi putut justifica nicicând, întrucât n-ar fi putut dovedi nicicând că este nepotul contelui Lorenzzi. El nu putea proba niciodată cine este, el cel venit de niciunde, sosit de parcă nici n-ar fi sosit, plecat pe nesimţite. Cu toate spaimele sale, n-a întâmpinat decât un singur incident în tot acel drum atât de lung: o dată a fost atacat de nişte derbedei, unul i-a luat bastonul, l-a pocnit cu el peste spate şi l-a aruncat scârbit într-o baltă. Rămas singur, Cel Umil s-a grăbit în apă şi, spre bucuria sa, şi-a găsit comoara.
Planul Celui Umil era acelaşi ca şi atunci când, cu şaisprezece ani înainte, a părăsit fortăreaţa-han din Alsacia. Atunci a fost încă neştiutor, acum cunoştea infinit mai multe: el voia să ajungă într-o mănăstire – unde ar primi o rasă, o chilie, un blid de mâncare şi o viaţă lipsită de griji. Acum nu mai era un adolescent întârziat, acum era un bărbat de treizeci şi trei ani, tatăl unui copil, om ce şi-a câştigat prin muncă, măcar o vreme, traiul. Cel Umil nu era în nici un caz leneş, iar cerşitul i se părea dezgustător, chiar şi lui – care accepta orice înjosire.
La Poarta Raiului a fost bine: acolo muncea şi, drept urmare, avea tot ce-i era necesar. Tot şi chiar mai mult decât atât! Doar linişte n-a avut la Poarta Raiului, un loc de unde putea fi atât de uşor alungat oricând: de revenirea meşterului Jakobo, de un nou sosit cu pretenţii de la Hanovra ori cine ştie din ce cauză. Cel Umil a simţit mereu că poziţia sa în firmă e prea mare şi, deci, vulnerabilă. (Dacă Roza l-ar fi lăsat să rămână simplu gropar, chiar dacă l-ar fi pus să defileze ducând crucea mare în faţa cortegiilor funerare, locul său n-ar fi fost, probabil, niciodată râvnit de altcineva…) Într-o mănăstire, visa Al Optzeci şi şaptelea, va deveni una cu sutana sa şi nimeni nu-i va căuta vreo vină. Doar această perspectivă i-a dat puterea să-şi continue hoinăreala încă timp de doi ani. Ori poate de mai mulţi: o vreme măsurabilă doar în succesiunea nesfârşită de spaime ce l-au acompaniat fără încetare şi fără milă.
Până să-şi găsească locul, a fost acceptat ca rândaş la grajdurile mănăstirii Sfinţii Petru şi Pavel. S-a comportat atât de conştiincios, încât, după nici un an întreg, ierarhul locului l-a vrut la Palatul Episcopal, unde tocmai s-a prăpădit servitorul său cel mai de încredere. Aşa că a slujit şi acolo câteva luni, însă i-a luat prea repede locul favoritului dispărut. În primele luni, până ce nu-şi cimentează suficient poziţia, cineva ajuns prea sus este vulnerabil. Cel Umil s-a simţit din nou ameninţat. Şi, din nou, fără să anunţe pe nimeni, a plecat în lume. Iniţial, fugind de la Lauis, a luat-o mult spre răsărit. Cât mai departe. Nu pentru că ar fi avut un plan anume, ci pentru că într-acolo l-au dus paşii. De data asta a plecat în direcţie inversă. Şi, instinctiv, n-a mai căutat marea, ci munţii.
Şi, într-adevăr, încă înainte de a împlini patruzeci de ani, şi-a găsit refugiul visat. Cea de a treia sa viaţă şi-a petrecut-o la mănăstirea Ferme zu Chiuso, unde a fost primit cu bunăvoinţă, unde s-a propus singur pentru muncile cele mai de jos şi de unde n-a mai ieşit decât o singură dată.
Au trebuit să mai treacă mulţi ani până ce şi-a trădat talentul artistic şi când a fost mutat printre copişti, în sala mare a bibliotecii, unde i s-a dat un pupitru şi cele necesare scrisului.
În sfârşit, Al Optzeci şi şaptelea s-a cuibărit atât de bine în destinul său, încât zilele i-au trecut uniforme, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Cu liniştea în suflet, stând toată ziua în spatele stativului său şi întrerupându-şi munca doar pe timpul slujbelor, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi bucurându-se de un somn fără spaime, Cel Umil a trăit mulţumit până la vârsta de 86 de ani. Nimic nu i-a mai tulburat viaţa: nici un eveniment, nici o schimbare. Cel mult reproşul ce şi-l aducea fără scăpare: ce a făcut el pentru a merita un asemenea trai?
În timp ce nepotul Contelui Lorenzzi îşi trăia cea de a treia viaţă în mănăstirea din Alpi, în 1679, Marc de La Morelhie, ginerele lui Pardoux-Gondinet, medicul personal al Anei de Austria, i-a înmânat generalului locotenent La Reynie raportul autopsiei lui Ludovic al XIII-lea, care dovedea că regele suferea de o malformaţie care nu-i dădea voie să procreeze şi că, deci, Regele Soare n-ar fi fost un descendent legitim al tronului. Marc de La Morelhie a dispărut pentru totdeauna. În 1680 a căzut pentru a doua oară diavolul cel mic de pe şemineul din Hanul de la Hanovra. Ca şi prima dată, a fost nevoie de mulţi bărbaţi să-l pună înapoi. Doar peste două zile, statueta s-a prăbuşit iarăşi; de data asta s-a spart în bucăţi. Trei ani mai târziu, sultanul Mehmet al IV-lea s-a oprit în Balcani pentru a se desfăta cu vânătoarea şi şi-a trimis marele vizir să cucerească Viena. În ciuda oricărei logici, ţinând cont de raportul de forţe de pe teren, Kara Mustafa a fost înfrânt. În loc să atace pe loc capitala imperiului creştin, marele vizir a crezut că războiul se poate purta cu mănuşi şi a propus condiţii civilizate de pace asediaţilor. Nici măcar trecerea populaţiei sub credinţa în semilună n-a cerut-o. Pe urmă, prinţul Eugen de Savoia, prea mic şi prea urât pentru recrutorii francezi, a fost acceptat de inamicii acestora, austriecii. Prinţul Eugen de Savoia i-a zdrobit pe turci la Zenta şi pe francezi care l-au refuzai la Blenheim. În 1706 pământul s-a surpat la Surmona cutremurul dărâmând clădiri şi un viaduct roman şi omorând un sfert din populaţia locului. În 1707, întorcându-se de la Milano, unde s-a dus să-şi vadă de la distanţă fiul, Al Optzeci şi şaptelea a apucat să-l mai întâlnească pe unul dintre însoţitorii lui Smither, ultimul supravieţuitor al grupului. Cei trei n-au ajuns niciodată în America: abia intraţi în Spania, au trebuit să se refugieze peste Pirinei, devenind pentru restul vieţii fideli Franţei – duşmana Angliei. Destinul i-a băgat în tot felul de încurcături şi astfel au apucat să lucreze pentru poliţia secretă a cancelarului Seguier, ajungând chiar să percheziţioneze mănăstirea Val-de Grâce, unde a fost expulzată Ana de Austria; ei au participat la neutralizarea lui Marc de La Morelhie, dar tot ei au trebuit să fugă şi din Franţa, după ce au abuzat de puterile la care au ajuns. La asediul Vienei, Smither a murit într-un canal subteran, pe unde au încercat toţi trei să fugă, însă unde au fost surprinşi de oamenii lui Kara Mustafa. Al doilea însoţitor al fostului secretar particular al lui Thomas Blood s-a prăpădit în cutremurul de la Surmona. Ultimul dintre cei trei, cel întâlnit de Al Optzeci şi şaptelea la Milano, a intrat în slujba prinţului Eugen de Savoia, dar îmbolnăvindu-se grav, a murit şi el. Nu, hotărât lucru: Cel Umil n-ar fi apucat niciodată, alături de asemenea tovarăşi, pacea ce l-a ajuns la Ferme zu Chiuso!
Scribul crede că nu mai este nimic de adăugat la descrierea acestui destin. Mai ales că, aşa cum a amintit, Cel Umil şi-a trăit ultimii ani – cea de a treia viaţă – în monotonia visată: „Ce altceva fac evenimentele decât să-ţi tulbure zilele? În fond, omul oricât de bogat, oriunde s-ar afla pe scara socială, nu poate spera mai mult decât să aibă ce mânca, să nu-i fie prea frig ori prea cald, să poate face ceea ce-şi doreşte! Nimic mai mult!” (Al Optzeci şi şaptelea). Iar Cel Umil a găsit la Ferme zu Chiuso – mulţumită lui Dumnezeu! – toate astea. O singură dată şi-a mai întrerupt el liniştea: când a plecat la Milano să-şi vadă fiul. Despre noua firmă a Doamnei Roza, Al Optzeci şi şaptelea a auzit întâmplător de la nişte preoţi în trece la Ferme zu Chiuso. Milano nu era foarte departe, aşa că a plecat acolo, şi-a privit fiul de departe şi i-a trimis prin cineva bastonul contelui. Băiatul, acum bărbat în putere, s-a mirat pentru cadoul primit: un băţ ordinar, bandajat în nişte cârpe nu prea curate. Doar Doamna Roza a ştiut despre ce este vorba, a dezvelit bastonul şi măciulia de aur a sclipit iar la lumină. Bine că n-a mai întârziat Cel Umil: câteva săptămâni mai târziu, Doamna Roza, aflată de mai multe luni ţintuită la pat, s-a mutat în cripta pregătită din timp în cimitirul ei. (Acolo a avut grijă să rămână un loc şi pentru Al Optzeci şi şaptelea, însă nişa aceea n-a fost ocupată niciodată.3)
Scribul n-a reuşit să afle niciodată dacă monahul roşcovan a ştiut ori nu că acel copist analfabet din secolul al XVIII-lea, despre care a făcut un scurt apropo, a fost chiar personajul căutat de scrib. Probabil că ştia şi, la fel cum a procedat întotdeauna bunul abate Ricordi – Dumnezeu să-l ţină în paza lui! -, aşa i-a arătat şi călugărul bibliotecar doar direcţia, lăsându-l pe scrib să-şi atingă singur ţinta.
AL OPTZECI ŞI OPTULEA
(1679 – 1771)
Ambrogio I, prima viaţă
„Totuşi, cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”
Al Optzeci şi optulea s-a născut în „Poarta Raiului”, întreprinderea de pompe funebre pentru înmormântări de lux de lângă Lacul Lugano, în locuinţa administrativă din incinta elegantului cimitir. Cum şeful, Messer Jakobo, n-a mai revenit acasă, după ce a fost chemat la Paris de chiar emisarii Casei Regale pentru a organiza funeraliile celebrului duce Cezar de Choiseul, conte de Plessis-Praslin şi mareşal al Franţei, soţia meşterului, Doamna Roza, l-a aşteptat cât l-a aşteptat, însă, pe urmă, l-a luat în aşternutul ei pe Cel Umil – Al Optzeci şi şaptelea -, omul cel mai supus, cel mai smerit, cel mai modest, dar bun la toate. Atât de bun la toate încât Cel Umil a reuşit să-i facă şi un copil Doamnei Roza, după ce bărbatul ei, cu care s-a unit în faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor, n-a lăsat-o grea, deşi au dormit în acelaşi pat vreme de treisprezece ani. Iar meşterul Jakobo a fost o namilă de om, capabil să ridice deasupra capului un butoi plin… Însă pruncul i l-a făcut Doamnei Roza Cel Umil – Al Optzeci şi şaptelea -, omul cel mai supus, cel mai smerit, cel mai modest, dar bun la toate. Uimită n-a fost decât femeia – în legătură cu smeritul personaj nimeni nu mai era mirat de nimic. Acela, smeritul personaj, a fost atât de şters că nici măcar o glumă nu se lipea de el. Important era că oriunde îl puneai, el îşi făcea datoria fără să comenteze, fără să ceară răsplată, mai de fiecare dată ireproşabil. Cel Umil a fost unealta perfectă.
Nici copilul n-a rămas cu prea multe amintiri despre tatăl său, care era întotdeauna foarte ocupat, chiar dacă nu era nimic de lucru. De obicei, copiii învaţă ce se spune a fi frumos şi ce se spune a fi urât, în funcţie de cine şi ce se aseamănă cu fiinţa care le oferă siguranţă. Când mama le dă acest sentiment, chipul mamei reprezintă frumosul. Când tatăl le dă acest sentiment, chipul tatălui reprezintă frumosul. (Cum mama are două urechi, cineva cu doar una ni se pare a fi urât. Dacă mama ar avea trei urechi, noi ceilalţi am fi cei urâţi.) Cel Umil a fost un tată iubitor, însă tot doar în felul său smerit. Când venea seara să-şi vadă pruncul, îi aducea, de fiecare dată, ceva. Însă nu-i dădea în mână darul, ci i-l punea alături, cât mai discret cu putinţă, parcă spre a nu-l lovi cu cadoul oferit. După care se retrăgea în linişte şi savura de la distanţă satisfacţia copilului. Aşa că băiatul nu păstra conştiinţa că a primit cadoul de la tatăl său, ci că acela nu era decât mesagerul însărcinat să-i aducă surprize. Când se întâmpla ca, într-o zi, să nu primească nimic, era supărat că emisarul nu şi-a făcut datoria, fiind încredinţat pruncul că darul a fost trimis, doar că omul despre care se spunea că i-ar fi fost tată nu şi-a îndeplinit misiunea.
Cum Cel Umil avea capacitatea de a se furişa pe lângă pereţi, făcându-se una cu zidurile, devenind abia perceptibil pentru cei din jur, băiatul nu şi-a luat prea mult în seamă părintele. În schimb, cu mama, cu Doamna Roza, relaţiile au fost foarte strânse. Degrevată de Cel de Al Optzeci şi şaptelea de majoritatea sarcinilor legate de firmă, Doamna Roza se îngrijea mai tot timpul de copilul venit atât de nesperat pe lume. Însă chiar şi aşa, chiar dacă de firmă se ocupa Cel Umil, în lipsa lui Messer Jakobo, Doamna Roza era cea considerată drept şefă. Iar lucrurile au mers foarte bine aşa.
Pe urmă, când Al Optzeci şi Optulea s-a înălţat uşor, să fi apucat opt ani, într-o seară, tatăl-mesager nu i-a mai adus nimic şi nu i-a mai adus nimic nici de atunci încolo. (Decât după mulţi ani, când i-a încredinţat bastonul cu măciulie de aur, bastonul contelui.) Şi nu numai că tatăl-mesager a dispărut, însă şi Doamna Roza a părăsit „Poarta Raiului” şi s-a mutat la Milano. Milano, vechiul oraş al lui Maximinian, unde Constantin cel Mare – aflat, desigur, în veci, în dreapta lui Dumnezeu – a garantat libertatea creştinilor, nu e foarte departe de lacul Lugano. Totuşi, pentru copilul Al Optzeci şi optulea, călătoria de doar câteva zile a reprezentat un eveniment de neuitat. El, care nu numai că n-a ieşit niciodată din oraşul său natal, n-a părăsit niciodată nici măcar imensul cimitir. (Pe urmă, când a aflat ce este un oraş, prima necropolă a copilăriei sale i-a rămas în amintire tot drept un spaţiu urban, tot drept o metropolă. Şi, într-adevăr, prin ce se deosebesc străzile unei cetăţi de aleile dintre morminte? Poate doar prin aceea că în oraşe multe uliţe sunt strâmbe de nu le vezi capătul, în vreme ce drumurile din cimitir erau parcă trase cu linia. Şi ce oraş, ce metropolă se poate mândri cu mai multe monumente minunate decât prima necropolă a copilăriei Celui de Al Optzeci şi optulea? Dar casele? Păi, şi în cimitir erau case, în cea mai frumoasă a locuit el cu ai lui, în altele au stat numeroşii angajaţi. Şi ateliere erau în cimitir. Şi biserici. Iar dacă era să-i fi numărat pe locuitori, era clar că în necropola de lux de lângă Lacul Lugano se aflau mult mai mulţi rezidenţi decât în orice oraş mare: în cimitir s-au adăpostit nu numai cei ce deserveau firma, ci, în primul rând, nenumăraţii decedaţi îngropaţi acolo pe vecie. („Cine intră pe <Poarta Raiului> nu mai pleacă niciodată!” nu era doar deviza comercială a firmei…) Ca să nu mai amintim de nivelul social al acelei populaţii din cimitirul de lux: acela era compus din atâţia oameni cu stare ca niciunde altundeva! (Se spunea că necropola ar fi fost fondată încă din cele mai vechi timpuri, încă de pe vremurile în care marile căpetenii erau înhumate împreună cu numeroase bogăţii despre care populaţiile de atunci credeau că le puteau servi defuncţilor în noua lor stare.4) Aşa că pentru Al Optzeci şi optulea, „oraşul său natal” a rămas cimitirul, pe care niciodată nu l-a considerat altceva decât o urbe uriaşă, o metropolă, un megalopolis. Cea mai frumoasă urbe! Cea mai frumoasă metropolă!
Pe urmă, trecând prin câteva localităţi, oraşe şi sate, băiatul a ajuns la noua sa reşedinţă: cimitirul cumpărat de mama sa. Acela nu mai era nici atât de întins, nici atât de bogat şi nici securizat de legende intrate în subconştientul colectiv al locului. (Deşi, după cum vom vedea, legendele n-au lipsit nici acolo.)
Doamna Roza a avut suficiente relaţii cu oameni importanţi de pe mai tot continentul: nu soţul ei s-a ocupat de decedaţii lor? Şi cum s-a mai ocupat Messer Jakobo! Era o cinste cu adevărat cu totul deosebită să ajungi pe una dintre aleile principale ale „Porţii Raiului”! Se mai întâmplă ca atunci când ţi s-a făcut de către cineva un serviciu, după un timp, să nu-ţi pese şi să uiţi a fi recunoscător, dar când binele acela s-a adresat unui apropiat trecut în lumea drepţilor este de-a dreptul o nesocotinţă să nu ţi-l aminteşti: morţii înşişi se vor arăta extrem de jigniţi şi s-ar putea să-ţi întoarcă lipsa de elementară pietate prin cine ştie ce surprize cumplite, cum numai morţii ştiu să le facă! Aşa că Doamna Roza n-a plecat la întâmplare: în doar câteva săptămâni de când s-a hotărât să lase „Poarta Raiului” în custodia celui ce s-a declarat reprezentantul întreprinderii mamă, ea, prin cunoştinţele ei, a şi izbutit să perfecteze noua afacere. Şi nu numai că la Milano chiar nu se mai putea ivi nicicând şi de niciunde cineva care să pretindă că ar avea drepturi asupra firmei, dar urmaşii înalţilor ei foşti clienţi puteau depune oricând mărturie asupra posesiei legale şi definitive a văduvei venerabilului meşter Jakobo5.
Cimitirul Rozei din Lombardia era lipit de oraş, dar ea a preferat, la fel ca şi la „Poarta Raiului”, să locuiască tot în incinta necropolei. Aşa că Al Optzeci şi optulea a crescut şi pe mai departe printre morminte. Însă nu mai era ca înainte: acolo spaţiul părea nelimitat, cavourile erau împodobite cu adevărate opere de artă, aleile se prelungeau aşa de mult, încât copilul n-a reuşit niciodată să le dea de capăt. (Poate că nici n-a avut îndrăzneala să se afunde atât de adânc în peisaj, mai ales că era la curent că undeva, în spatele unor monumente mari din marmura suedeză cea mai neagră, era adăpostul bandiţilor. Sigur, el ştia că aceia nu ies pe alei decât în timpul nopţilor, dar ce puşti să se aventureze în străfundurile unor asemenea legende?) Pe când aici abia de-ţi trebuiau câteva minute şi ajungeai dintr-un capăt în celălalt. Şi nici mormintele nu arătau atât de impresionante.
În afară de două.
Unul dintre acestea era cel mai vechi monument funerar din necropolă. Datele înscrise pe el nu se mai puteau citi – mai ales că era şi dificil să încerci să desluşeşti din partea cealaltă a grilajului grafemele şterse de vreme -, însă i se ştia povestea. (Era greu să şi vizualizezi acele grafeme şi pentru că locul era îngrădit şi nimeni nu avea voie să pătrundă în spatele gardului.) Legenda, care poate că nici nu s-a îndepărtat foarte mult de adevăr, povestea că în cavoul acela se aflau rămăşiţele pământeşti ale unui rabin, dar că, pe vremea unei cumplite epidemii de ciumă, autorităţile au decis ca necropola să adăpostească victimele molimei. Când furia avalanşei deceselor s-a potolit şi oamenii s-au mai dezmeticit, s-a hotărât ca şi morţii de ciumă, aruncaţi în gropi comune, să aibă parte de o amintire demnă. În primul rând, să fie despărţiţi de necredincioşi, iar după aceea, rudele să ridice câteva monumente deasupra locurilor unde au fost azvârlite în grabă şi cu slujbe sumare leşurile creştinilor contaminaţi. Aşa că, pe măsură ce mormintele evreieşti au fost dezafectate şi pământul arat deasupra lor, preoţii au purificat pământul şi totul părea să decurgă în conformitate cu planul stabilit. Asta… până ce s-a ajuns la acea criptă în care odihnea rabinul şi când s-a iscat o furtună ca din senin, iar doi gropari au fost seceraţi de fulgere. Încă în noaptea următoare, mai multă lume care locuia în apropierea cimitirului pretindea că ar fi auzit o voce ameninţătoare venind din mormânt. Aşa că nu s-au mai găsit amatori care să dărâme şi acea construcţie. Până la urmă, s-a decis ca respectivul petic de pământ să fie îngrădit cu un grilaj, mai departe de care să nu aibă voie să treacă nimeni. Nici n-a fost nevoie de o interdicţie prea fermă: vreme de decenii, nimănui nu i-a trecut măcar prin minte să încalce acel tabu – un fel de pact cu vocea din criptă -, un pact care a fost respectat de ambele părţi. Cu o singură excepţie petrecută cu multă, foarte multă vreme înainte de a ajunge Doamna Roza la Milano: într-o zi, cuiva i s-a părut că acel grilaj despărţitor ar fi lucit suspect. Aşa că a rupt o bucăţică din el şi l-a dus la un argintar, fără să divulge de unde a luat mostra. Era într-adevăr argint i-a spus argintarul. Atunci, omul s-a întors pe ascuns şi a tăiat mai multe bare din acel gard. Dar, în felul acesta, a intrat, fără intenţie şi fără să-şi dea seama, în spaţiul interzis. A doua zi dimineaţa, a fost găsit mort, întins pe joc cu trupul străpuns de una dintre barele pe care le-a dislocat din gard. De atunci chiar nimeni n-a mai îndrăznit măcar să se apropie de locul interzis şi nici monumentele planificate a fi ridicate deasupra gropilor comune n-au mai fost realizate niciodată6.
Cel de al doilea monument deosebit era mult mai recent şi aparţinea unei tinere contese moarte în condiţii neelucidate. Acela era „Mausoleul Contesei”. Femeia a decedat în plină vară, pe o căldură neobişnuită şi rudele au explicat că de aceea nici n-a fost înmormântată şi ea alături de familie în selecta „Poarta Raiului”. Mai mult decât atâta, neamurile defunctei au avut ulterior grijă să-i ofere o criptă deosebită, ridicând în acest scop o movilă artificială. În vârful dâmbului a fost construit un edificiu în genul unui templu roman, cu opt coloane de pe care priveau figuri din bronz. De oriunde te aflai în cimitir, n-aveai cum să nu observi acel monument. Cele opt sculpturi alegorice reprezentau personaje îndurerate venite din mitologia romană. Numai că, după o vreme, au apărut şi suspiciunile, mai ales că argumentele s-au succedat ca de la sine, iar lucrarea, de un lux ostentativ, în loc să le potolească, mai mult le-a alimentat7.
Aşa că, la început, băiatul a rămas uşor dezamăgit de noul său univers. Pe urmă, obişnuindu-se cu el, a ajuns să-l cunoască în cele mai ascunse unghere. (Oricât de nou şi de simplu ar fi un cimitir, tot îşi are misterele sale!) Obişnuindu-se cu acel loc, a refuzat categoric să mai iasă de acolo. Doamna Roza a trebuit să găsească o formă de a-i oferi un cât de cât învăţământ organizat. (Ea îl visa viitor preot, prelat, papă!) Cum părintele angajat să ţină slujbele de înmormântare s-a mutat şi el într-o casă parohială alături de mica biserică din cimitir, Al Optzeci şi optulea a învăţat cu Pater Giorgio, un bătrânel de treabă, foarte mulţumit cu traiul sigur găsit pentru el de către Dumnezeu, în condiţiile oferite de Doamna Roza. Şi n-a fost unicul elev al lui Pater Giorgio băiatul patroanei, ci au mai apărut şi alţi copii, copiii angajaţilor firmei. Poate fără să o ştie, Doamna Roza a instituit în întreprinderea ei cutume foarte asemănătoare cu cele din Hanul Diavolul Argintiu: oamenii trăiau ca într-o familie, chiar dacă aici nu se dormea în hale comune, ci fiecare cuplu avea asigurată intimitatea sa, tuturor copiilor li se oferea aceeaşi educaţie, lumea era plătită în haine, mâncare şi cazare, foarte puţin în bani. Însă o singură deosebire mare tot a fost între comunităţile patriarhale fondate de Al Optzecilea la Hanovra şi de Doamna Roza lângă Milano: aceea că şefa nu mai presta muncă umăr la umăr cu angajaţii. Patroana a devenit tot mai mult o doamnă şi, după câţiva ani, chiar s-a şi măritat cu un bărbat din lumea bună, ce-şi spunea baron. Scribul n-a reuşit să descopere niciunde vreun înscris apt să certifice acel titlu, însă n-ar fi exclus ca el să fi fost real, stăpânul său, văduv la rândul său, cumpărându-şi cu el o văduvă bogată şi, cu tot cu trecerea anilor, o femeie încă atrăgătoare. Toată lumea îl ştia drept „Baronul”.
Şi Baronul avea relaţii, şi Doamna Roza avea relaţii. Firma, chiar dacă n-a ajuns la prestigiul „Porţii Raiului” – şi nici n-avea cum să ajungă! -, a prosperat rapid.
Aflat încă în „oraşul” său natal, Al Optzeci şi optulea, să nu fi avut mai mult de trei ani, a asistat la înmormântarea unui conte german. (Cimitirul de lux de lângă Lacul Lugano a ajuns la o asemenea faimă încât nu numai persoanele importante dintre localnici şi bogătaşii din împrejurimi plăteau sume importante pentru a primi un mormânt cât mai vizibil pe una dintre alei, ci şi mulţi ierarhi şi conducători laici şi-au găsit somnul de veci acolo. Era vorba, mai ales, de rudele puternicilor vremii, rude care nu-şi găseau locul în marile catedrale, precum şi de cei decedaţi pe drum prin apropiere. Totuşi, cu ajutorul registrelor necropolei – completate cu acribia caracteristică Hanului Diavolul Argintiu -, scribul a găsit şi cripte regale unde se odihneau trei foste soţii de suverani. Şi a mai găsit şi mulţi cardinali şi episcopi şi din alte regiuni ale lumii înhumaţi acolo. Dintre regine, două au fost repudiate de soţii lor, dar una s-a arătat atât de revoltată de purtarea nedemnă a înaltului ei consort, încât a dorit ca, măcar după moarte, să nu-l mai aibă alături.)
Contele german a fost ultimul descendent al familiei Vorbundel, înnobilată încă din timpul celei de a doua cruciade, şi s-a aflat în Ticino de mai multe luni, unde a devenit un personaj nelipsit din viaţa mondenă. Tocmai îşi cumpărase un castel pe malul lacului şi nimic nu părea să-i prevestească moartea.
Copilul Al Optzeci şi optulea s-a amestecat printre numeroasele personaje din alaiul venit să-l conducă pe ultimul drum pe Julius (Giulio) Vorbundel. Momentul funeraliilor s-a transformat, ca de obicei într-un asemenea caz, într-un eveniment monden la care a participat întreaga lume selectă din ţinut. Un asemenea prilej era o obligaţie – pe care cine n-o onora se autoexila din societatea aleasă.
Moartea neaşteptată a contelui german a născut multe discuţii, lansând diferite ipoteze8. Ceea ce l-a mirat teribil pe copilul de vreo trei ani. Al Optzeci şi optulea era obişnuit cu înmormântările şi cu decedaţii, însă n-a realizat niciodată până atunci că oamenii pot muri din mai multe pricini şi, deci, în mai multe feluri. Uimirea sa a fost cu atât mai mare, cu cât n-a reuşit să primească un răspuns mulţumitor de la nimeni. Tatăl i-a spus simplu că fiecare dintre noi se duce la Domnul după cum este voia Sa; Doamna Roza i-a explicat că moartea este o taină pe care oamenii o primesc în funcţie de cum şi-au orânduit viaţa; toţi cei pe care i-a cicălit în continuare i-au dat răspunsuri la fel de vagi.
Ziua aceea a fost de două ori crucială pentru copil: faptul că i s-a insinuat întrebarea care nu l-a mai părăsit niciodată a fost una, dar tot atunci s-a întâmplat şi o minune – slujba de înmormântare a fost ţinută în manieră ambroziană şi, în momentul cel mai solemn, când preotul a pregătit asistenţa să-şi ia ultimul bun rămas de la defunct, oamenii au observat cum copilul, ajuns chiar lângă catafalc, poartă pe creştet un roi de albine. „Exact ca însuşi Sfântul Ambrozie!” a exclamat lumea. Iar albinele zburau şi zumzăiau, dar nu l-a înţepat niciuna pe băieţel. Care zâmbea nevinovat cu aura aceea vie în jurul capului.
Atunci a fost încredinţată Doamna Roza că fiul ei o să devină episcop, cardinal sau chiar papă! Al Optzeci şi optulea n-a ajuns papă, nici măcar simplu preot, însă întrebarea despre cum poate veni moartea nu l-a mai părăsit. Iar minunea cu coroana vie l-a ridicat atât de mult în ochii lumii cum nu l-ar fi putut înălţa nici o faptă de cea mai mare virtute – ea era dovada vie că Dumnezeu Însuşi are planuri însemnate cu acel copil, altfel nu l-ar fi decorat aşa, în faţa unei mulţimi atât de mari, formată din personajele cele mai importante ale întregului ţinut. [Domnul le orânduieşte uluitor pe toate: ce alt prilej ar fi putut aduna atâta popor drept martor? Nici o serbare populară, nici o sărbătoare a locului, nici o nuntă din lumea celor mai puternici şi bogaţi! La acelea toate, oamenii se împart după starea lor socială ori aşteaptă alaiul de-a lungul drumului. La o înmormântare nu trebuie să fi invitat: acolo poate veni fără oricine. Iar la înmormântarea contelui Julius (Giulio) Vorbundel toată obştea.] Copilul Al Optzeci şi optulea, cu părul lui blond şi cârlionţat, a devenit un subiect preluat chiar şi de artişti, încât scribului nu i-a fost deloc greu să-l descopere mereu zâmbind sub cununa sa formată din albine, în scene religioase din lucrările maeştrilor pictori ai timpului. Iar oamenii i-au spus, alintându-l, „Micul Sant’Ambrogio”, pe urmă „Micul Ambrogio”, iar când a mai crescut, toate lumea i se adresa simplu „Ambrogio”.
