Zilele trecute am aflat un gând ce-i aparţine marelui om politic român Petre P. Carp, unul dintre stâlpii „Junimii”, şi, înainte de toate, fost premier în două rânduri şi fost ministru şi parlamentar, care a spus, la un moment dat: „România are atâta noroc, încât nu mai are nevoie de oameni politici!”. Nu ştiu în ce împrejurare a rostit el aceste vorbe memorabile, dar, dacă ne raportăm la zilele de azi, ele sunt pe cât de adevărate, pe atât de tulburătoare! Pornind de la ele mă gândesc că, parafrazând un celebru cântec de muzică uşoară de prin anii ’80 şi preluând din mers o idee exprimată, pe rând, de doi dintre cei mai mari romancieri români în viaţă, cred că tot ce se întâmplă azi în România are de-a face mai curând cu o Bufoniadă, în care suntem implicaţi, cu sau fără voia noastră.
Este un spectacol grotesc, în care celebrul Bufon din piese – cel care, în fapt, prin zicerile sale directe ori prin insinuările sale spunea cele mai inconveniente lucruri pentru mahării vremii – primeşte, acum, în timpurile noastre, o pedeapsă anume. Astfel, i se taie legăturile cu lumea şi nu mai interacţionează direct cu ea, în timp ce vulgului i se dă „la ros” această imagine a Bufonului încă „verde” în aparenţă, dar, în realitate, cum se va vedea cu fiecare zi ce se scurge, tot mai erodat şi mai derutat, copleşit de noi acuze ce vor curge într-o cascadă ce-o concurează pe Niagara. Asta pentru că, înainte de orice, nici el, Bufonul, oricât de puternic s-ar pretinde sau oricât de superficial ar trata noua ipostază, nu poate neglija faptul că viaţa după gratii are cu totul alte rigori decât cea de afară, că, în fond, trăieşte acum într-o altă lume, în care Bufoniada lui de odinioară, cea adevărată, sau mimată, devine cel mult o amintire, frumoasă ori tristă, asta depinde din ce perspectivă o priveşte.
Dar nu despre viaţa Bufonului de după gratii vreau să vorbesc aici, pentru că, indiferent câtă imaginaţie aş avea, nu pot s-o descriu ori s-o evoc în dimensiunea ei adevărată şi cuprinzătoare. Mă interesează, ca pe atâţia oameni lucizi şi responsabili din această Românie, Bufoniada prin care se acoperă oficial şi în cel mai impertinent şi nestânjenit mod jaful ţării de până acum; lipsa de reacţie adecvată şi adevărată a autorităţilor în ce priveşte acest uriaş fenomen; modul ignobil în care se dau la spate oficialităţile, ca şi când, vorba lui Petre P. Carp, nu ar fi existat; marile privatizări, mai toate metamorfozate prin cele mai ingenioase inginerii în banale afaceri pentru ţară; ţepuirea unor bănci de prim-plan, tratate de aceleaşi autorităţi ca şi când ar fi fost vorba de golirea de către hoţi a portbagajului unui Tico; prăduirea unor imense terenuri intravilane după modelul „ia tu atâtea hectare, iau şi eu tot atâtea, plus un bonus că m-am ocupat de afacere, iar ce rămâne, adică graniţa cu un alt teren, dăm şi poporului, să nu ne reproşeze că l-am uitat ori scos total din joc”; raderea de pe harta ţării a atâtor mii şi zeci de mii de „codri verzi de brad”, care au rămas, cu timpul, doar în versurile poetului, după ce au umplut buzunare imense şi au potolit pofta nesăbuită a unor inşi cu mustaţa întoarsă după mosor, cu costume honvezeşti; dispariţia Flotei într-un sui generis Triunghi al Bermudelor, unde nu o pot găsi, dacă o vor căuta serios vreodată!, nici Kovesi, şi nici urmaşii urmaşilor lui Morar; „topirea” bruscă a unor mari fabrici şi uzine moderne, care incomodau poate pentru că erau utilate după Stasul UE-ISO 9.000, iar asta într-un moment în care însăşi Uniunea Europeană exact aşa ceva impunea ţărilor membre; tot vorba poetului, „munţii noştri aur poartă”, dar versul ulterior trebuie modificat în sensul că, azi, noi cerşim la un altfel de poartă: cea a FMI, acel Fond care, zilele trecute, îşi făcea mea culpa pentru programul de austeritate impus Greciei, ce s-a dovedit un fiasco, dar el dădea vina pe… Uniunea Europeană şi Banca Centrală Europeană, întrucât cineva trebuie să răspundă, totuşi, pentru umilirea grecilor; impostura ridicată la rang de calitate şi generalizată la fel de rapid precum ciuma lui Caragea, în vreme ce „politicienii” noştri tocmai plecau la o briză proaspătă şi la o partidă de table pe Coasta de Azur; cel mai tânăr şi cel mai frumos general al Armatei Române de după a doua conflagraţie mondială, acel Marin Lungu, „prea mic pentru un război atât de mare” cum i s-a zis într-un film de excepţie, e umilit şi batjocorit pe rând şi cu nonşalanţă de preşedinţii ţării, premierii ei, ca şi de miniştrii sau parlamentari, ca şi cum ar fi luptat ÎMPOTRIVA şi nu PENTRU pământul sfânt al Patriei, dar ce mai e sfânt pentru aceşti politicieni, care, din nou, vorba lui Petre P. Carp, pot lipsi cu desăvârşire?; persiflarea până la plus infinit a profesorilor unui liceu bucureştean de către unii elevi, care vin obosiţi lunea la cursuri şi anunţă senin că nu pot răspunde la ore, întrucât, în weekend, au fost la Palma de Majorca, la o cafea şi un dans pe plaja Mediteranei; îi concurează în gloria sfidării colegii de la liceul vecin unui parc din centru, care, constatând că directorul lor are maşină… Dacia, i-au blocat-o şi ascuns-o în parcare cu Gipurile lor, aşa cum o altă colegă, posesoare de Mercedes sport, care se grăbea (!?) la ore, a izbit cu maşina gardul şcolii şi acolo a lăsat-o luni la rând, întrucât după trei zile a venit cu alta, identică.
Vreau să fiu clar înţeles: Bufoniada este una a dispreţului oficialităţilor faţă de noi toţi, fără excepţie, pentru că în mintea acestor politicieni nu încap sentimentele omeneşti, ei sunt roboţi ai banului, şi nu „magi ai banului”, cum l-a numit Iorga pe Sir Basil Zaharoff. Nu am imprecaţia lui Tudor Arghezi sau Eugen Barbu, dar asta nu mă face să nu cred că, într-o bună zi, parafrazând parafraza de la început, nu vom opri dricul ca să bea bufonii un Cico în drumul lor spre cazanul cu smoală!
