„Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă

Am vorbit cu Ligia-Verkin Keșișian despre felul în care a ajuns să-și construiască viața în jurul acestei energii balcanice, despre ce înseamnă să crești un festival și despre magia care apare atunci când lași muzica să vorbească mai tare decât cuvintele.

Cotidianul: Cine și ce este Ligia?

Ligia-Verkin Keșișian:  Nu-mi place deloc să vorbesc despre mine, să mă prezint, să înșir activități, mi-e mai ușor să-mi inventez personaje, să spun că mă numesc Lucreția și sunt florăreasă, ori Furtunica și sunt poeta gării Cățelu. Fără a mă simți o impostoare sau o persoană care se ia prea tare în serios, pot spune doar că sunt o fată de la țară.

De lângă Piatra-Neamț, nu?

Da, dar am copilărit într-un sat, undeva între Piața-Neamț și Roman, departe de șoseaua principală, în Corhana, un punct micuț pe harta geografică, dar uriaș pe harta mea afectivă. Un loc retras, fără mașini, unde îmi inventam lumi întregi. Mergeam singură prin păduri, pe malul râului, descopeream cotloane, mici peșteri ascunse în văile argiloase, îmi construiam realități interioare. Citeam obsesiv, iar filmele îmi păreau o altă formă de a evada. Satul acela era și a rămas pentru mine un teritoriu aflat în spațiul liminal și luminos dintre realitate și magie. O Comala sau un Macondo personal.

Te mai întorci acolo?

Nu mai am pe nimeni acolo, dar cumva, o dată la câțiva ani încerc să ajung pentru că mă visez foarte des acolo. Pentru mine, locul acela e acasă, deși nu simt neapărat că există un „acasă” propriu-zis, mai curând e ceva ce tot caut și de care fug în egală măsură. Cu fiecare călătorie acolo, apar noi revelații, noi amintiri pe care le credeam încețoșate iremediabil. Sau poate le inventez, cine poate ști și de ce ar conta, până la urmă ?

Îți plăcea mai mult să petreci timp cu tine sau erai adepta comunității din sat?

Eram foarte singuratică. Adică, eram eu cu cărțile mele. Interacționam mai ușor cu cărțile decât cu oamenii. Ani de zile am avut o anxietate atât de puternică încât, dacă ajungeam la o masă cu necunoscuți, rămâneam mută. Purtam lungi conversații în mintea mea, însă mi-era imposibil să verbalizez orice. E o lume complicată, aceea a tăcerilor interioare, dar bănuiesc că poate fi fertilă pentru literatură. E bine totuși să învățăm să găsim un echilibru între literatură și viață.

Și ce te-a determinat să te schimbi?

Mi-am propus la un moment dat să-mi părăsesc zona asta de confort și să mă „smulg” de acolo, chiar dacă a fost teribil de greu. Acum câțiva ani am fost invitată la Timișoara, la o serie de workshopuri de „spoken word” ținute de câțiva artiști din Marea Britanie, Tongue Fu. Timp de o săptămână au ținut atelierele, în care poeții învățau să interacționeze cu muzicienii pe scenă și să creeze „performance” poetic. Mi se părea super greu, pentru că de fiecare dată când trebuia să citesc sau să vorbesc în public, era o angoasă teribilă care mă copleșea și mi-am zis „nu”, trebuie să fac asta, știu că e greu, dar o să depășesc, cum și alții au depășit-o. Cumva, de acolo, am ajuns să-mi învăț unele poeme pe de rost, ca să pot să privesc oamenii în ochi în timpul lecturilor mai performative. M-am simțit expusă, vulnerabilă, dar nu mai puteam evita această transformare necesară, oricât de greoaie ar fi fost. Nu doar că am ieșit din zona de confort, dar am mers cât de departe am putut și încerc să fac același lucru ori de câte ori simt că mă blochez într-o anumită direcție.

Ligia, ești poetă, traducătoare, Dj și curatoare de festivaluri. Povestește-ne cum ai ajuns să le faci pe toate acestea și ce visai să devii când erai mică?

Mereu a fost o conjunctură și atunci când mi-am dorit un lucru, am muncit în direcția aceea și nu am așteptat să-mi apară șansele. În zona de festivaluri, într-adevăr, i-am cunoscut pe cei de la Asociația Culturală Metropolis în 2011 și s-a legat totul organic cu Balkanik Festival. Cu toate că au mai apărut și alte festivaluri la vremea aceea, am renunțat, pentru că aveam alte lucruri pe care voiam să le cresc. De un an și jumătate coordonez activitatea Centrului Cultural Armean și mă bucur că aici pot să pun în practică, cumva, tot ce am învățat în toți anii de când organizez și curatoriez. Este un spațiu care s-a dezvoltat foarte mult.

Cât despre scris, scriu dintotdeauna. Tot din cauza anxietății mele, ani de zile mergeam pe la cenaclurile din București, ascultam lecturile, și pe urmă, fugeam de teama de a interacționa cu alți oameni, dar după ce am început să public, m-am împrietenit cu unii dintre ei, iar tinerii au început să-mi ceară sfatul, și este și asta o responsabilitate: să fii deschis și să dăruiești mai departe din ce înveți. Literatură, muzică, cultură. Toate au fost, într-un fel, același drum.

Cum te adaptezi societății în care trăiești? Pare că ai un alt stil de viață, diferit de majoritatea oamenilor. Participi în țară la multe evenimente culturale, la festivaluri de film și cultură balcanică, la recitaluri de poezii. Cum reușești să fii „tu”?

La un moment dat îți epuizezi nevoia de a demonstra ceva cuiva. Și rămâi cu întrebarea: ești sincer cu tine? Asta e tot. Munca mea și viața mea sunt amestecate. Refuz proiecte când simt că nu aș putea să fiu întreagă acolo. Nu e despre „a schimba lumea”. E despre a împinge realitatea un milimetru spre lumină, măcar atât. Am învățat că unul dintre cele mai importante lucruri pe lumea asta e să rămâi autentic și să fii sincer cu tine și cu ceilalți.

Este ca un legământ…

Da, este un legământ pe care-l ai cu tine. Eu nu am program de la 9:00 la 17:00. Munca mea îmi ocupă tot timpul și este parte din viață. Când mai apar propuneri de proiecte și îmi dau seama că nu aș rezona sau că nu aș pune tot sufletul acolo, prefer să nu mă implic. Consider că este foarte important să cred în ceea ce fac și să am o miză reală. Nu am aspirația că o să schimb lumea, dar măcar contribui la o schimbare în bine. Și într-adevăr, mie îmi place să călătoresc, îmi place adrenalina, mă sperie rutina.

Citește și: INTERVIU „Cravata galbenă este acel dor de țară sfâșietor” – Serge Celibidachi

Cum arată o zi din viața Ligiei?

Dimineața e ritualică. Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă. Apoi trec la e-mailuri, telefoane, liste mentale. Creierul meu funcționează ca un dispecerat care nu are parte de odihnă nici noaptea. Apoi plec la birou, la întâlniri, sau ajung seara la un cenaclu ori concert, mă văd cu prietenii. Fiecare zi e diferită, rămân totuși câteva ancore constante, care sunt importante pentru mine, de la proiecte la oameni.

Ce poeți citești?

Recitesc foarte mulți poeți. Îmi place foarte mult să descopăr, caut revistele străine, reviste literare și citesc și în engleză, și în spaniolă, și în franceză. Îmi place și să traduc poezie, și atunci, caut mereu literatură proaspătă.

Apoi?

Fac micul-dejun pentru copil, pentru că eu nu prea mănânc dimineața. Încerc să nu mă grăbesc foarte tare în prima parte a zilei, dar ceva în mine, îmi spune „trebuie să faci asta și asta și asta”. Uneori, și pe timpul nopții, creierul meu trece în revistă ce am de făcut și găsește soluții pentru ce nu am găsit eu în timpul zilei.

Unde este biroul tău?

La Centrul Cultural Armean, unde se întâmplă de obicei evenimentele, pe vreo terasă însorită, dar când vine vorba de scris, biroul meu e și în tramvai, pe stradă, la piață.

Ligia, ești mama festivalului Balkanik Festival, care a ajuns anul acesta la ediția cu numărul 12. Poți să ne descrii cum a început tot parcursul și de unde dorința și apetența către universul pur-balcanic?

A început în 2011, ca un gest aproape politic. Numele în sine e ca un statement, pentru că, în România, la vremea aceea, nu exista o scenă pentru zona de world music. Mai ales că aveam muzicieni extraordinari din România care aveau concerte și turnee internaționale majore. Trupele acestea nu aveau pe unde să concerteze la ei acasă, și pe unde mergeai în oraș, nu vedeai nici o petrecere cu un taraf sau cu muzică balcanică, în zona asta. Cred că era o lipsă foarte mare. Țin minte că la prima ediție au venit oamenii și nu știau cum să reacționeze și au început să danseze și să se bucure și să se simtă atât de liberi și de deschiși. Îmi amintesc că a venit un băiat din Coreea de Sud pentru că voia să vadă o trupă din Ungaria. Și erau oameni veniți de peste tot, uluiți de ce se întâmplă pentru că în București nu prea avuseseră loc asemenea tipuri de evenimente, poate așa, sporadic, din când în când.

Pe urmă, au început să mai apară, s-a schimbat climatul și au început să fie și altfel de evenimente de genul ăsta, unde să mai asculți un taraf sau un world music fusion. Au mai apărut și alte trupe sau s-au dezvoltat foarte mult, ceea ce e absolut grozav. Noi voiam să direcționăm oamenii către un interior care rezonează și care e trezit la viață de ritmurile foarte atavice. Toată lumea mi se părea că privește către Viena, către Berlin, către muzica electronică sau către muzica clasică. Sunt oameni care vin an de an din toate colțurile lumii, chiar din Mexic, din Noua Zeelandă și Canada la București pentru a participa la festival. S-au creat comunități, s-au legat prietenii, e splendid. Am simțit de la prima ediție că ceva se reașază în noi, ceva ce căutam, dar poate nu știam încă să numim.

Ai creat o minune mare între comunități.

Da, mi se pare că oamenii au nevoie de asta. Și prin intermediul artei și prin muzică, oamenii se descoperă unii pe alții și se înțeleg mai bine. Ajungi să înțelegi alte culturi care sunt adesea stigmatizate în mass-media, dar ai posibilitatea la festival să le descoperi de aproape și cu toată deschiderea pe care ți-o oferă spațiul, atmosfera și întâlnirea directă cu artiști, cu oameni veniți din alte părți ale lumii, fără prejudecăți, dizolvând stereotipuri și idei prefabricate.

Mi-am adus aminte că ai postat la un moment dat o fotografie pe Facebook în care erai tu cu copilașul tău care avea la vremea aceea un an și erai în spațiul festivalului. Mai ai amintiri de genul acesta? Adică ai reușit să faci anual câte o fotografie cu el?

Cred că avem în fiecare an câte o fotografie împreună. Atunci, imaginea aceea o descoperise fotograful care mi-a trimis-o și nu mi-a venit să cred. Adevărul este că fix cu un an înainte de acea ediție e singura dată când am lipsit de la Balkanik Festival. În prima zi de Balkanik în 2012 l-am născut pe fiul meu.

Citisem într-un interviu unde spuneai că te sunau atunci artiștii că au ajuns în țară…

Și eu le dădeam indicații și le spuneam că mă pregătesc să nasc.

Începuturile Balkanik Festival

Îți mai aduci aminte care au fost primii oameni cu care ai stat la masă să concepi și să pui bazele primei ediții?

Prima ediție era în dezvoltare când am apărut eu, și pe urmă, s-a legat organic toată colaborarea, iar Balkanik Festival a devenit o parte din mine.

Cum îi percepi evoluția? Ce schimbări s-au petrecut de atunci și până-n prezent?

Publicul a crescut o dată cu festivalul. La început, veneau mai ales curioșii și inițiații, cei care căutau instinctiv altceva decât confortul cultural obișnuit. În timp, festivalul a devenit un teren al libertății și descoperirilor, iar oamenii au început să se lase atinși, vulnerabili, prezenți. Dar paradoxal, deși festivalul e în România, câteodată simt că străinii îl înțeleg mai rapid, mai visceral, fără explicații. Ei intră și simt că aparțin. Românii ajung acolo, dar uneori mai lent, ca și cum înainte trebuie să negocieze niște reflexe culturale.

De ce crezi asta? Ce face diferența?

Pentru că aici prejudecățile față de muzica balcanică sunt încă tenace. Automat, mulți reduc totul la „manele”, fără să se informeze prea mult despre context, istorie, tradiții sau despre cât de bogat e acest teritoriu și câte moșteniri culturale diverse se manifestă astăzi. E o stigmatizare obositoare, dar mai ales superficială. Discuția despre cultura balcanică e mai degrabă o discuție despre tabuuri, nu despre nuanțe. Mai grav, folclorul și tradiția, după ce au fost alterate în perioada comunistă, au fost recent confiscate și de discursurile suveraniste. S-a încercat transformarea rădăcinilor într-o armă identitară. Noi refuzăm asta. Festivalul e un spațiu umanist, deschis, fără aproprieri toxice. Aici coexistăm. Aici diversitatea e forță creatoare.

Ce ai învățat, de-a lungul timpului, de la artiștii care vin la Balkanik din diferite colțuri ale lumii? Există o poveste sau o întâlnire care ți-a rămas în minte?

Că atunci când artiștii sunt lăsați să fie ei înșiși, atmosfera devine virală, în sensul bun. Ei vin, se simt fenomenal, petrec, descoperă alți muzicieni, rămân, improvizează, creează conexiuni. S-a întâmplat ca trupe care s-au lansat la Balkanik să fie remarcate aici și apoi invitate la alte festivaluri din lume. Balkanik e pentru artiști și o platformă cu o reputație internațională solidă și ne bucură teribil acest lucru. Sigur că și backstage-ul festivalului e un spațiu de întâlnire fertil. Se amestecă limbi, ritmuri, tradiții, și din acel haos sublim se nasc momente, jam sessions care nu apar pe afiș, dar rămân în memorie.

Citește și: „Tata era la fel de sever acasă ca și cu orchestrele” – INTERVIU Serge Celibidachi, partea a II-a

Publicul Balkanik este foarte special: divers, curios, mereu gata de dans. Cum îl vezi tu, din interiorul echipei? Ce crezi că îl atrage an de an?

Atmosfera în primul rând, artiștii, muzica – este ca un univers, eu îi mai zic planeta Balkanik, pentru că efectiv, intri și descoperi acest teritoriu care există doar vreme de trei zile și trei nopți pe an și uneori e foarte greu să revii la realitate după. Îi văd pe oameni că își pregătesc și ținutele cu mult timp înainte, știu că se întâlnesc acolo cu vechi prieteni cu care se văd doar atunci. Făcusem un studiu la un moment dat și am aflat că 40% din publicul Balkanik nu frecventează alte festivaluri. Publicul Balkanik e o comunitate vie, cu valori incluzive, o comunitate de oameni deschiși, frumoși, plini de empatie și poftă de viață.

Balcanii pot fi percepuți uneori ca haos, alteori ca frumusețe pură. Cum reușește festivalul să transforme această „nebunie” într-o experiență coerentă și emoționantă?

Prin a nu încerca să domesticim nebunia, ci să-i oferim spațiu. Balcanii nu sunt un brand, sunt o tensiune vitală. Aici frumusețea stă lângă dezordine, emoția lângă exces, umanitatea lângă improvizație. Noi nu șlefuim realitatea, doar punem în valoare ce are mai bun și mai onest. Festivalul nu caută perfecțiune, ci adevăr, emoție, nu promite control, ci intensitate, catharsis.

„Diferențele sunt bune și diversitatea e creatoare”

Există un mesaj pe care îți dorești să-l transmită Balkanik Festival, dincolo de muzică și atmosferă?

Că diferențele sunt bune și diversitatea e creatoare. Că identitatea e o fereastră și bucuria poate fi o formă de rezistență, de a ne aduce împreună, avem nevoie de asta tot mai mult, într-o lume care se dezice tot mai mult de umanitate și dă în clocot de prejudecăți și violență. Balkanik e un spațiu în care conviețuirea e bunăstare, dans, vulnerabilitate asumată, frumusețe. Un loc în care oamenii descoperă că există și un alt fel de apartenență: cea prin deschidere, nu prin excludere.

Dacă ar fi să descrii Balkanik Festival printr-o singură imagine sau emoție, care ar fi aceea?

Magie colectivă.

Te simți mai bine la festivalurile intime sau la cele mari?

La cele intime, cu siguranță. Îmi place când oamenii sunt ei înșiși, fără măști, când muzica și arta aduc împreună tot ce e mai frumos și mai viu în noi.

Acum pe final de interviu, voiam să aduc în discuție că tu folosești destul de des cuvântul „tihnă”. Ce-ți mai aduce tihnă?

Tihna e un lucru rar. Uneori o simt când scena respiră bine, când văd oameni fericiți, mulțumiți, când totul curge fără efort, firesc. Dar după Balkanik vine o tristețe grea. Acel gol care apare mereu după intensitatea maximă, cenușa rămasă în urma focului.