Candidații

Pentru început poate nu strică să mai fie o dată lămurite două funcții importante ale Președintelui României.

Astfel, pe plan intern, el are rolul de mediator sau de arbitru al politicii și vieții interne, iar pe plan internațional, ca reprezentant al țării, are rolul de arhitect al politicii externe pentru promovarea și apărarea intereselor României.

La întrebarea veche de zeci de ani pe tărâmul Mioriței: „Dar noi pe cine votăm?”, răspunsul teoretic ar fi acela că dacă te identifici cu personalitatea unui candidat și simți că programul lui te reprezintă, atunci n-ai nicio problemă să-l votezi.

Dar aici intervine un element care încurcă această logică simplă.

Este factorul uman al percepției despre „bunul candidat”, percepție care este influențată de afinitățile politice ale alegătorului și, desigur, de influența propagandei.

Însăși alegerea candidatului funcție de apartenența sa politică este o capcană întinsă alegătorului fiind subînțeleasă și considerată o victorie a partidului, implicit a intereselor de partid, în timp ce interesul națiunii este trecut într-un plan secundar.

Cum Președintele reprezintă țara, deci pe toți cetățenii indiferent de afinitățile lor politice, cel ales pentru această funcție trebuie să țină cont de interesele naționale, de principii, de tradiția țării, nu de interesele partizane ale partidelor.

Altfel, nu va exista un factor de stabilitate și nici un echilibru politic.

Și totuși, trebuie oare să votăm cu orice chip?

Dacă TREBUIE, înseamnă să alegem nu cea mai BUNĂ soluție, ci să alegem RĂUL cel mai mic.

Cu alte cuvinte, ajungem să alegem din zona de candidați negativi.

Oricum, din punct de vedere moral, cel care vrea, sau tinde să introducă principii care le încalcă pe ale tale, nu-ți poate fi alesul.

Dar pe cine să aleagă cineva care, în existența sa ca român, se ghidează după următoarele principii: interesul suprem (nu știrbit) al României, respectul pentru valorile naționale tradiționale, pentru valorile familiei și religiei creștine și pentru Reîntregirea țării?

Și atenție, este vorba de Reîntregire, nu de iluzoria integrare europeană a unei părți separate din țară, respectiv a „Republicii Moldova”.

Pe cine ar putea alege românii când candidații ocolesc discursul public al reunificării poporului român?

În cele ce urmează, pentru comparație sunt subliniate unele caracteristici ale câtorva dintre potențialii candidați.

De exemplu, semnalul pe care Marcel Ciolacu l-a dat prin alegerea ca vicepreședinte PSD a unei susținătoare vehemente a curentului „woke”, a agendei LGBTQ și, mai ales anti-BOR, îl arată pe acesta ca pe un viitor președinte progresist care parcă urmează agenda de îndoctrinare trasată de Soroș.

În plus, domnia sa nu-și prezintă viziunea pentru dezvoltarea suverană a României.

Cu alte cuvinte, va accepta oare presiunile Uniunii Europene cu obediență totală sau va avea o opoziție constructivă când interesele naționale sunt știrbite?

Care este poziția domniei sale față de Reîntregirea țării?

Fără răspunsuri clare, pare să fie departe și de elementul de stabilitate națională de care are nevoie națiunea română, dar și de calitatea de lider vizionar.

Liberalii care se bat în piept cu rolul pe care cândva l-au avut în crearea României Mari, astăzi au ajuns până acolo încât să uite și unde se află Chișinăul.

Și atunci, ce pretenții mai pot exista de la candidatul lor la președinție, generalul Ciucă, care nu știe nici pe ce forțe se poate baza și nici ce va fi din Decembrie încolo?

Și, la fel ca dl. Ciolacu, vorbește de o vagă stabilitate prin guvernare comună PSD-PNL până în Decembrie, după care „vom mai vedea”.

Deci, candidatul Nicolae Ciucă dă senzația că nu are nici cea mai vagă idee despre rolul pe care trebuie să-l aibă un președinte al României.

George Simion, care și-a început „cariera” cu mișcarea „Acțiunea 2012” pentru Reîntregire, și-a subțiat poziția unionistă pe drumul ambițiilor sale politice.

În momentul de față, mesajul său, care se dorește a fi unul suveranist, este prea amestecat cu promisiuni populiste, fără definirea clară a priorităților avute în vedere.

Desigur, mesajul său suveranist nu este nici extremist și, în niciun caz pro rusesc așa cum sună retoricile alarmiste ale contracandidaților politici speriați de ascensiunea fulgerătoare a AUR.

Și asta, chiar dacă poziția sa oscilantă față de atitudinea pe care consideră că ar trebui s-o adopte România în raport cu invazia rusească din Ucraina denotă, mai degrabă, un grad redus de înțelegere a realităților geopolitice și a pericolului imens al unei Rusii expansionist-imperialiste prin însăși natura ei.

În plus, o poziție dizidentă față de aliații noștri NATO și UE, ne va eticheta ca membru neloial și ne poate plasa pe o poziție de nesiguranță strategică, o poziție care ne poate afecta direct interesul național (apărarea colectivă a României în fața pericolului rus).

Pe de altă parte, intransigența afișată de George Simion care declară că respinge a priori orice alianțe politice de guvernare, nu reprezintă un atuu pentru funcția prezidențială care necesită calități de mediator.

Probabil, ascensiunea prea rapidă nu i-a oferit încă posibilitatea să se maturizeze suficient din punct de vedere politic.

Mircea Geoană, ca ambasador la Washington (probabil cel mai bun ambasador pe care l-am avut după ’89) și ca ministru de externe (poziție din care a ținut piept unor presiuni ale Bruxelles-ului), a fost artizanul acceptării țării noastre în NATO, act de importanță capitală pentru securitatea României.

Deci, a dovedit că este un diplomat capabil care poate menține România într-un echilibru stabil pe plan extern.

Este exact ceea ce are nevoie țara în aceste momente.

Desigur, dacă Mircea Geoană va candida și va avea suportul adecvat.

Alți candidați minori, sau de circumstanță, cum ar fi dna. Elena Lasconi care n-are nici măcar un program schițat și care, în consecință, va promova doar agenda progresistă a USR, nici nu pot fi luați în considerare, oricât ar fi de umflați de propagandă.

Prezentarea de mai sus are scopul de a atrage atenția asupra unor aspecte de care candidații vizați pot ține seama pentru a-și îmbunătăți oferta electorală.

Iar alegătorii să gândească de două ori cât de bine sunt reprezentați înainte de a pune stampila.

Mircea Popescu