Sunt deja două sau trei luni de când foști lideri ai PNȚCD încearcă să convină asupra unui program de refacere a partidului. Față cu ceea ce a ajuns să însemne politica românească – dar și cu dezastrul în care partidul a fost țintuit în ultima decadă – o asemenea întreprindere pare să fie utopia perfectă.
Personal cred, însă, altceva. Anume că ceea ce vor să facă tărăniștii e nu doar foarte necesar dar și, chiar în termenii de acum, realizabil. În pofida faptului că partidul e deja pe fundul prăpastiei; sau aș zice chiar tocmai pentru că partidul e pe fundul prăpastiei.
Să argumentezi de ce e nevoie de refacerea singurului partid creștin-democrat din România e un nonsens evident. Religia și valorile ei au fost demult și cu totul izgonite, cu consecințele pe care le cam binemerităm cu toții, nu doar din politică dar și din întreg spațiul nostru public. În vreme ce mai fiecare dintre noi am ajuns să ne abandonăm confuziilor de tot felul; atunci când nu rătăcim de-a dreptul pe căile pierzării.
Apoi, ce e de fapt democrația noastră, azi, decât o caricatură sinistră (cer scuze urechilor delicate ale domnilor din cancelariile de la Washington și Bruxelles)? Prin editorialul ei recent Simona Popescu m-a scutit să repet aici lucruri pe care le-am spus și eu nu o dată despre Sistemul care administrează la noi democrația. Și care o face în termeni nu prea diferiți – iarăși să fiu iertat – de cei pe care-i practică la Kremlin d-l Putin însuși (agent la vedere măcar al monstruosului KGB). Românii au ajuns să mai iasă la vot în proporție de puțin peste o treime. Sperând măcar ei că, în urma votului, în Guvern vor găsi oameni care au mai și făcut câte ceva prin politică și la guvernare.
Când colo văd că Sistemul scoate din joben, tocmai ca în zilele acestea, pe post de prim ministru, un tânăr spilcuit, cu un vocabular și o topică deprinse parcă la Școala de la Băneasa – toate confirmate strălucit, destul de străveziu, și în acest caz, de-un pedigree securistic impecabil; pedigree, condiție ineluctabilă a oricărui acces în nomenclatura aflată sub controlul strict al numitului Sistem.
Apropo, întreb, chiar să existe cineva care să nu fi înțeles că respingerea primei propuneri de prim ministru și acceptarea celei de-a doua n-a fost nimic altceva decât o mascaradă pusă în scenă de securiștii din Sistem și executată servil de d-l Iohannis? Să nu uit, când la aproape trei decenii de la “prăbușirea comunismului“ vorbesc de securiștii Sistemului, eu nu confund nicicum lucrurile, ci vorbesc doar de principala cauză a răului din toți acești ani. Aceea că, din nou ca în Rusia d-lui Putin, personalul din (toate) serviciile de informații a fost și este format în proporție de aproape 90% – după o rețetă de selecție pusă minuțios la punct de ei înșiși și sustrasă în mod brutal oricărui control – din securiștii criminalei Poliției politice comuniste, din copiii și rudele lor de toate gradele.
Acestea toate, și conștiința că ceva trebuie făcut, știu bine că îi îndeamnă de câteva luni, cum spun, pe țărăniși la acțiune. Sunt mulți anii de când văd că, de-un exemplu, spre deosebire de liberali, țărăniștii, atât cât și cum pot, nu lasă cu niciun chip să se aștearnă praful peste istoria partidului lor, peste memoria martirilor lui. Asta mă face să cred că ei au încă idealuri, într-un timp în care în țara pentru care s-au jertifit Maniu, Mihalache, Coposu a avea idealuri și a fi patriot a ajuns să fie aproape sinonim cu a avea nu știu ce boală venerică. Iar dacă lucrurile stau astfel, eu cred, cum spun, că încă se poate spera.
Interesat de subiect, am văzut cum gândesc, azi, țărăniștii cu privire la reconstrucția PNȚCD. Când nu i-am întâlnit la reuniunile lor, cu unii am vorbit în particular. Unii mai optimiști, alții mai reținuți și mai impreciși în ce-ar trebui făcut. Un admirabil timișorean se îndoia că propriul statut de proaspăt pensionar ar mai fi foarte potrivit cu noul proiect. L-am întrebat dacă Maniu, Mihalache și Coposu n-au fost pensionari și conducători țărăniști până în ultima clipă a vieții lor. Tot la Timișoara, primarul Ciuhandu nu-și putea ascunde bucuria la gândul că, mai uniți ca altădată – neapărat mai uniți ca altădată! – actuala generație de țărăniști va reuși să facă acum ce n-a reușit în atât de mulți ani. N-a avut un singur cuvânt rău la adresa niciunui coleg; lucru totuși atât de rar în acest partid în care parcă toți demonii dezbinării și-au găsit sălaș. La Cluj, mai tăios dar admirabil și în continuare Radu Sârbu. Trist doar că uneori unii colegi n-au fost prea fair cu el – dar dispus să lase orice amintire la o parte și să facă echipă cu oricine vrea să ajute. Vasile Lupu, la Iași, același om senin și gata și el să facă bine.
Tot ce-am văzut în aceste luni m-a reconfirmat în ceea ce-am mai spus de mai multe ori până acum: acest partid, care cu excepția scurtei guvernări, n-a prea avut să le ofere membrilor săi altceva decât ostilitatea viscerală a unui Sistem odios și prejudecățile nedrepte ale unei părți din societate (cele mai multe induse cu metodă de același Sistem). Cu toate acestea, imensa majoritate a țărăniștilor (cu excepția unor Victor Ciorbea, Dudu Ionescu et ejusdem farinae), oameni de o calitate specială, au rămas loiali partidului lor. Priviți fiind cel mai adesea, cu o superioritate sfidătoare, drept o specie inadaptabilă, pe calea unei extincții sigure, deplin meritată – și, mai ales, dezirabilă din cale-afară.
Am în față, chiar ca outsider, o listă cu multe zeci de nume. Foști lideri naționali, excluși din partid de nici nu vreau să mai spun cine, intelectuali creștin-democrați, oameni din filiale ce pot să formeze la orice oră două guverne care să redea cu adevărat românilor România ținută ostatică de Sistemul securist mafiot al marionetelor Iliescu, Băsescu șamd. Enumăr, la întâmplare, nici a zecea parte din ce-aș putea numi: Gheorghe Ciuhandu, Andrei Dimitriu, Tudor Dunca, Liviu Petrina (între altele un caz școală pentru măiestria Sistemului de a strivi imaginea unui adversar redutabil), Marian Tunaru, Mircea Taloș, Iulia Gorea-Costin, Mihai Grigoriu, Sergiu Barna, descendenți ai lui Maniu din Familia Boilă, Laurenția Arnăuțoiu, Vasile Lupu, Ion Papuc, Anca Cernea-Bărbuș, Radu Sârbu, Ion Varlam, Alexandru Herlea, Cristina Andrei, Doru Dăncuș, Viorel Sasca, Ioan Panican, Virgil Petrescu, Mihai Dorin, Mircea Mureșan, Iftene Pop, Dumitru Gherdan, Doru Năsui, Bogdan Grabowski, Vasile Andrieș, Marin Mihalache, Mariana Berinde, Anca Dobrotă, Radu Pisică.
I-am urmărit de-a lungul anilor pe câțiva dintre tinerii care vor datora partidului, mult și totdeauna, pentru ceea ce au fost și vor fi. Sunt trist că un om pe care Corneliu Coposu l-a creditat imens, Costin Borc, și-a abandonat fără remușcări partidul atunci când, lovit din toate părțile, nu i-a mai putut oferi vizibilitate și demnități – pentru a reapărea acum un an, alături de fostul coleg Marius Bostan, într-un Guvern de sorginte și interese tulburi. Alt apropiat al lui Corneliu Coposu, Ionuț Gherasim – departe și el de așteptări. L-am auzit recent la o comemorare de la închisoarea Râmnicu Sărat și am rămas cu impresia că nepotul lui Ilie Lazăr a moștenit idealurile înaintașilor în niște notesuri pe care nu le-a mai deschis demult.
Refacerea partidului va fi mult mai dificilă fără împreună lucrarea generațiilor lui. Mi s-a părut că seniorii înțeleg bine lucrul acesta, încât mai rămâne ca tinerii să răspundă pe măsură. Iar pentru asta e nevoie de dăruire și de sacrificii în plan personal și profesional, Și, absolut în egală măsură, e nevoie să crească substanțial ca oameni politici.
O experiență recentă atât de dureroasă cred că vorbește oricui de la sine despre nevoia ca managementul instituțional al partidului să fie regândit fundamental. PNȚCD nu a fost și nu trebuie să fie, ca peste tot la noi (și nu doar), o fabrică de bani și de sinecuri mănoase. Ca să mă opresc numai la asta, cred că președintele partidului trebuie să se preocupe numai și numai de conducerea partidului, și nu să ajungă prim ministru, deputat, senator, media VIP sau orice altceva. Am mai vorbit, și nu mai insist, de răul maxim pe care succesorul lui Corneliu Coposu l-a făcut PNȚCD în anii în care – mai cu seamă la o vârstă la care pentru oricine așa ceva era în mod evident o greșeală fatală – a ținut morțiș să fie nu mai puțin decât președinte al partidului, al Camerei Deputaților și al Convenției Democratice.
În sfârșit, legat de unele ezitări pe care de asemenea le-am putut observa. Țărăniștii au a-și asuma în continuare cu demnitate și mândrie trecutul și prezentul anti-comunist. Nu există niciun motiv, de niciun fel, pentru a abjura o iotă de la acest crez! Jean-Paul Sartre cu al său “orice anticomunist e un câine” are și azi, știm bine, peste tot în lume destui ucenici ai infamiei. Sigur, cum s-a și observat deja, după ce lumea a luat de curând act de principalul bilanț al ciumei roșii (peste 100 de milioane de crime), numiții au devenit o idee mai subtili (mai subtili dar tot niște boi). De pildă, cugetă ei nerușinat și instigator: un anticomunist e un om de dreapta, un om de dreapta e cel mai probabil un om de extremă dreapta, iar un om de extremă dreapta e în mod evident un fascist. Mă număr printre cei ce cred că PNȚCD ar trebui să fie (și chiar și să fi fost, în istoria lui) la fel de anti față cu orice totalitarism – da, și cu nazismul și fascismul! Asta e însă una și cu totul altceva să ai inhibiții legate de fundamentele bagajul identitar propriu. La fel mi se pare că se impune asumată în continuare și componenta doctrinară creștină. A nu mărturisi deschis învățătura creștină, cu dragoste iar nu cu “gloanțe pentru trădători”, înseamnă a te rușina de Însuși Mântuitorul lumii. Iar „Cine se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” Încât chiar dacă – având de înfruntat și în anii care vin vitregiile unei lumi care se îndreaptă tot mai grăbită și mai fatal spre propria-i pierzare – nu vor reuși ce și-au propus, în efortul lor de azi țărăniștii vor avea, aici și dincolo, o mărturie că au împlinit tot ce-au putut pentru partidul, neamul și țara lor.
La despărțire, aduc și eu, aici, un gând un pios lui Romulus Rusan. Un patriot profund și atât de discret, un model la care cu toții am avea de luat aminte.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.