De mult nu mi-a fost dat să văd şi să trăiesc atâta jale ca la semifinala pierdută la Wimbledon de tânăra noastră campioană. Dintr-odată, tot românul (sau aproape) îşi pusese speranţa într-o fată de 22 de ani, de care mulţi nici nu auziseră până acum. O speranţă cam hazardată, ce-i drept, dar reală, anume că mândria sau demnitatea naţională ne va fi salvată de Simona, jucătoarea de tenis micuţă şi sprinţară, cu un bandaj gros aplicat pe coapsa unui picior, care avea o şansă uriaşă de a se califica la finala marelui turneu, probabil cel mai prestigios din lume, la ora aceasta.
Dar n-a fost să fie. Pe arena centrală a complexului, iarba era mai jerpelită decât pe păşunea comunală din Poplacu de Câmpie, lucru fatal lui Halep, care şi-a luxat glezna abia după câteva schimburi de mingi. Se întâmplă în tenis, nimic de comentat. Dar şocul cumplit pe care l-am acuzat toţi cei ce am urmărit meciul a dovedit că nu era vorba de o simplă jucătoare de tenis, ci despre, deja, un fel de simbol naţional, o încarnare a unor speranţe de multă vreme pierdute şi reînviate, brusc, de o fiinţă dârză, neînfricată, care se bătea de la egal la egal cu marile puteri ale tenisului mondial.
Ia încercaţi să vi-l imaginaţi pe Băsescu bătându-se sau confruntându-se, de la egal la egal, cu Barack Obama, cu Angela Merkel sau Putin, faţă în faţă, la vreun summit internaţional pe teme economice sau de strategii militare, că tot suntem cu sula rusească în coaste. Ia imaginaţi-vă că-l vedeţi pe Ponta replicând la lista cu 11 puncte a lui Barroso că „aiasta nu se poate!”, precum altcineva în vechime. Imaginaţi-vi-l pe Crin Antonescu spunându-i realizatorului de emisiune TV că nu se teme de nimeni, nici măcar de Departamentul de Stat… Doar aşa putem înţelege performanţa şi măreţia Simonei Halep, în contrast cu aceşti viermişori politici ce se tăvălesc şi se gudură fără ruşine, ca să nu mai vorbim de vreo urmă de demnitate, înaintea mai-marilor lumii.
Prin ea, prin Simona, ne-am trezit peste noapte egali cu americanii şi ruşii, cu nemţii şi cu oricine altcineva, doar pentru că această fetiţă a îndrăznit şi a putut cât a putut, până la fatidicul accident. Care nu-i diminuează câtuşi de puţin nici onoarea, nici meritul.
Gândiţi-vă cum îl cocoloşim de atâţia ani pe Piţurcă la aşa-zisa naţională de fotbal şi cât de umiliţi ne simţim că, de la fel de mulţi ani, nu am mai prins vreun turneu final la acest sport rege, care îngroapă şi dezgroapă eroi precum Dobrin sau Hagi, după cum ne ridică în slăvile cerului sau ne tăvălesc în mocirlă, în funcţie de rezultate. Cum ne facem de râs la handbalul masculin la care am strălucit ani de zile pe vremea unor generaţii de aur despre care nimeni nu mai vorbeşte, copleşiţi cum suntem de nimicnicia de-acum. Gândiţi-vă cum, pe vremea mult hulitului şi mult împuşcatului Ceauşescu, aveam, prin august 1968, o tresărire de demnitate în faţa agresiunii sovietice la Praga, simţindu-ne gata cu toţii să punem mâna pe arme pentru a rezista trupelor Tratatului de la Varşovia, în cazul unei invazii mai cumplite decât cele turceşti sau tătăreşti, din vechime.
Să recunoaştem că nu am mai simţit gustul dulce amar al măreţiei şi gloriei de foarte de mult, reuşind chiar să-l uităm pe deplin, graţie unor creaturi becisnice sau pidosnice care se pun mereu în fruntea bucatelor şi a trebilor ţării nu prin vreun merit sau competiţie, ci doar prin furtişag şi minciună, sfidându-ne apoi pe toţi şi tratându-ne mai rău ca pe slugi. Să ne dăm seama că ne-am lăsat minţiţi, înşelaţi, ameţiţi cu vorbe de clacă, duşi de nas de politicieni parşivi, fără scrupule, cu care ni se pregăteşte şi în prezent carnavalul din luna noiembrie, când chiorul împărat peste orbi va trebui să dea în primire, în sfârşit.
Foarte bine, dar cui? Cel mai probabil unuia mai chior decât el, căci între timp mijloacele de seducere a electoratului s-au rafinat, s-au îmbogăţit.
Şi iată că în acest moment crepuscular apare pe scenă o fată care spune peste tot că e mândră de originea ei, care le dă peste nas celor care ne consideră nişte nomazi ce atentăm la bogăţiile şi moravurile lor, o fată care, mândrindu-se cu ţara şi neamul ei, îi tratează pe competitori de la acelaşi nivel cu ei şi o face firesc, fără ţâfnă, dar nici umilinţă.
Meritul a ajuns în sfârşit la locul lui. Caracterul triumfă. O lecţie pentru care îi mulţumim.
