Ce este și cât mai valorează suveranitatea națională?

Armata rusă nu are ce căuta în Ucraina. Suveranitatea națională trebuie să fie inviolabilă. Suveranitatea națională nu este o marfă care să fie negociată. Ea  nu poate fi anulată de Rusia, nici de China. Dar nici de Statele Unite sau Comisia Europeană.

Comentariile din majoritatea presei occidentale sunt ipocrite în aceste zile. Ceea ce Vladimir Putin face acum în Ucraina, multe puteri occidentale au făcut în alte părți ale lumii, în Irak, în Libia, în Siria. Iar apoi s-au retras lăsând în urmă lor nu ordinea pe care o promis-o, ci un haos general, o generație cu speranțe spulberate și suferință. Să nu uităm nici de perfidia Uniunii Europene de a nesocoti și de a submina decizii luate în mod democratic de statele membre, să nu uităm de constrângerile financiare impuse cetățenilor unor state membre (multe dintre ele cu urmări potențial mai dureroase decât sancțiunile impuse Rusiei) pentru a vota până este ales cine este dorit la Berlin și Bruxelles.

Războiul va naște monștri nu numai în Kremlinul de la Moscova și pe frontul din Ucraina, ci și în Vest. Cei opt ani de război mocnit în Donbas și sicriele ce au venit de acolo dau naștere unui naționalism agresiv, de pe urma căruia vor avea de suferit și românii din Bucovina de Nord. Lumea va trebui să lupte în egală măsură cu fiecare dintre aceste creaturi. În Vest, mult mai aproape de România, va apărea cu siguranță un soi de „talibanism” progresist și neoconservator ce va îndeamna la vânători de vrăjitoare. Îl vedem născându-se in Statele Unite, acolo unde, zilele trecute, un cunoscut profesor de la Harvard l-a acuzat de ”trădare” pe jurnalistul Carslon Tucker, pentru că a ieșit din linie și găsit câteva rațiuni pentru agresiunea rusă în Ucraina. Este un semnal îngrijorător despre valul de mccarthism ce s-ar putea abate asupra SUA și a aliaților, despre posibilitatea ca alegerile democratice din statele est-europene să fie decise de înregimentarea totală în tabăra unei Americi progresiste, în caz contrar urmând să fie ușor de aruncat asupra politicienilor anatema pro-rusismului. Poate că, pentru facilitarea victoriilor electorale, este momentul prielnic pentru înlocuirea dihotomiei corupție-anticorupție, ce si-a pierdut din tracțiune, cu cea proamerican vs. prorus, cu alți ”justițiari”, dar cu aceeași lipsă barbară a nuanțelor și același zăngănit de cătușe.

 

Atacul Federației Ruse asupra Ucrainei este revoltător și grotesc. Însă cu ce se deosebește el de atacurile împotriva suveranității altor state. Prin faptul că este un atac împotriva unui regim pro-american? Că este un atac împotriva unui regim din Europa civilizată și nu dintr-un colt ”barbar” al lumii? Prin faptul că este un atac în care minciunile care au fost folosite drept pretext au fost scoase pe gura de un fost KGB-ist care și-a bătut joc de un popor-frate și nu au fost minciuni puse într-o sticluță pe care sa o fluture un secretar de Stat american spilcuit în fața Consiliului de Securitate ONU?

Poate că niciodată până acum nu am simțit cât de importantă este apartenența la NATO și umbrela de securitate americana. Însă trebuie să admitem că aderarea României la NATO a fost și ea legată de unul dintre atentatele de mai sus ale Vestului la suveranitatea unui stat, în 1999, în Kosovo.

 

În perioada negocierii ieșirii Marii Britanii din UE, suveranitatea ajunsese să fie descrisă în ziarele britanice ca un soi de rasism, de xenofobie, de concept drag doar extremei drepte și forțelor retrograde. Atunci, însă, Ucraina era considerată suverană și era condusa de foști oficiali străini (inclusiv Mihail Saakașvili și o fosta angajată a Departamentului de Stat din SUA) care au primit pașaportul ucrainean peste noapte, era condusă, așa cum aveau sa o demonstreze scandalurile administrației Trump, de ONG-uri infiltrate de FBI, de secretarii ambasadei SUA ce conduceau, de facto, instituțiile anticorupție, era condusă de vicepreședintele Joe Biden, care schimba după bunul plac procurorii generali, după cum însuși a spus-o. Acum, aceleași ziare condamnă atacul Rusiei asupra suveranității Ucrainei. Ce este și cât mai valorează suveranitatea națională?

Cu atacul său obscen împotriva Ucrainei, Vladimir Putin ar trebui să determine Occidentul să renunțe la siluirea în stil progresist a ”suveranității naționale”, să renunțe la relativizarea ei în funcție de alunecoasele ”drepturi”, ”minorități” de toate felurile, „interventii umanitare”, ”dreptul de a proteja” și alte principii inventate pentru da o baza legală tocmai atacurilor împotriva suveranității.

 

Războiul din Ucraina ar trebui să ducă la deșteptarea Vestului, atât cât se mai poate. Despotul care a atacat Ucraina a spus că ”Vestul este afectat de turbulențe socioculturale”, că este prea preocupat cu a-i învăța pe băieți că pot să devină fete și invers pentru a-și mai putea apăra tradițiile și țările. Joi, în ziua atacului rus asupra Ucrainei, presa britanică scria că agenții serviciilor secrete au fost instruiți să mediteze la ”privilegiul albilor” și să-și ”declare pronumele” – adică să arate spionul spionul britanic se consideră, de fapt, femeie si viceversa. Li s-a mai spus să nu mai folosească cuvinte care ”întăresc modelele culturale dominante”. Cu asta au ajuns să se ocupe MI6 și MI5.

 

”Noi, rușii, vom fi damnați de această invazie, de neputința noastră de a opri un dictator înainte să treacă dincolo de o limită de neînchipuit”, scria Leonid Bershidsky, pentru Bloomberg. Da, nu doar liderii actuali ai Rusiei, ci și rușii simpli vor fi urmăriți de crimele pe care le comit acum în Ucraina.

Nu doar liderii ruși ar trebui văzuți astfel, ci și cei occidentali. Au inițiat o campanie informațională de alarmare, cu planuri militare, cu zile și ore ale atacului, cu planurile Rusiei pentru înlocuirea guvernului de la Kiev și cu listele negre întocmite de spionii ruși pentru eliminarea opozanților lui Putin din Ucraina. A fost o campanie dusă nu numai de presă, ci și de toate marile cancelarii vestice. Au urmat livrări de arme ”letale” pentru armata Ucrainei. A fost dusă o campanie de mobilizare a întregului popor ucrainean pentru un război iminent.

Însă ce a urmat? A urmat retragerea diplomaților occidentali din Kiev, de teama războiului. Au urmat declarații explicite că nici NATO, nici vreunul din statele membre nu vor apăra Ucraina cu bocancul pe teren. A urmat și retragerea consilierilor militari occidentali și a militarilor care antrenau trupele ucrainene. Iar apoi a urmat atacul Rusiei împotriva unei Ucraine mobilizate pentru război de Vest, dar căreia președintele SUA i-a transmis doar că „toate rugăciunile lumii se îndreaptă spre Ucraina”.

Poate că singurul scop al acestei campanii a fost ca Vestul să forțeze mâna Rusiei, chiar să sperie Moscova, pentru a lansa ofensiva mai repede decât ar fi fost pregătită, să forțeze Rusia să lupte cu arma în mână pentru Ucraina, iar lumea să asiste la atrocitățile războiului acesta. Dacă ar fi renunțat la război, atunci devenea limpede că Rusia renunță, pentru prima dată în istoria sa, la tamponul în fața Vestului numit Ucraina. Îmbătat de deceniile la putere, liderul kaghebist-mesianic de la Moscova a atacat Ucraina, a întărit și mai mult rusofobia în întreaga Europă de Est și este posibil să-și fi tras preșul de sub picioare și acasă, în Rusia.

Dar, indiferent de eficacitatea unei asemenea strategii, este limpede că Vestul a echipat Ucraina pentru a lupta, a îndatorat-o pentru armele primite, iar apoi a lăsat-o singură în fața Rusiei. Și așa va rămâne Ucraina și pe mai departe. Fostul președinte Barack Obama declara, în 2016: ”Indiferent ce am face, Ucraina, care nu este membră NATO, va fi vulnerabilă în fața dominației militare a Rusiei”. Ucraina a fost abandonată de un aliat imposibil și bombardată de un posibil frate.

 

Țipetele copiilor speriați de avioanele ruse care trag vor rămâne o pată de neșters pe obrazul Rusiei. Dar ar trebui să rămână o pată și pe obrazul puterilor care au incitat Rusia promițând Ucrainei o aderare la NATO despre care mințile neînfierbântate știau, încă de la Summitul de la București din 2008, că este imposibilă, sau măcar au realizat acest lucru câteva luni mai târziu, în același an, când Rusia a atacat regimul nechibzuitului președinte Saakașvili. Acum, la un deceniu și jumătate de la acel moment, după o criză economica gravă, după eșecuri americane pe mai multe fronturi, după ascensiunea rapidă a Chinei și o pandemie ale cărei consecințe abia își arată colții, bieții ucraineni sunt precum ostaticii ținuți de clanuri rivale, în timp ce negociază cu armele pe masă, ostaticii a două puteri în declin, speriate că, dacă nu vor chinui strașnic Ucraina, și-ar putea dezvălui vulnerabilitatea în fața celor care se pregătesc să devină noii lideri ai lumii.