Ce fel de stat devine România?

Constituția României aflată în vigoare prevede „stat de drept, democratic și social, în care libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme… și sunt garantate“ (art.1/2). În continuare, legea fundamentală stipulează că „statul se organizează  potrivit principiului separației puterilor“ (art.1/4). Constituția precizează că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum“ (art.2/1) și că „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea“ (art.2/2).

Evident, Constituția pretinde stat de drept democratic și social, cu respectarea libertăților și drepturilor cetățenilor, cu tripartiția puterilor în stat și cu interdicția ca vreun grup sau vreo persoană să-și aroge suveranitatea națională. Dar de la pretenții la ceea ce se petrece în fapt s-a creat o distanță prea mare.

În ultimul mai bine de un deceniu s-au înregistrat numeroase încălcări ale Constituției. De pildă, președinția s-a interpretat pe sine drept funcție nepolitică ce ar întruchipa suveranitatea națiunii. Aceeași instituție cere mai nou doar stat de drept, ignorând voit că miza juridică este „statul de drept democratic și social“. Expresia „desemnează“ din  legea fundamentală este interpretată ca „alegere“ personală, în fond subiectivă, a prim-ministrului și a vârfurilor serviciilor secrete și ale justiției. Parlamentul, care întruchipează suveranitatea națiunii, este asaltat de procurori instrumentați de servicii secrete care, la rândul lor, violează Constituția, intervenind în alegerile democratice și în selecția personalului administrativ. Guverne din ultimii ani au rezultat mai mult din deciziile acestor servicii decât din majoritatea parlamentară. Nu se înțelege, la propriu, nici astăzi „independența justiției“, încât puterea judecătorească se folosește adesea nu pentru a face dreptate, ci pentru a lovi rivali politici, pe fondul împroprietăririi cu funcții în stat și al refeudalizării instituțiilor.

Putem continua, desigur, înșirarea abuzurilor și erorilor care țin România în crize de tot felul. Corupția este o maladie mai gravă decât se acceptă, dar cei care „luptă cu corupția“ nu știu despre ce este vorba. În anii „luptei“ lor corupția a crescut, iar „lupta contra corupției“ s-a dovedit a fi un instrument de segregat cetățenii. Peste toate, este limpede că nu poate fi democrație unde nu este decât luptă și nu poate fi justiție unde procurorii și judecătorii sunt sub controlul unei părți a societății – oricare ar fi ea.

Faptele însele ne aduc în fața întrebării: ce fel de stat devine România? Întrebarea devine stringentă dacă se observă ce s-a petrecut de la data adoptării formei ultime a Constituției (2003): o evoluție de la „stat clientelar“, la „stat mafiot“, ca să luăm expresiile consacrate, iar acum năzuința sesizabilă este spre un „stat disciplinar“.

Nici o Constituție din lume nu prevede totul și nici una nu poate fi ferită de interpretări samavolnice. Firește, nu ne lipsesc obiecțiile în fața Constituției  în vigoare. Sunt de părere, bunăoară, că „demnitatea umană“ – inclusiv demnitatea socială a persoanei – este în mod greșit coborâtă de la rangul de „principiu“, cum este în cele mai multe constituții democratice, la cel de „valoare“ printre altele. Sau un alt exemplu, că sunt prea puține frânele la exercitarea voluntaristă a funcțiilor-cheie. Nu Constituția este însă vinovată pentru degradări. Statul „clientelar“, „mafiot“ sau „disciplinar“ este, ne place sau nu, rezultatul unor inițiative  care măsluiesc Constituția.

„Statul clientelar“  a reapărut în România într-un efort de a ocupa funcțiile cu adepți siguri și de a recompensa anumite categorii –  din justiție, servicii secrete, economie – încât acestea să susțină aspirațiile unora la conducerea țării. Decidenții nu elaborează nici astăzi proiecte viabile pentru România, dar caută febril acoliți. Pe toată ierarhia de funcțiuni din instituțiile statului s-a cultivat clientela, încât prea puține persoane și instituții au rămas neatinse. România a intrat de altfel în Uniunea Europeană, în 2007, cu balastul acestei situații, care i-a creat dezavantaje.

Din 2004,  în locul revenirii la democrație,  statul a devenit, cum a remarcat chiar creatorul său, „stat mafiot“. Preluând un termen din analizele constituționaliștilor americani și germani, am vorbit (vezi A. Marga, România actuală. Diagnoză, 2011) de „președinție africană“. Este vorba de o președinție în care titularul s-a preocupat de luarea sub control a celorlalte funcții majore din stat pentru a-și asigura puterea. Prin încălcarea votului democratic al cetățenilor, s-a format un guvern de uz propriu. Ocolindu-se competiția deschisă, s-a apelat la desemnări unipersonale, prin care s-au pus susținători, în pofida meritocrației, în vârful instituțiilor de forță. Mii de oameni de înaltă calificare au fost eliminați sau marginalizați, inclusiv prin adoptarea de legi organice fără dezbatere, prin mecanismul oprit de Constituție, al simplei asumări de către guvern. În timp, procurorii au fost ridicați la rangul de magistrați, instituțiile de forță au ocolit controlul parlamentar, iar codurile de procedură au suferit schimbări care vin până azi – exaltarea denunțului ca probă, de exemplu. Oarecum în spatele scenei, s-au încheiat acorduri de cooperare între vârfurile procuraturii, ale instanțelor de judecată, ale serviciilor secrete, care au transferat decizii ale statului în mâinile unor grupuri ale căror grozăvii în materie de încălcare a libertăților și drepturilor abia încep să fie dezvăluite. Când se vor fi citit lucid încheierile din instanțe se va observa cantitatea de erori juridice, de erori materiale și de erori logice care compun „justiția“.

În locul despărțirii nete de un deceniu funest, de desfigurare a democrației, după 2014 România continuă să fie ținută în coordonatele acestuia. Obsesii pe care Constituția  nu le îngăduie – rolul deasupra politicii al funcției prezidențiale, „guvernul meu“, în loc de guvernul țării, desemnările unipersonale ale vârfurilor în detrimentul competițiilor supravegheate public, împărțirea a priori a cetățenilor în buni și răi,  cu împiedicarea accesului la roluri publice al rivalilor  stigmatizați ca „penali“ și altele –  s-au consolidat. În continuare, „aranjamentul bate regulamentul“. Reformele de democratizare indispensabile – ale legilor, procedurilor, selecției personalului, pregătirii acestuia –  sunt pe agenda prea puțin. Evoluția la care se năzuiește pare să fie încapsularea societății într-un „stat disciplinar“, care adaugă la „statul mafiot“ doar presiunea la propria conservare din trei direcții.

O direcție este mișcarea de stradă pentru a împiedica normalizarea legislației, începând cu justiția – precum în anii treizeci, când Carl Schmitt recomanda înlocuirea deciziilor puterii legitime cu „mișcarea“ străzii, indiferent ce caracter are aceasta. A doua direcție este vasta acțiune mediatică de distorsionare a realității spre a abate atenția de la nevoia de a se continua democratizarea societății – care are printre efecte faptul că până și „liberali“ actuali cer nu lărgirea libertăților, ci încătușarea oponenților! A treia direcție este asocierea de forțe interne și externe pentru a împiedica o pluralizare democratică a societății și revenirea la un stat ce-și reprezintă  cetățenii, nu grupuri sau persoane. Nu se înțelege nici acum că democrația se face cu forțele din propria societate, că nu este democrație viabilă fără pluralism, dezbatere publică și meritocrație și că europenizarea presupune democratizare ce începe cu acțiunea cetățenilor la urnele de vot și înaintează în consecință.

Românii sunt ca toți ceilalți oamenii, dar ei au astăzi neșansa ca pe umerii lor să se fi instalat formule de stat – „clientelar“, „mafiot“, „disciplinar“ – care îi țin în neputință și le aduc daune. România poate deveni și ea ceea ce aspiră cei mai mulți dintre cetățenii ei – o democrație care se ia în serios. Și cetățenii ei pot avea șanse dacă vor pune în aplicare propria Constituție  – care prevede explicit „stat de drept democratic și social“ – și vor fructifica „democrația curată“, de care s-a făcut vorbire la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.