Iubit de guvernele occidentale, cu o soţie temută şi avară (chiar o panaramă în toată regula zic unii) care face şi pe deşteapta, şi pe caritabila, acest lider are şi un nepot „playboy” cunoscut pentru maşinile şi femeile sale şi vacanţele exotice şi scumpe. Însă e văzut afară (unde în general lumea nu este informată despre această ţară) ca un conducător bun, fiindcă ţara este foarte stabilă, o stabilitate de invidiat, normal, dacă informatorii statului sunt prezenţi la fiecare colţ. Femeile au drepturi şi biserica nu se implică în conducerea ţării.
Acest lider a stat la cârma ţării sale de aproape un sfert de secol. E puternic. Politica externă este pro-occidentală, dar nu şi valorile. E primit cu surle şi trâmbiţe în ţările vestice, lucru care îl ajută să rămână la putere şi să fie temut. De-a lungul anilor a acumulat o avere, deşi nu se ştie cât, pentru că există şi multe legende când e vorba de un asemenea personaj. Sună familiar, nu?
Condiţiile ecomomice se deteriorează în ţară şi oamenii sunt nemulţumiţi pentru că văd extravaganţa şi corupţia clasei conducătoare în timp ce majoritatea lumii sărăceşte. Începe un mic protest într-un oraş provincial pe la mijlocul lunii decembrie. La început nu pare să fie nimic mai mult decât un protest al unui singur om. Însă rezonează cu lumea nemulţumită. Liderul simte că pierde puterea, se teme că sfetnicii şi consilierii lui îl mint. El crede că este lucrat de
forţele externe care nu mai ţin cu el ca în vremurile bune, Este confruntat de proteste. Nu-i nimic. Mass-media e sub controlul lui şi al guvernului său. Protestarii sunt catalogaţi „terorişti” şi „huligani” şi alte. Mai târziu, când este clar că poporul nu va sta cu capul plecat şi nu va înghiţi toate
minciunile, liderul se adresează poporului. Este cea mai importantă adresare a carierei sale în afară de cea când a reuşit să devină preşedintele ţării.
Pentru prima dată, oamenii îl văd pe liderul lor altfel. Tremură, promite multe, e umil şi vorbeşte colocvial în public. Nu mai ştie ce să facă. În acest moment, se schimbă piesa. Nu fuge, nu este capturat şi nu este judecat şi executat ca Nicolae Ceauşescu. Suntem în Africa de Nord, nu Europa răsăriteană. E vorba de preşedintele Tunisiei Zine El Abidine Ben Ali şi soţia lui, Leila Trabelsi, care
au fugit din Tunisia în Arabia Saudită şi Dubai. Dar este o revoluţie care se derulează aproape identic cu cea română acum 21 de ani. E acelaşi piesa. Presa străină a sesizat. Ben Ali e numit de presa europeană, americană şi arabă „Ceauşescu al Tunisiei” şi „Ceauşescu al nisipurilor”.
WikiLeaks, acel site înjurat de guvernul american, a oferit amănunte picante despre regimul său. De fapt a oferit cam singura informaţie despre Tunisia. Din păcate, presa occidentală nu a fost deloc preocupată de evenimentele în această ţară şi singura informaţie credibilă din surse occidentale a venit din WikiLeaks. Presa locală practic nu a avut libertate să relateze, era sugrumată.
Tunisienii vorbesc de „revoluţia furată” pentru că noul guvern de unitate naţională are vechi activişti. Protestele continuă în ianuarie. Ochii lumii sunt pe Tunisia şi experţii avertizează că tranziţia nu va fi uşoară.
O mare diferenţă. România era ultima dintre ţările comuniste şi a avut cea mai sângeroasă revoluţie. Tunisia este prima ţară arabă în care are loc o revoluţie. Şi fetele cuplului au fugit la Paris, la Disneyland. Dar astea sunt doar amănunte.
Am scris acest comentariu în calitatea mea de preşedinte al Asociaţiei Presei Străine din România.
