Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Încă din copilărie, Al Doisprezecelea se manifesta de multe ori rămânând minute în şir cu ochii rătăciţi. Câteodată mimica îi reflecta spaimă, alteori încântare, uneori stările îi erau atât de puternic exteriorizate, încât puteai bănui cu destulă exactitate conţinutul halucinaţiilor şi al delirului. (Se întâmpla ca în afară de mimică să rostească şi cuvinte, însă rareori se putea înţelege conţinutul acestora.) Multă vreme apropiaţii credeau că, în transă, emite sunete fără sens, dar s-a întâmplat ca un sclav provenit dintr-un ţinut de dincolo de celţi să recunoască aproape cuvânt cu cuvânt tot ce a spus copilul aflat în criză, reuşind chiar să intre în contact verbal cu el. În alte dăţi, însă, vorbele au rămas neînţelese şi pentru acel translator întâmplător. Totuşi, prezumţia că fiul Astronomului vorbea în transă limbi îndepărtate şi nu bolborosea simple sunete fără înţeles s-a insinuat ca o ipoteză plină de farmec, ce-i dădea şi mai multă greutate şi mister tânărului atins de boala sfântă. Oricum, încă de atunci se pare că ar fi încolţit ideea — devenită apoi de notorietate — cum că Al Doisprezecelea — asemenea pomenitului de noi Hermotimus din Clazomene — ar avea capacitatea de a rătăci, în transă fiind, în locurile cele mai îndepărtate, admirând privelişti încă nevăzute de ochii vreunui grec şi respirând miresme nerespirate încă de nimeni. Imaginaţia bogată a oamenilor se lăsa puternic excitată de descrierile fabuloase ale celor ce pretindeau că l-ar fi întovărăşit pe Alexandru cel Mare în campaniile sale sau pe celebrii navigatori în căutarea de zări noi. (Şi nu în ultimul rând, printre aceştia, un strămoş pe linie directă al celui de Al Doisprezecelea, un om învăluit cu totul în legendă, un armurier din Massalia zăpăcise şi el minţile oamenilor cu descrierile lui extraordinare).
(O precizare se impune: scribul, coborând în istorie, încearcă tor timpul să vadă cu ochii celor de atunci. Şi iarăşi doreşte să uite tot ce ştie azi, pentru că, logica secolului XX ar contrazice multe din acţiunile primilor dintre Cei O Sută. O mentalitate poate şi privită critic, dar niciodată exclusă, atunci când vrei să înţelegi un om sau un timp. Mai cu seamă în ceea ce îl priveşte pe Al Doisprezecelea, acest strămoş fără nume, privirea din veacul fuziunii nucleare ar distruge legenda cu totul. Recitind această viaţă, pe faţa scribului se iveşte un zâmbet. Dar doar rândurile rămân pe hârtie).
Mai trebuiră să treacă mulţi ani ca această prezumţie să-şi găsească o confirmare şi încă alţii până ce rătăcirile să-i fie recunoscute la adevăratele lor dimensiuni. Acel prim contact, reuşit de sclavul ce-şi spunea cimerian, s-a păstrat ca un moment izolat şi aproape uitat. El n-a făcut decât să nască ideea că Al Doisprezecelea rătăceşte într-adevăr pe meleaguri bine precizate în momentele de transă şi că bolboroseala ciudată emisă are corespondenţe în limbi puţin cunoscute în Syracuza. Dar mai târziu, un negustor din populaţia moesilor, adus de afaceri din Peninsula Balcanică în casa Astronomului şi dorind un talisman pentru băiatul său bolnav, dădu de Al Doisprezecelea, care în general era bine păzit să nu întâlnească străini. Asistând şi la o criză de-a adolescentului, şi acel negustor trac reuşi nu numai să înţeleagă cuvintele tânărului, ci să şi intre în dialog cu el. Conversară despre ţinuturi ce le erau parcă la amândoi la fel de familiare, folosindu-se în discuţie de repere cunoscute doar de obişnuiţii locurilor respective. Se dovedi că, vorbind între ei în limba acelei ţări, Al Doisprezecelea, deşi nu călcase niciodată mai la nord de Syracuza, era capabil să construiască itinerarii pe care până şi umblatul negustor le parcursese doar până la un punct. Iar rigurozitatea amănuntelor era atât de puternică, încât, mărturisi mai târziu tracul, tânărul fie că avea o memorie cu totul şi cu totul ieşită din comun, fie că vedea în clipele acelea scenele aievea în faţa ochilor. În ziua aceea, Al Doisprezecelea îi povesti despre dacii de la miazănoapte de Istru şi descrise cu o nedisimulată participare un sacrificiu către Zamolxe, sacrificiu la care tocmai asista. Negustorul din neamul moesilor a avut de destule ori ocazia să fie de faţă la scene asemănătoare, dar relatarea i se păru mai exactă decât dacă ar fi făcut-o el însuşi. În legătură cu o altă conversaţie, avută câteva zile mai târziu, când adolescentul a făcut o nouă criză, negustorul n-a mai putut da nici o confirmare: băiatul pretindea că se află din nou printre moesi, dar în nişte condiţii noi, că această populaţie ar fi fost inclusă într-un stat puternic, condus de un rege numit Burebista. Alte două convorbiri n-au mai putut fi defel continuate, deoarece tânărul pomenea mereu detalii, însă celălalt nu le cunoştea, chiar dacă mai putea urmări cuvintele şi dacă mai recunoştea din când în când locuri şi vechi obiceiuri.
Negustorul din neamul moesilor a mai rămas câteva luni în casa Astronomului, dar Al Doisprezecelea se îndepărta tot mai mult de el. În loc să priceapă treptat mai multe din spusele celui aflat în transă, îl putea urmări tot mai puţin, încetul cu încetul ajungând să nu mai priceapă nici cuvintele băiatului, rătăcind acum pe cu totul alte meleaguri, vorbind alte graiuri şi referindu-se la alte realităţi.
Totuşi, în ultima seară înainte de a pleca moesianul din Syracuza, pe când corabia îl aştepta pregătită în port pentru ca dimineaţa să ridice ancora, cei doi, negustorul şi Al Doisprezecelea aflat din nou în transă, mai purtară o ultimă conversaţie, băiatul părând să treacă prin momente care pe celălalt l-au tulburat profund. Al Doisprezecelea povestea despre fapte şi locuri pe care străinul le cunoştea şi nu le cunoştea: le cunoştea fiindcă erau întâmplări petrecute pe meleagurile sale natale şi pe alte pământuri ce le-a călcat nu o dată, dar şi fiindcă era vorba în ele despre oameni pe care-i ştia foarte bine, dar parcă… parcă şi despre el! Iar acesta era punctul neînţeles de negustorul din Moesia: cuvintele tânărului spuse în transă nu erau asemănătoare vorbelor oracolelor; ele erau clare şi se constituiau în relatări limpezi, sugerând mereu că Al Doisprezecelea se afla de faţă în timpul unor acţiuni ce tocmai se petreceau şi că el nu făcea decât să le descrie pe măsură ce le vedea. Însuşi negustorul era personaj în această întâmplare a discuţiei lor din urmă, nu personajul principal, dar totuşi unul dintre cei prezenţi, iar faptele erau credibile şi conţineau amănunte pe care doar cineva din neamul moesilor le putea recunoaşte. Întâmplarea se petrecea şi de data asta la nord de Istru, într-o davă dacică. Moesianul nu-şi amintea s-o fi vizitat vreodată. Printre celelalte personaje, se afla acolo şi un tânăr bărbat, părând să fie unul dintre fiii negustorului. Dar acel fiu, la data când povestea Al Doisprezecelea, nu avea decât doisprezece ani. Însă relatarea era atât de colorată, încât, după semne inconfundabile, străinul putu să-şi recunoască băiatul peste alţi vreo cincisprezece ani. Asta îl făcu să se cutremure: Al Doisprezecelea nu rătăcea numai în teritorii nestrăbătute de el niciodată, ci şi în timpuri diferite de cel în care-i rămânea trupul. Ceea ce explica multe din povestirile sale. Întâmplarea de la miazănoapte de Istru se termină tragic: călăreţi străini, purtând căciuli bogate de blană, atacară aşezarea şi omorâră tot ce întâlniră în cale. Fiul negustorului pieri în acel măcel, în timp ce tatăl scăpă.
— Foarte rar, îi spuse Al Doisprezecelea, se întâmplă să pot povesti cuiva propria-i moarte. Dar sfârşitul meu mi-l ştiu foarte bine.
Ceilalţi din încăpere nu puteau participa la discuţie, deoarece fiul Astronomului vorbea din nou într-un grai străin.
— N-o să-l las niciodată pe acest fiu al meu să treacă mai sus de Istru, se încăpăţână negustorul. În felul acesta proorocia ta nu va avea cum să se adeverească.
De obicei, Al Doisprezecelea nu răspundea în starea aceea la întrebări. De data asta însă spuse:
— Eu nu proorocesc nimic. Eu nu fac decât să spun ceea ce văd. Şi ceea ce văd este adevărul.
Observând cei de faţă că a început să se închege un dialog între tânărul aflat în transă şi străinul din neamul moesilor, cerură imediat să li se traducă şi lor înţelesul cuvintelor. Dar negustorul îl întrebă în aceeaşi limbă necunoscută pe Al Doisprezecelea:
— Şi moartea ta? Cum e moartea ta, de spui că o vezi de atâtea ori?
— Eu văd moartea mea şi moartea mea face atunci parte din adevăr.
— Atunci… ? Şi ce este adevărul?
— Adevărul este ceea ce văd.
Apoi băiatul vorbi despre alte lucruri şi negustorului îi fu imposibil să mai intre în contact cu el. După o vreme, nici sensul şi apoi nici cuvintele nu le mai pricepu. Încetul cu încetul, vorbele Celui de Al Doisprezecelea se transformară într-o bolboroseală ininteligibilă, la fel cum ininteligibilă i-a fost vorbirea şi până atunci pentru ceilalţi ascultători. Nemaipricepându-l, străinul începu să analizeze partea pe care a înţeles-o. În special definiţia adevărului îl nemulţumea profund: ceea ce vedem este de prea multe ori închipuire, cel mai des doar o părere şi absolut întâmplător şi neştiut de noi este momentul când realitatea ni se relevă prin văz. Şi chiar dacă ni se relevă, neştiind când se petrece acest moment, noi îl lăsăm să treacă neştiut, asemenea celorlalte imagini. De aceea, îşi continuă străinul din neamul moesilor gândul, dacă doar pe atât se bazează adevărul băiatului, înseamnă că întâmplarea din dava dacică poate să fie doar o fantoşă, o iluzie, neatingându-i niciodată fiul. Dar speranţa îi era firavă: un om în transă nu este decât gura unui zeu — ceea ce spune el atunci nu este ceea ce văd ochii unui muritor de rând*.
* Câteodată aceste credinţe ale contemporanilor în adevărul celor spuse de Al Doisprezecelea în transă depăşesc simpla naivitate. Nu este însă nici prima şi nici ultima oară când oamenii se lasă seduşi de o explicaţie stranie a unui lucru pentru ei de neînţeles. Dorinţa motivării cât de cât logice a unui fenomen pentru care lumea nu este pregătită, a dus întotdeauna la teorii pe cât de tentante, pe atât de aberante.
Ros de îndoieli şi chinuit de spaimă, negustorul nu putu să le povestească decât crâmpeie celor de faţă, crâmpeie din crâmpeiele relatării ascultate.
Trebuiră să mai treacă ani până ce Astronomul să poată înţelege acele fragmente, atunci când ele se vor fi adăugat deja unor alte crâmpeie, atingând limita când vorbele ajung a spune ceva. Pe negustorul din neamul moesilor nu l-a mai întâlnit niciodată.
