Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Precum maeştrii lui, într-adevăr, nici Katoptronos nu s-a ocupat de fiinţele mecanice altfel decât ca de nişte amuzamente. Îl fascinau oglinzile. Se pare că şi-a însuşit şi el credinţa că scopurile trebuiesc să primeze asupra realizărilor. Şi, cel puţin după tradiţie, filosofia sa de viaţă ar fi fost în general tributară unui amestec între adevărurile unor civilizaţii legendare şi, altele, ale timpurilor lui. De pildă, era de părere că obiectele nu pot şi nu trebuie să înlocuiască munca omului, dar că ele sunt predestinate prelungirii simţurilor. Axiologia, spunea el, se face prin intermediul judecăţii zeilor, munca prin eforturile oamenilor, iar cercetarea cu ajutorul simţurilor ajutate de obiecte. Poate de aceea s-a vorbit atât despre calităţile de observator ale oglinzii: ea ar fi fost capabilă să descopere amănunte la mari depărtări (de pildă, să observe în detalii forfota de pe străzile Romei, la fel cum, cu ajutorul ei, se putea citi un papirus, dacă era scos din sulul său de bronz la Atena şi îndreptat în direcţia optimă), dar ea ar fi fost în stare să scruteze şi în timp, ignorând scurgerea acestuia, reuşind să desluşească la fel de bine prezentul, trecutul şi viitorul. Această proprietate a fost cel mai mult speculată de autorii târzii şi, în special, de cei din evul mediu: observaţiile îndreptate spre trecut îi ating până şi pe morţii din Hades, cele referitoare la prezent rup toate distanţele, eliminând orice fel de bariere strategice, iar cele aţintite spre viitor reînvie forme arhaice de prezicere şi dau naştere la noi ramuri ale manticii. În Katoptronos se uneau semnele malefice ale bunicului şi ale tatălui. Să ne amintim că deja Astronomul a fost solicitat să extragă răul din oameni, să-l trimită pe un antipământ şi acesta — transformat nu în altceva decât într-o oglindă — să-l azvârle înapoi asupra duşmanilor. Reflectarea malefică devine astfel tradiţie. Iar călătoriile sufletului Celui de Al Doisprezecelea, sfidând distanţele şi timpurile, întăresc şi ele prestigiul puterii personajului nostru. Iar forţa acesta se înfăţişa, într-adevăr înspăimântătoare. Firea deschisă şi caldă a lui Katoptronos nu se potrivea deloc renumelui său. În prezenţa sa, oglinzile păreau benefice. Mai târziu, o dată cu dispariţia sa şi cu dezvoltarea legendei, amintirea ajunge să sperie. Chiar dacă n-ar fi trebuit să suporte consecinţele faptului că a fost urmaşul Astronomului şi discipolul lui Heron, faima eroului după moarte devine foarte repede malefică. Atunci când Seneca va pretinde că doar suprafaţa liniştită a apei este o oglindă binefăcătoare şi că materialele prin care se construiesc oglinzi artificiale nu fac decât să incite viciile şi abuzurile, reacţia faţă de amintirea moştenirii lui Katoptronos va fi pecetluită. O asemenea moştenire colosală necesită un suport pe măsură: Cel de Al Treisprezecelea putea orice cu ajutorul instrumentului lui. Secolele următoare au întărit această convingere. Un document al unui proces de vrăjitorie din evul mediu pomeneşte alături de alte nume ale necuratului, ce l-ar fi inspirat pe inculpat, printre Satan, Mephistopheles, Belzebuth etc. şi pe Katoptronos… Al Treisprezecelea devine un duşman al Binelui, al Credinţei, al Mântuitorului. Al oamenilor. Dar, în mod ciudat, nimeni şi niciunde nu se pomeneşte decât de instrument — de oglindă — şi nu şi de fapte. Ce acţiuni ar fi săvârşit Katoptronos cu ajutorul oglinzii, nu se aminteşte niciunde. Întreaga-i biografie se transformă într-un simplu stigmat. Or omul, despre care s-a încumetat scribul să povestească, a fost mult mai mult decât atât.
Omul a avut o viaţă şi viaţa i s-a derulat în întâmplări zilnice. Că acestea au fost uitate, se datorează poate şi concepţiei amintite, conform căreia faptele ar fi subordonate şi întâmplătoare faţă de primatul ţelurilor. Pragmatismul, cerând scopurilor să fie scuzate de mijloace, îi era cu totul străin. Iar întrebarea retorică (dar nu numai), dacă există scopuri în lipsa faptelor, nici nu o putea concepe. După peste două milenii, scribul nu mai are la îndemână mărturii utile pentru reconstituirea fidelă a vieţii celui de Al Treisprezecelea. Încercările scribului s-ar putea să semene, poate, cu desenele din evul mediu, ilustrând, în concepţia timpului, dispărutele minuni ale lumii antice. Şi n-ar fi exclus ca, asemenea acelor imagini fantastice, şi demersul scribului să fie contrazis ulterior în mod evident de realitatea apărând — aproape în mod nesperat — la lumină. Scribul nu este atât de nerod încât să creadă că a ajuns la esenţa lucrurilor, dar el speră că, adunând într-o înşiruire logică mărgelele colierului, acesta ar putea fi admirat într-o nouă perspectivă. În legătură cu Katoptronos, scribul n-a beneficiat decât de mărturia unor texte vechi, poate nici măcar originale, unele sigur grav corupte. În total, aluzii directe sau indirecte la persoana Celui de Al Treisprezecelea n-a găsit decât şase. Însă cel puţin una o poate asocia doar cu mare bunăvoinţă celorlalte cinci. Asta în antichitate. În literatura arabă a mai dat de o trimitere la cineva; după toate probabilităţile la Katoptronos, acelaşi găsindu-se pomenit sub alt nume şi de către Maimonide. În evul mediu creştin, aluziile la el sunt infamante. Mai târziu, Katoptronos dispare aproape cu totul. Îl mai regăsim o singură dată printre personajele unui roman ştiinţifico-fantastic. Un critic de prestigiu încearcă să-l identifice cu eroi ai legendelor despre creatorii de automate, dar să-l aduci in preajma Golemului sau… chiar a lui Pinocchio este cam mult. Asemenea mărturii nu au avut cum să-l ajute pe scrib. Doar primele.
De aceea, scribul a încercat să construiască mai multe variante, astfel încât să poată alcătui şi un portret plauzibil, precum şi un scenariu plauzibil. Dar ce este şi ce nu este plauzibil în legătură cu cineva despre care nu se mai ştie aproape nimic? Sărăcia faptelor, în acest caz, scribul roagă să-i fie iertată. El n-a pus pe hârtie decât puţinele ecouri ce i-au parvenit. Şi acestea n-au fost numeroase şi poate nici puterile scribului n-au fost deosebite.
Şi, iar, pe scurt: Al Treisprezecelea, nepotul Astronomului, a venit la Alexandria pentru a-şi desăvârşi educaţia, după ce a călătorit prin Grecia şi la Roma. După cum spune şi Timaios din Priene, făcea parte dintr-o familie bine văzută, fiind însărcinat încă din timpurie tinereţe cu o solie de către regele cetăţii. Bunicul şi tatăl său au fost oameni renumiţi pentru erudiţia lor şi se bucurau de o faimă specială, despre ei spunându-se că ar fi fost în stare să săvârşească lucruri pe care alţi muritori nu le-ar fi putut realiza. Acest straniu prestigiu s-a transmis şi asupra tânărului. La Alexandria a intrat în biblioteci, dar a ajuns curând sub influenţa lui Heron, elevul lui Ktesibios şi al bunicului. A contribuit la realizarea primului triton de pe far şi a fost, se pare, autorul unic al celorlalţi trei. A refuzat să facă automaţi care să suplinească munca omului şi şi-a orânduit viaţa după precepte pe care pretindea că le-ar fi preluat de la civilizaţii dispărute. Multe informaţii i-ar fi parvenit prin mijlocirea lui Pythagora şi a discipolilor de la Crotona. De pildă, de la Archinte din Tarent, inventatorul arhaic al porumbelului automat zburător, despre care mai ştia toată lumea prin tradiţia orală, dar ale cărui principii – nici teoretice, nici practice – nu le mai cunoştea mai nimeni. La un moment dat, a încercat să refacă pe viu o comunitate de genul celei preconizate de Pythagora. Dar deosebirile erau evidente. Pe Katoptronos nu-l interesa, bunăoară, politicul. Ptolemaios nu avea de ce să se teamă. Prozeliţii Celui de Al Treisprezecelea îşi vedeau de ale lor.
Asta e tot ce ştie scribul. În continuare, viaţa lui Katoptronos începe să se confunde cu ideile sale. La început, acestea sunt compilaţiile unor teze preluate. Apoi, linia se individualizează. Munca constituie singurul elixir al vieţii muritorilor, pretindea el, şi omul este dator să-şi apere cu orice preţ acest elixir. Pentru că, până la urmă, viaţa şi munca se confundă. De aceea nu trebuiesc născocite automate care să preia munca. Ele ar prelua şi o parte din viaţa omului. Dar dacă munca reprezintă plăcere, şi plăcerea reprezintă tot muncă. Ceea ce înseamnă că viaţa trebuie trăită din plin. Obiectele sunt destinate prelungirii simţurilor, ele pot multiplica senzaţia muncii şi a vieţii. Dintre toate obiectele, cel mai minunat rămâne oglinda. Ea ne poate dubla, tripla sau înmulţi la infinit senzaţiile şi fiecare reflectare ne oferă o nouă viaţă.
Şi, în continuare: toate acţiunile au sens dacă au un scop bine definit şi liber acceptat. Munca sclavului, de pildă, nu are sens pentru acela, pentru că nici scopul nu-l interesează şi nici nu e chemat să-şi accepte necesitatea eforturilor. Pentru emulii lui Katoptronos cea mai importantă parte a iniţierii era înţelegerea scopurilor.
Prin prisma aceasta, de aici încolo putem să-l urmărim cu un grad de certitudine pe Al Treisprezecelea până la capătul călătoriei sale. Spectaculosul zilnic repetat îşi pierde partea de senzaţional. Astfel putem admite că viaţa lui Katoptronos avea să curgă lină până la sfârşit. În fine, felul lui de a fi, deschis şi sociabil, i-a făcut pe contemporani să excludă existenţa unor mari furtuni în sufletul personajului. Cel de Al Treisprezecelea a făcut parte dintre acei oameni ce şi-au clădit legenda din tinereţe şi au putut trăi conform ei. Cei ce încearcă, dar nu reuşesc acest lucru, devin nişte caraghioşi sau nişte dezaxaţi. Puţini izbutesc să facă firesc nefirescul. Ei ajung reformatori sociali, culturali sau religioşi. Katoptronos n-a vrut să fie niciuna din toate acestea. Nici filosof, nici om de ştiinţă, nici politician; el a fost toate la un loc. N-a vrut nimic altceva decât să-şi urmeze calea. Dacă ar fi trăit cu peste două mii de ani mai târziu, poate că mass-media ar fi făcut din el un star. Aşa, renumele îi venea uşor deformat din spatele zidului grupului pe care l-a frecventat. Pe care l-a constituit.
