Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Dar acest grup nu era în nici un caz exclusiv. Putea adera oricine la el şi, după cum vom vedea, însuşi Katoptronos şi ucenicii lui se străduiau să nu se îndepărteze de oameni.
Cel de Al Treisprezecelea reuşise să câştige pentru ideile lui un personaj bogat, un grec. Timotheos se numea grecul şi era fiul lui Archelaos din Naucratis. Prietenia cu tânărul şi mereu accesibilul Katoptronos, devenise în curând atât de puternică, încât inventatorul putea dispune, după bunu-i plac şi în modul cel mai firesc, de averea înstăritului admirator. (Deşi „prietenia” şi „admirator“ este foarte puţin spus…) Însă Katoptronos avea nevoie de mai mult. El era acum înconjurat de o mulţime de pierde-vară, pe lângă tinerii cu adevărat studioşi. Cel de Al Treisprezecelea îi învăţa principiile elementare ale mecanicii, dar cu precădere legile opticii. În afară de acestea, îi făcea să gândească asemenea lui: catoptronica nefiind pentru el decât un aspect al unei mult mai vaste concepţii de viaţă. De aceea, ca să poată gândi şi trăi la fel, Al Treisprezecelea şi mulţimea de discipoli s-au mutat împreună şi, deoarece Timotheos era cel mai bogat dintre ei, au făcut din casa acestuia şi căminul lor. Ulterior, renumele lui Timotheos avea să decadă şi multă vreme a mai existat o expresie: „Asemenea lui Timotheos în mijlocul grupului“, ceea ce semnifica un intrus incapabil, însă perseverent. Tradusă în latină, fraza aceasta şi-a păstrat sensul, chiar dacă absolut nimeni nu mai ştia cine a fost acel nefericit Timotheos. Aprecierea a fost, totuşi, nedreaptă. Prietenul lui Katoptronos, după ce s-a pomenit cu o mulţime de oameni în casa lui, după ce a acceptat să-i hrănească pe toţi, s-a angajat să le ofere şi mijloacele materiale pentru a-şi putea vedea de ale lor. Aşa că nu mai avea timp să se ocupe numai de aceleaşi lucruri ca şi ceilalţi, el devenind un fel de administrator al întregii comunităţi. Când oamenii lui Katoptronos au început să câştige ei înşişi suficienţi bani pentru a se întreţine, ba chiar să le şi prisosească, Timotheos a fost cel ce le-a gospodărit fondurile.
Între timp, Katoptronos n-avea decât să se concentreze întru totul asupra cercetărilor. El ştia că în diferite temple existau oglinzi astfel dispuse, încât la originea câte unei coloane apărea o anumită figură reflectată, de obicei zeul tutelar al lăcaşului, figură ce nu putea fi recunoscută în „original“ de către privitor, oricât ar fi căutat-o. Mai ştia că în Civilizaţiile Vechi, oglinda avea puteri magice uitate şi că nu departe de locul unde se găseau ei găzduiţi în casa lui Timotheos, la doar câteva sute de stadii distanţă, se aflase pe vremuri o oglindă, pe care nu avea voie s-o folosească decât faraonul. Cei vechi credeau în puterea generatoare a oglinzilor, în realitatea celor reflectate, în faptul că această reflectare îşi poate câştiga, în anumite condiţii, autonomia. În asemenea cazuri, iniţial, proprietăţile reflectatului sunt egale cu cele ale originalului. Însă Katoptronos, mare admirator al lui Democrit, considera că asemenea originalului, nici reflectatul nu are cum să fie format din altceva decât din atomi. Altfel, ar trebui să considerăm oglinditul nefiinţă, deşi el poate fi senzorial. Or dacă există şi este format din atomi, înseamnă că reflectatul are şi o consistenţă proprie, o greutate, o temperatură şi un gust specific. Dar fiindcă în anumite poziţii ale oglinzi reflectatul apare într-un fel şi în alte poziţii într-alt fel, rezultă că depinde de ştiinţa catoptricii rezultatul ce-l putem obţine dintr-o oglindă. Katoptronos era ferm încredinţat că o oglindă ştie nu numai să regenereze modelul, multiplicându-l la dorinţa şi la priceperea fizicianului, dar şi să amelioreze acel model înainte de a-i oferi un trai autonom. Tot restul vieţii, Cel de Al Treisprezecelea a încercat să determine proprietăţile materiale ale reflectatului.
În timp ce Timotheos administra veniturile comunităţii, Katoptronos a găsit un scop imediat, ca etapă a marelui ţel — pentru care era încredinţat că are la îndemână mijloacele necesare realizării: momentul când oglinditul va putea fi cântărit de sine stătător i se părea doar o problemă de timp. Dar, împreună cu ceilalţi discipoli, se îndeletnicea şi cu „teatre de oglinzi“, organizând spectacole cu ajutorul cărora distra publicul, aducea venituri şi atrăgea atenţia mulţimii asupra noii zeităţi pe care o impuneau: Oglinda. Iniţial, aceste reprezentaţii erau organizate după un model rămas încă de la Heron: o cutie căptuşită cu oglinzi avea în ea mai multe figuri, ce puteau fi mânuite cu ajutorul unor tije. Interiorul cutiei era luminat de lumânări, iar prin câteva orificii, asistenţa urmărea figurile mişcătoare reflectate în zeci de imagini. Spectacolul fascina şi degaja o undă de mister. Cutiile, uşor de transportat, erau plimbate pe străzile oraşului. De multe ori, seara, ele puteau fi închiriate de cei avuţi pentru distrarea oaspeţilor lor.
Pe măsură ce succesul acestui gen de reprezentaţii creştea, Katoptronos, în răgazul dintre două cercetări propriu-zise, perfecţiona cutiile. Figurile deveneau mai numeroase, spaţiile mai mari, printre oglinzile căptuşind pereţii interiori au început să apară şi câteva concave, ce deformau imaginea elementelor mobile. Apoi un perete, slujind drept fundal, a devenit un fel de caleidoscop, mai multe bucăţi de sticlă de diferite culori schimbându-şi poziţia şi irizând în toate nuanţele în reflexele celorlalţi pereţi. Ulterior au apărut şi câţiva muzicanţi, care acompaniau cele ce se petreceau în cutii, creând şi mai multă atmosferă. În următoarea etapă, lumânările din interior au fost mascate şi lumina, venind din locuri nebănuite, mărea şi ea misterul. Spectacolele ambulante aduceau venituri şi prestigiu, însă Al Treisprezecelea imagină şi nişte reprezentaţii într-un loc anume predestinat, unde totul se putea realiza la o scară mult mai mare: trucurile erau mai uşor de pus la punct cu ajutorul unor instalaţii speciale, ce nu trebuiau să fie văzute de spectatori, iar locurile pentru aceştia erau amplasate într-un întuneric compact. Şi repertoriul se diversificase, spectacolele primiseră scenarii coerente. Cutiile magice „ale lui Heron din Alexandria“, cum au fost cunoscute în istorie, au depăşit nordul Africii. Ele îşi fac intrarea în Magna Greciae şi de aici pătrund până în inima republicii romane. Ele cunosc o vogă nemaipomenită şi ne-au rămas şi două scenarii sub forma unor texte de tragedie adaptate anume pentru „teatrul de oglinzi“. Cel mai mare rafinament în „efecte speciale“, cum le-am numi astăzi, l-a atins acest gen de spectacole sub supravegherea lui Katoptronos însuși în sala special amenajată din casa lui Timotheos. Un secol mai târziu, reprezentaţiile mai aveau loc, însă au degenerat în scene de groază, implicând uneori şi unii spectatori în calitate nu de actori involuntari, ci chiar de victime. Motiv pentru care au fost interzise şi întregul aranjament imaginat de Katoptronos în casa unui oarecare Timotheos a fost desfiinţat. „Cutiile magice“ au supravieţuit, deşi nu mai constituiau decât accesorii ale unor ambulanţi. Piesele scrise – dar nu de Al Treisprezecelea – pentru reprezentaţiile sale s-au pierdut întâmplător sau cu bună ştiinţă.
Pe vremea lui Katoptronos, în casa lui Timotheos se petreceau încă lucruri mult mai benigne şi Al Treisprezecelea le folosea doar ca amuzament. A fost partea cea mai puţin serioasă în intenţie a activităţii sale, însă cea care a cucerit cel mai mult. Atunci când spectacolele au căzut în coşmar şi groază şi iniţiatorul lor nu mai era de mult în viaţă, ele au venit în întâmpinarea sinistrei faime postume a lui Katoptronos.
Cel de Al Treisprezecelea considera că dacă obiectele au menirea să vină în prelungirea simţurilor noastre, oglinda era cea mai aptă să facă acest lucru. Şi dacă era chemată în scopuri serioase, atunci la fel de serios se dovedea şi ţelul ei de a umple viaţa oamenilor prin joc. Bonom şi prietenos, Katoptronos nu ştia să glumească gratuit. Mecanismele lui Heron deveniseră parte a modului de viaţă preconizat de nepotul Astronomului.
Cel de Al Doisprezecelea trăise în lumea lui de fantome, Cel de Al Treisprezecelea dorea să pună mâna pe ele, să le măsoare şi să le includă în circuitul oamenilor.
