CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Scribul este perfect conştient că în viaţa Omului fără Nume s-au putut strecura numeroase anacronisme, de aceea ar fost şi inutilă o descriere fidel cronologică a întâmplărilor unui personaj care a ştiut că singura sa şansă de a-şi trăi cât mai multă vreme viaţa în spiritul propriei filosofii nu se putea materializa decât lăsând în urmă cât mai puţine amintiri reale şi cât mai multe semne false. Nu faptul că Al Şaizeci şi şaselea s-a derobat de un nume drept reper al trecerii sale prin lume a făcut munca scribului atât de dificilă: după cum acela, bietul de el, a tot subliniat de nenumărate ori, módele succesive au reuşit să producă nenumărate confuzii pentru analişti şi copişti, astfel încât numele, în multe cazuri, mai mult au creat confuzii, decât au definit actanţii, despărţindu-i între ei. În privinţa Celui de Al Şaizeci şi şaselea, necazul constă în aceea că personajul nu mai poate fi depistat decât în urmele lăsate de grozăviile săvârşite, dar nesemnate. Or, astfel, cum veacurile îşi au ticăloşiile şi ticăloşii lor, Omul fără Nume a riscat să devină un arhetip şi să atragă şi să înghită sub egida persoanei sale şi o sumă de fărădelegi înfăptuite de alţii. Sub această rezervă este rugat bunul cititor să aprecieze viaţa celei de a şaizeci şi şasea verigi a lungului şir şi să-l scuze pe scrib că, poate, îl induce în eroare, că, poate, nu spune tot ce a aflat – din pudoare sau din teama de a nu fi crezut – şi că, poate, unele întâmplări s-au petrecut altfel decât au fost înşirate aici.

Aşadar, odată cu Cruciada Copiilor, şi Al Şaizeci şi şaselea reapare în ceea ce era considerat Orient. Adică tot ce era despărţit de Europa prin luciu nesfârşit de apă. Ne aflam abia în anul 1212, după socoteala din vremea actuală, vremea scribului. Însă, cum în timpurile acelea încă nu se folosea calendarul de azi, oamenii n-au ştiut de miraculoasa coincidenţă a lui 12 cu 12. “Doar undeva, în adâncul sufletului lor, neliniştea <repetiţiei bâlbâite> era resimţită în mod straniu, de fiecare în alt fel.” Mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Victor Rémi, “specialist în tarot antic, în magia cifrelor şi în analiza pieii”, va scrie un amplu eseu (în limba latină), în care va încerca să demonstreze că acea coincidenţă a lui 12 cu 12 a reprezentat cauza venită din subconştient care a născut Cruciada Copiilor, ca o consecinţă firească la întâlnirea prin repetare a celor două grupuri identice de cifre într-un singur număr¹.

După marile dezamăgiri aduse de cruciade, entuziasmul pentru o nouă încercare de a elibera Ierusalimul nu mai izbutea să însufleţească pe nimeni. Nu era regiune fără localităţi ale unor pelerini ai eşecurilor trecute: ruine umane, invalizi fizici şi psihici. Pe de altă parte, nici măcar scopul colateral, acela de a scăpa Europa de răufăcătorii şi aventurierii iertaţi dacă îmbrăcau mantia cruciată nu mai funcţiona. Inocenţiu al III-lea a realizat că adevărata curăţire (“adevăratul catharsis”) trebuie să aibă loc din interior şi nu prin eliminarea succesivă a puroiului, ce se autogenera iarăşi şi iarăşi. Astfel, folosindu-se de credinţa, din nou tot mai pronunţată, într-un apropiat sfârşit al lumii, drept consecinţă a accentuării păcatelor fără număr ale oamenilor – cum altfel să-şi fi putut explica cineva mizeria, foametea, bolile, nedreptăţile şi crimele din ce în ce mai greu suportabile? -, papa a hotărât să întipărească în oameni credinţa salvării prin puritate. Deoarece apusul celebra încă din vremurile păgâne, Ziua Nebunilor – o dată pe an, lumea se întorcea cu fundul în sus, iar copiii făceau regulile şi îi conduceau pe adulţi -, s-a creştinat şi acea cutumă, asimilând data de 28 decembrie drept Sărbătoarea lui Iisus Copil. Pentru ceea ce numim noi astăzi anul 1212, Inocenţiu a poruncit ca în toate comunităţile praznicul să se desfăşoare cu mai mult fast ca de obicei, drept semn al solidarităţii universale pentru pacea lumii.

La 28 decembrie era ales drept praelecta juventus, un episcop copil, care, odată cu aura simbolică a demnităţii, dobândea un prestigiu atât de mare, încât se bucura de o putere reală în jurisdicţia sa. Chiar şi în dreptul gentilic medieval, conducătorul ales al copiilor câştiga drepturi – şi, mai ales, forţă de influenţă – ce depăşeau până şi autoritatea discreţionară a lui pater familias. Cum copil erai până ce îţi alcătuiai propriul cămin sau până ce îmbrăcai haina monahală, cea militară ori însemnele de calfă, în asemenea asociaţii adolescenţii se întâlneau cu ţânci de doar câţiva ani, faţă de care aveau atù-ul mirajului modelului adultului. Ceea ce nu a împiedicat, de foarte multe ori, ca “episcopul copiilor” să fie ales, totuşi, dintre pruncii mai mici şi mai “inocenţi”. Un asemenea praelecta juventus îşi baza autoritatea pe credinţa că el este, într-adevăr, încă lipsit de păcate, iar cuvântul îi era respectat şi de adolescenţii întârziaţi. Odată cu ordinul papei de a se organiza, în 1212, acele rugăciuni colective în toată lumea, rugăciuni conduse de “episcopul copil”, rolul acestuia a crescut şi mai mult, iar din dureroasa dilemă de până atunci a copiilor dacă să asculte de “conducătorul lor” sau de ordinele părinţilor – în numeroasele cazuri când cele două comandamente se contraziceau – s-a ales praful, până şi familiile înclinându-se în faţa noii situaţii.

Şi, astfel, aproape în acelaşi timp, din mai multe locuri ale Apusului au început să se reverse armate întregi de minori – unii însoţiţi şi de părinţi, mai ales de mame -, armate mărşăluind cu intenţia de a ajunge în Orient pentru a elibera, prin teribila forţă a purităţii, Oraşul Sfânt. Pruncii germani au plecat vara, în urma unui băieţaş de doar 8 ani, Nicolas din Köln, copil ce purta pe umărul drept un semn din naştere, semn ce putea fi interpretat drept simbolul cruciaţilor. Asistat de tatăl său, Nicolas n-a reuşit să-şi ducă alaiul decât – cu chiu cu vai – până la Roma. Obosiţi, decimaţi de boli, de foame şi de mizerie, ei au izbutit să îngrozească toate localităţile pe unde au trecut şi pe care le-au semănat cu cadavrele micuţe ale celor ce n-au putut să mai ţină pasul. După ce papa i-a trimis înapoi, în locurile de baştină n-a mai apucat să se întoarcă decât o mică parte dintre nefericiţii disperaţi.

În Franţa, cruciaţii copii s-au orânduit în urma unui ciobănaş, Etienne din Vendôme, spun cronicile. Numai că atât scribii, cât şi cântăreţii, parcă speriaţi ei înşişi de grozăvia faptelor, sunt foarte zgârciţi în amănunte, lăsând epitetele să înlocuiască verbele. Tot ceea ce pare a fi atestat este că, iniţial, după un obicei uzual, copiii, odată strânşi şi puşi pe fapte mari, au hotărât să se îndrepte, ca şi în alte ocazii, spre unul dintre marile şantiere de construcţii, unde să ajute, dacă nu prin muncă fizică, cel puţin prin rugăciuni şi cântece la ridicarea catedralei. Ţinta iniţială a fost Saint Denis, dar alungaţi de acolo, trimişi acasă (la fel ca şi nemţii de către papă), ceea ce s-a desfăşurat, iniţial, sub forma unui marş solemn şi disciplinat, a decăzut în aceeaşi disperare, doar că “armata lui Etienne” nu s-a întors în ţinuturile natale, ci a hotărât să-şi continue drumul spre… Ierusalim. Rolul lui praelecta juventus devine tot mai palid şi nici un scrib nu este în stare să ne mai spună cine a tratat cu doi armatori din Marsilia să transbordeze marea masă de ţânci flămânzi şi epuizaţi în Palestina. Iniţial s-au găsit două corăbii, dar s-a dovedit că mai erau necesare încă alte cinci, oricât de înghesuiţi au fost copiii pe bord. Convoiul a ieşit în larg, însă o furtună cumplită a aruncat două ambarcaţiuni spre Insula Sfântul Petru, le-a răsturnat şi a umplut coastele Sardiniei cu leşurile a mii de prunci. (Peste puţin timp, rana fiind încă proaspătă în memoria tot mai aproximativă, papa Grigore al IX-lea va ridica lăcaşul Sfinţilor Inocenţi.) Celelalte cinci corăbii au reuşit să scape, să se regrupeze şi să acosteze cu bine… în Africa, la Alexandria, unde micii pasageri au fost vânduţi cu toţii, “la pachet”, sarazinilor, după cum au plănuit de la început armatorii.

Momentul este extrem de important în economia Celor O Sută. Al Şaizeci şi cincilea se afla la Naumburg, unde îşi îndeplinea destinul. Îngrozit de tribulaţiile fiului său mai mare, care i-a creat, de mic, atâtea probleme, a trebuit să asiste pasiv cum şi nepotul său porneşte pe nişte căi inacceptabile. O scrisoare păstrată la Ferme zu Chiuso poate proveni de la Omul fără Chip, care ar fi scris-o, dar n-a trimis-o către destinatar, constatând, probabil, în ultimă clipă, că dialogul cu el este imposibil. În acel document, un bunic îşi mustră fiul pentru că se foloseşte de naivitatea nepotului pentru a-şi atinge propriile-i scopuri. Acel bunic poate că a fost Al Şaizeci şi cincilea.

Dar nepotul, indiferent cine i-a fost bunicul de la Ferme zu Chiuso, a fost sigur Al Şaizeci şi şaptelea. S-a folosit Omul fără Nume de fiul său? Şi în ce scop? Întâmplările sunt foarte îndepărtate în timp, imensa masă anonimă de victime inocente face parte dintr-unul dintre episoadele cele mai dureroase ale istoriei, iar istoria a încercat să-l uite. N-avem liste cu nume, n-avem scribi care să fi relatat drept martori oculari, n-avem documente oficiale care să ateste trecerea copiilor. Nici Rainer, nici Colombanus, nici Mathieu din Paris, nici autorii analelor Marbacenses nici Médardus şi nici Karl cel Înţelept nu s-au deplasat alături de copii. Totul nu ne apare decât drept relatarea relatării unui vis urât. (Care, e drept că în proporţii mai mici, se va repeta prin alte marşuri ale unor cete însemnate de copii şi în deceniile următoare.) Un vis în care impresiile copleşitoare acoperă contururile.

Al Şaizeci şi şaselea rătăcea, de o vreme, prin lume, fără un cămin anume: mama şi fraţii îi muriseră, cu doi ani în urmă, în incendiul de la Laib, tatăl i s-a retras la Naumburg, de fiul său se despărţise încă înainte ca acesta să se fi născut. Scribul l-a pierdut de nenumărate ori din ochi şi l-a regăsit, pentru scurte răstimpuri, atunci când a intuit urmele evenimentelor cele mai urâte printre atâtea evenimente urâte. Însă ar fi prea simplu să ne folosim doar de o singură culoare în descrierea cuiva, oricât l-am dispreţui pe acela.

Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, că Omul fără Nume s-a amestecat şi în disputa dintre Philipp von Schwaben şi Otto IV. Din vremea aceea a rămas cu o serie de relaţii importante şi… cu un copil. Al Şaizeci şi şaptelea s-a născut în urma unui viol. Era cam cu un an înaintea asasinării lui Philipp şi Al Şaizeci şi şaselea îşi vindea, pe rând şi în funcţie de împrejurări, serviciile uneia sau celeilalte părţi. Însoţit de un grup de camarazi, el cutreiera diferitele teritorii din însărcinări care, uneori, se contraziceau. Drumurile treceau şi prin păduri… Câteodată, ca un câştig colateral, “ceata de emisari” îşi mai completa veniturile prin prădarea celor ce se hazardau să călătorească prea puţin apăraţi printr-o lumea atât de nesigură. Se întâmpla ca, printre aceia, să se afle şi oameni bogaţi. Uneori, nobili. (Negustorii înstăriţi erau experimentaţi şi îşi luau măsurile necesare de protecţie…) Un asemenea prilej s-a ivit şi undeva prin codrii Bavariei. O fiică a unui senior local a fost hărăzită se să mărite cu vecinul de hotar al tatălui ei. Ca să scape de un mire nedorit, fata a fugit, însoţită doar de câţiva servitori, cu intenţia de a ajunge la o rudă, unde spera să găsească refugiu. Pe drum, a fost atacată de bandiţi, batjocorită şi ucisă. Cântecele trubadurilor deplâng nenumărate asemenea poveşti. Într-una dintre ele, fata nu este omorâtă, ci îşi continuă drumul… alături de banditul care a făcut-o femeie şi de care se îndrăgosteşte… Acesta îi mărturiseşte, mai târziu, că atunci, în clipa aceea, de bani n-a avut nevoie, de bijuteriile găsite la ea cu atât mai puţin, în clipa aceea dorea o femeie. Până la urmă, o duce într-un port la Marea Mediterană, o instalează la o adresă sigură, pleacă pentru câteva zile… care devin ani. Copilul, născut într-un mediu de briganzi, pe jumătate piraţi, pe jumătate traficanţi de sclavi, va creşte în spiritul clasei în care a nimerit. Viaţa îl va învăţa să ia rapid decizii şi să-şi alunge îndoielile: îndoielile sunt cele mai mari duşmance ale hotărârii. Al Şaizeci şi şaptelea, în caz că scribul l-a depistat în mod corect¹, va fugi, de nenumărate ori de acasă. Asemenea tatălui său, pe care nu-l va cunoaşte… până la Alexandria. Când, vândut împreună cu ceilalţi supravieţuitori ai transbordării în Africa, va intra sub stăpânirea unui bărbat al cărui nume nu-l va reţine. Numai că va fi readus în Marsilia şi depus la poarta casei unde îi locuia mama. Stăpânul său nu-l va urma în clădire, însă băiatul se va pomeni, odată ajuns acasă, că are asupra lui o pungă plină cu monede de aur.

Copilul va încerca să-l descrie pe binefăcătorul său, dar nu va reuşi. (În Edda Nouă, acea saga fantastică a nordului, găsim amestecaţi în tragedia copiilor duşi în nordul Africii atât vikingi, cât şi piraţi normanzi. Dar chiar şi călugări ioaniţi. Printre ei, un personaj ce “nu putea fi niciodată identificat, întrucât nu avea nume”. Unii, spuneau că provenea din urmaşii piraţilor baltici de la legendara stâncă Urkan, pe insula Rügen, creştinaţi abia cu o jumătate de veac în urmă de către regele Waldemar. Alţii, printre care şi Médardus, pretindeau că ar fi fost un fals călugăr cerşetor întors din Palestina. “Nomen et omen. Dar, neavând nume, personajul nu putea fi nicicum descris”…, suntem încredinţaţi din acea sursă.) Al Şaizeci şi şaselea n-a pregetat nici o clipă să profite de o ocazie atât de lesnicioasă pentru a face avere din vinderea “armatei” de copii şi, se pare, el ar fi fost creierul întregului plan. Acolo, în Africa, îşi va recupera propriul fiu, care s-a amestecat printre “cruciaţi” în Marsilia. Numai că, desigur fără să ştie, băiatul a urcat la bord sub privirile tatălui. (“Ciudată poveste şi puţin credibilă!” exclamă, sătul de atâtea telenovele, cititorul contemporan scribului. “O poveste tipică. Prea tipică!” va da din mână, plictisit, târgoveţul de pe vremea aceea. Dar soţia lui va suspina încet…)