CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Dacă scribul n-a putut afla în ce mod „s-a dat în petic Al Şaizeci şi nouălea în Silezia”, atunci când „s-a folosit de pretextul proceselor de succesiune pentru a reveni în grabă acasă sau, mai bine spus, când s-a folosit de acel pretext spre a putea fugi cât mai repede şi mai plauzibil de consecinţele faptelor sale de acolo”, scribul, mergând din aproape în aproape, a izbutit totuşi să mai scoată din uitare câteva dintre isprăvile lui Magister Amori. Unele dintre acele isprăvi au rămas doar prin ecoul stârnit în amintirea contemporanilor, altele au putut fi descrise ele însele. Primele au supravieţuit o vreme prin aceea că atât actorii şi cât publicul acelor întâmplări au resimţit încă multă vreme trăirile de atunci, o stare de moleşeală şi de indiferenţă, asemănătoare digestiei după o masă prea îmbelşugată, cuprinzând, pentru săptămâni de zile, comunităţi întregi. Oamenii deveneau adevărate automate, funcţionând în tot acel răstimp doar datorită vechilor lor deprinderi şi nu mai exista nici o iniţiativă, nici o dorinţă, nici o decizie. Oamenii pur şi simplu doar mai fiinţau. Era aceasta o stare de post coitum colectiv ce se prelungea într-o amintire de care nimeni nu era dornic să mai facă vorbire.

Au mai fost asemenea isprăvi şi în locuri de unde nu avem nici un fel de ecou şi despre care putem doar presupune că s-au întâmplat. Ca, de pildă, în teritoriile străjuite de mlaştini înspăimântătoare, teritoriile din România de astăzi, Enigma Europei, tărâm de unde şi legendele au penetrat cu zgârcenie. (Atât apusenii, cât, mai ales, răsăritenii ştiau – sau îşi imaginau că ştiu – mult mai multe, de pildă, despre mirifica Ţară a Preotului Ioan decât despre un teritoriu de care nu-i despărţea decât un tabú greu de explicat. Din acel loc nu răzbătea nimic: nici animale ciudate, nici plante umblătoare, nici comori ascunse, nici ameninţări de sub pământ. Totuşi, mai nou, se vorbeşte că tocmai acolo, pe tărâmul străjuit de mlaştini şi interdicţii venind din inconştient, şi-ar fi găsit cele mai sigure ascunzători diferitele confrerii. Una dintre puţinele referiri la Enigma Europei, aparţinând amintitului Gérvais de Tilbury, citat în manuscrisul Monte d’Oro, face o paralelă interesantă pentru scrib: ţara aceea ar fi fost comparabilă cu labirintul fără ieşire al lui Lilith. Paralelă interesantă, dar prea puţin potrivită: este adevărat că legenda plasează sfârşitul cunoscut al multor personaje în dispariţia lor în necunoscutul din Carpaţi; chiar şi printre Cei O Sută avem asemenea exemple. Să ne amintim doar de Al Douăzeci şi cincilea, Collatinus. El este cel ce reprezintă „cercul ce se închide pentru a se deschide iarăşi”. Pentru cei ce au dispărut în mrejele lui Lilith, această deschidere n-a mai existat. Printre zvonurile alimentând legendele, s-au găsit şi cele referitoare la Mâna Albă, care şi-ar fi depozitat o parte dintre comorile jefuite în „seiful din Enigma Europei”. Mai aproape de timpul la care a ajuns scribul odată cu Al Şaizeci şi nouălea, un zvon insistent, dar periculos, a fost acela că şi templierii şi-ar fi dus acolo o parte dintre comori. Mai târziu, Sfântul Graal, ar fi poposit şi el acolo, venind din Ierusalim în drumul său spre capela Roselyn, Scoţia. Dar în legătură cu acest subiect, scribul va mai reveni. Cert este că Al Şaizeci şi nouălea a dispărut de multe ori într-un „spaţiu al mlaştinilor, al munţilor neumblaţi şi al pustietăţilor dintre ape”. Însă mai toţi autorii care s-au ocupat cât de cât de Magister Amori au considerat că este vorba despre o metaforă. Scribul are pretenţia că Al Şaizeci şi nouălea s-a retras în Enigma Europei, unde, într-adevăr, mlaştinile, munţii neumblaţi (de străini) şi pustietăţile dintre ape (doar Delta Dunării?) făceau legea. De aceea, ce a întreprins acolo Magister Amori şi cum s-a raportat el la băştinaşi – şi băştinaşii la el – nu ştim (încă?). Însă în Jurnal găsim trimiteri foarte probabile la acel loc, drept un spaţiu unde „viaţa adevărată”, cea lipsită de „ipocriziile civilizaţiei”, „fondul real al unor simple creaturi, aşa cum suntem noi, oamenii” era mai uşor de pus în practică¹.

În schimb, dispunem de mai multe amănunte în legătură cu alte „isprăvi” până a vorbi despre „episodul Acra”, cel descris de Gérard şi cel care ar constitui confirmarea definitivă a renumelui lui Magister Amori. Ne este cunoscută „Victoria din 1255 de la Klos”, de lângă Thessaloniki, la fel şi „Nunta din Constantinopolul latin căzut în mâini bizantine”, la doar câteva luni după eveniment (toamna lui 1261), sau „Judecata din Stiria” lui Ottakar cel Mare (în jur de 1265). Însă, din nou, scribul se confruntă cu grave probleme de cronologie: „episodul Acra” a avut loc în 1286, atunci când Al Şaizeci şi nouălea, după socotelile umilului scrib, împlinise 38 ani. Or momentele Klos, Constantinopol şi Stiria ne apar la nişte date la care Magister Amori n-ar fi fost decât un copil, neavând decât şapte ani la Klos, treisprezece la Constantinopol şi şaptesprezece în Stiria… Ceea ce înseamnă fie că evenimentele acelea au avut loc mai târziu, fie că nepotul Omului fără Dileme s-ar fi născut mai devreme, fie că… ar fi vorba despre un cu totul alt personaj. Ultima ipoteză este distrugătoare pentru scrib, ea punând sub semnul întrebării întreaga biografie. Şi, totuşi, cu durere în suflet, scribul, negăsind alt răspuns satisfăcător, a ajuns să creadă că a greşit în întregime şi – cu toată veşnica sa panică în legătură cu timpul alergând prea iute pentru bietele sale puteri, nedându-i prea multe speranţe că va ajunge, în final, şi la Al O sutălea -, a luat de la capăt întreaga documentaţie.

Slavă Celui de Sus! Ba da, s-a dovedit, Magister Amori era veriga din lanţ. Ba da, s-a dovedit, evenimentele de la Klos, Constantinpol şi Stiria au avut loc la datele sau în jur de datele pe care le-a găsit scribul. Atunci, unde este eroarea? Scribul nu este istoric. El doar consemnează. De data asta, anacronismul nu-i aparţine. O scuză cam subţire, a trebuit să-şi recunoască sieşi. Aşa că a mai revenit iarăşi asupra întregului material. Concluzia este stranie: cu cât ne apropiem mai mult în istorie, datele, în loc să fie tot mai clar precizate, sunt tot mai discutabile. În vremurile mitice, nimeni nu pune la îndoială cronologiile, considerate, din start, convenţionale. Când ne aflăm, însă, în proximitatea unor personaje care îşi doresc să fie crezute argumentând că au fost martore oculare ale evenimentelor, anii glisează într-o parte şi în cealaltă, în funcţie de narator mai mult decât de subiectul acţiunii. Cele trei evenimente (Klos, Constantinopol şi Stiria), ca fragmente din viaţa lui Magister Amori, i-au parvenit scribului din surse indirecte, fiecare autor – cu excepţia lui John Scot şi, desigur, al autorului jurnalului – inspirându-se de la câte cineva care ar fi trăit momentul în mod nemijlocit. Însă inadvertenţele nu au putut veni strict doar de aici: întâmplările descrise se circumscriu unor date temeinic atestate, date ce corespund copilăriei Celui de Al şaizeci şi nouălea. Inadvertenţele provin de altundeva: din atmosfera de ficţiune în care a fost întotdeauna prezentată întreaga viaţă a lui Magister Amori, o ficţiune senzaţională, nonconformistă, chiar ostentativ obraznică. Într-o asemenea relatare, exactitatea datelor este forţată pentru a convinge veridicitatea evenimentelor. Magister Amori putea să fie fost oricând şi oriunde, ceea ce făcea el era mult prea spectaculos pentru a se împiedica de un loc sau de o dată. Magister Amori şi-a dominat, în felul lui, întreaga epocă, pe tot răstimpul vieţii sale. Personajul atestat se pierde în arhetipul atemporal.

La Klos², lângă Thesaloniki, este descris poate cele mai ciudat deznodământ ale unui asediu. Cetatea se afla împresurată de peste trei luni, iar rezervele de hrană şi de apă se epuizaseră. Cum nici ajutoarele sperate nu veneau, populaţia trebui să accepte că nimeni şi nimic n-o mai poate salva. Garnizoana era mult prea puţin numeroasă să mai reziste, iar cei câţiva călugări militari refugiaţi la Klos spre a nu fi surprinşi în plin câmp de către mongoli, se ştia că preferau să moară decât să se predea unor păgâni. Nici măcar ceea ce a părut un miracol n-a reuşit să aducă izbăvirea. Cavalerii au scos la iveală un sac de monede de aur – de unde? se întrebau localnicii – pe care au vrut să le dea asediatorilor, drept răscumpărare a cetăţii. Numai că, spre deosebire de alte cazuri, când oraşe împresurate s-au salvat astfel, de data asta, mongolii s-au dovedit mai hulpavi, dând de înţeles că, după ce vor pătrunde în interiorul zidurilor, vor pune şi aşa mâna pe comoară. Călugării soldaţi n-au venit la Klos încărcaţi cu aur, îşi spuneau, iar dacă au avut totuşi să ofere atâta avere, înseamnă că exista un tezaur chiar în cetate, au concluzionat ei. Aşa că erau convinşi că, odată pătrunşi după ziduri, vor ajunge la o bogăţie şi mai mare. (Infinit mai mare! după cum sperau.) Mai ales că, aşa cum aveau tot mai multe confirmări de la oamenii lor din Klos, precum şi de la supuşii lor din Imperiul Bizantin de Trapezunt, rezistenţa asediaţilor era pe sfârşite. Ceea ce i-a făcut să nu accepte nici un fel de negocieri, pregătind invazia decisivă în cetate.

În dimineaţa zilei de 17 iunie 1255 (?³), asediatorii au pătruns în cetate. Deşi poarta mare nu mai era apărată, ba fusese chiar întredeschisă, ca şi cum cei de dinăuntru şi-ar fi invitat duşmanii să intre, mongolilor, războinici exersaţi, li s-a părut ceva suspect şi au preferat să procedeze aşa cum ştiau ei mai bine: să arunce o ploaie de săgeţi aprinse asupra asediaţilor, după care să escaladeze zidurile. Nu s-au lovit de absolut nici o rezistenţă, iar în clădirile de la periferii n-au găsit pe nimeni. Klosanii parcă au intrat în pământ. Bănuind tot mai mult o capcană, invadatorii, pe măsură ce înaintau în acel teritoriu ce părea pustiu, au început să dea foc caselor. Pe urmă, s-au oprit şi au evaluat situaţia. Strigătele lor războinice n-aveau pe cine să sperie. Curând, însă, au realizat că, dacă îi aştepta, într-adevăr, o cursă şi ar ajunge într-o situaţie dificilă, incendiind locuinţele de lângă ziduri, n-ar avea pe unde se retrage pentru regrupare. Aşa că tot ei s-au străduit să stingă focul.

Klos a fost, iniţial, un sat. Pe urmă, aici s-au retras mai multe familii de greci din Constantinopolul ocupat şi jefuit de cruciaţi. În jumătatea de secol care a trecut, la Klos s-a format o adevărată colonie ortodoxă. Aflată pe o colină înaltă, localitatea era ascunsă de o pădure deasă. În afară de aceasta, noii veniţi au săpat şi un şanţ de apărare (care la asediul mongolilor nu a jucat nici un rol, neajutându-i cu nimic), au construit o biserică în vârful dealului şi au înconjurat totul cu un zid lat. Încetul cu încetul, Klos a crescut continuu şi a ajuns să numere aproape douăzeci de mii de suflete. Cu ţăranii din jur, refugiaţi din faţa primejdiei, precum şi cu numeroşii străinii aflaţi mereu mai mult sau mai puţin întâmplător în cetatea înfloritoare, asediatorii au avut motive să se aştepte că vor avea de înfruntat ceva mai mult de treizeci de mi de localnici, dintre care vreo şapte-opt mii de apţi combatanţi, inclusiv mănunchiul de cavaleri soldaţi nimeriţi acolo în drum spre Ţara Sfântă. Aşadar, cel mult doar câteva sute de oşteni instruiţi. Însă şi aceia slăbiţi, de atâta vreme, de teamă şi de lipsa proviziilor. Totuşi, în dimineaţa aceea nici măcar templierii – vestiţi că luptau până la ultima picătură de sânge şi, de aceea, stârnind panică şi atunci când era evident că se aflau într-o inferioritate fără speranţe – nu li s-au pus în faţă,.

În sfârşit, înaintând cu nenumărate precauţii, mongolii au ajuns în piaţa mare din faţa bisericii. Ceea ce le-a fost dat să vadă acolo i-a oprit definitiv în loc. Pe o estradă, atâţia câţi au încăput acolo, iar în jurul estradei, cât puteai să vezi cu ochii şi să auzi cu urechile, o mare de oameni despuiaţi erau amestecaţi într-o scenă de sex sălbatic. Întregul areal era împodobit cu flori şi împrăştia un miros puternic. Clondire mari din lut sau din sticlă, conţinând probabil ultimele rezerve de vin, erau la îndemână, iar oamenii sorbeau din când în când licoarea neagră, înainte de a continua orgia.

După uluiala primelor clipe, atacatorii şi-au spus că băştinaşii au preferat să primească astfel moartea, trăind din plin, înainte de a fi ucişi ori de a fi despărţiţi şi duşi în robie. Aşa că, o vreme, mongolii au rămas la marginea pieţii, în gurile uliţelor care convergeau acolo, asemenea razelor de soare. Revenindu-şi, la început au intrat cu săbiile lor scurte în trupurile cele mai apropiate, dar foarte repede s-au lăsat şi ei cuprinşi de „nebunia” localnicilor, mai ales că-i ispiteau numeroasele trupuri tinere gata de a li se oferi.

Ca orice orgie regizată de Magister Amori, nici cea de la Klos nu s-a terminat decât mult peste potenţa obişnuită a unor oameni. Şi, tot ca de obicei, rând pe rând, toţi participanţii la acea întâmplare au căzut, epuizaţi, într-un somn adânc. Seara, cavalerii templieri au desfăcut trupurile încleştate unul de celălalt şi i-au ucis pe mongoli.

Ceea ce nu s-a putut calcula a fost că multe dintre casele aprinse de către năvălitori la intrarea în cetate, lângă ziduri, au mocnit toată noapte în cenuşă şi s-au reaprins în ziua următoare, o zi deosebit de călduroasă. Atunci a fost mistuită o mare parte din Klos şi, deşi victoria localnicilor a fost socotită o minune, stricăciunile provocate de incendiu au fost trăite ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru cumplita orgie din ajun. De la acelaşi Dumnezeu care astfel i-a scăpat de o moarte sigură. Aşa că oamenii locului au plătit cu mulţumire dezastrul, ba mai mult, n-au mai refăcut niciodată cetatea, s-au mutat la Thesaloniki sau în alte localităţi şi au păstrat pentru ei povestea miracolului victoriei. Vreme de câteva secole, în jurul marii biserici n-au mai trăit oameni. Până şi oierii evitau locul. (O vreme, totuşi, se spune că acolo ar fi sălăşuit câţiva eremiţi.) La începutul veacului al optsprezecelea, un cutremur, urmat de un nou incendiu, ar fi distrus definitiv marea biserică ruinată de timp, precum şi ultimele clădiri rămase în picioare, dar nemailocuite de nimeni. Astăzi, Klos a devenit un toponim care nu le mai spune nimic nici măcar băştinaşilor, iar puţinele ruine sunt acoperite de verdeaţă în mijlocul unei păduri devenită şi ea mai rară, asemenea părului de pe creştetul cuiva care a îmbătrânit..

„Victoria de la Klos”, prin modul cum a fost dobândită, a fost ştearsă din memoria urmaşilor supravieţuitorilor, supravieţuitori păstrând o adâncă încredere în Dumnezeu. Pe care nu voiau să-l împovăreze cu asemenea soi de amintiri.