CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Chiar dacă drumurile din Asia sunt pomenite şi în Jurnal(ul) lui Magister Amori), nici acolo nu vom da de specificarea apartenenţei la expediţiile lui Marco Polo. Ele fac mai mult referire la practicile sexuale întâlnite – multe la fel de fantastice ca şi fiinţele miraculoase descrise în literatura vremii. Ceea ce nu dovedeşte nici până unde a ajuns Al Şaizeci şi nouălea în călătoriile sale, dar nici nu infirmă acele drumuri. Aglomeraţia de amănunte din aventurile lui Magister Amori, la rândul ei, poate să fi fost şi ea atât rodul experienţei directe, cât şi provenind din mitologia vremii atât de necesară subconştientului timpului de atunci.

Şi mai exista încă un motiv pentru enumerarea călătoriilor personajului: prin faptul notoriu că nu cerea niciodată de la nimeni nimic, dovedea că dispunea de resurse materiale – de bani gheaţă! – oriunde. Ceea ce venea în sprijinul acuzaţiei de camătă a templierilor – camătă autorizată numai pentru ei de către sfântul Scaun, – dar atesta şi sistemul de scrisori de credit inventat de aceiaşi călugări. De aceea, vom găsi călătoriile lui Magister Amori – multe fantastice – descrise cu o jumătate de veac după moartea personajului, atunci când bogăţia ordinului era hulită oficial. Totuşi, două sunt aspectele care rămân: pe de o parte, faptul că era deosebit de convenabil material ca Al Şaizeci şi nouălea să-ţi organizeze o petrecere, întrucât acesta, în ciuda excesului de butaforie rafinată cu care îşi obişnuia publicul devenit întotdeauna şi actor, nu-şi condiţiona aportul prin decontarea cheltuielilor¹ şi, pe de altă parte, pe măsură ce amintirea s-a era mai legată de damnarea templierilor, scrisorile de valoare la purtător au luat locul ascunzătorilor iniţiale răspândite peste tot, „seifurile secrete” ale Mâinii Albe. Tocmai pentru a atesta acest lucru a fost nevoie de călătoriile pe tot globul. Ceea ce a constituit încă o treaptă spre uitare a cumplitei confrerii mai bătrâne cu un mileniu.

Însă cea mai tulburătoare ipoteză provine dintr-o copie a Manuscrisului Monte d’Oro de la sfârşitul veacului al şaisprezecelea, variantă ieşită din tiparniţele baronilor Orsini. Ciudăţenia constă în faptul că în nici o scriere mai timpurie şi, deci, mai apropiată de data evenimentelor, nu se insinuează ceea ce se spune în 1588: că un personaj cu notorietatea lui Marco Polo nu putea să se fi întovărăşit cu un promotor al unor asemenea moravuri ca acelea propovăduite de Al Şaizeci şi nouălea, ba, mai mult, că Marco Polo nu putea fi în nici un caz cel cunoscut în istorie drept Magister Amori! Un asemenea arhetip n-ar fi fost demn nici de a se bucura de înaltele solii, nici de mantaua albă cu cruce roşie, nici de cinstea de a fi trimis să ducă dreapta credinţă în Asia. Încă o dată: scribul n-a găsit în nici unul dintre textele din epocă la care a avut acces nici cea mai mică aluzie în legătură cu aplicarea lui Marco Polo a apelativului Celui de Al Şaizeci şi nouălea! Pare cu atât mai de neînţeles de ce a ţinut ediţia Orsini² a „Vieţii şi a minunatelor peripeţiilor ale lui Marco Polo” să contrazică atât de ferm ceea ce nu s-a afirmat. Sau, totuşi, s-a afirmat, fiind ulterior şters din amintire? Greu de crezut. Ne-a rămas o bibliotecă întreagă în legătură cu faimosul călător genovez, pe lângă cele două variante originare, cea dictată în închisoarea genoveză şi cea, revăzută peste ani, de autor însuşi. Ceea ce dovedeşte că Marco Polo a fost suficient de scrupulos să nu permită inadvertenţe, dacă a simţit nevoia să revină asupra unui lucru terminat şi deja devenit celebru. Dar nici în acele variante originare şi nici în nenumăratele apocrife şi romanţări, Marco Polo nu joacă nici pe departe rolul (unui) Magister Amori.

„Episodul Acra” a durat, povesteşte Gérard de Montréal, cincisprezece zile şi a constat din „multe jocuri delectabile şi plăcute”, acele jocuri „specifice începutului renaşterii”, exemplu inclus de Burckhardt „în seria evenimentelor exemplificatoare”.

În primul rând, momentul Acra ar fi trebuit să clarifice descendenţa „Diavolului cu sex”, fiindcă acolo ar fi fost de faţă şi tatăl său. Numai că, tocmai dimpotrivă, ca de obicei în biografia Celui de Al Şaizeci şi nouălea, lucrurile se tot complică şi refuză să se lege între ele, ori de câte ori apare un element cât de cât sigur.

Să nu uităm că părintele lui Magister Amori nu este decât o figură dedusă din biografiile Omului fără Dileme şi, mai ales, din cea a fiicei acestuia. Că a fost cavaler templier este tot doar o ipoteză, chiar dacă una extrem de probabilă. El ar fi fost personajul cu care s-ar fi împreunat Miriam, după care, plin de energie proaspătă, ar fi plecat în Ţara Sfântă, unde s-ar fi acoperit de glorie. Totodată, el ar fi fost şi cavalerul întors din luptă şi care ar fi sperat răsplata de la Lilith, fiind, apoi, lăsat să rătăcească până la moarte prins în pânza Păianjenului Negru. Din care dintre aceste legături s-a născut Al Şaizeci şi nouălea? Desigur, din prima, ar fi răspunsul logic, întrucât din cea de a doua, prezumtivul tată pierdut în labirintul din casa de piatră de lângă Worms, n-ar fi avut cum să mai ajungă la Acra. Doar că Al Şaizeci şi nouălea purta la vedere mai degrabă stigmatele lui Lilith decât semnele de nobleţe ale lui Miriam. Cel puţin în memoria istoriei.

„Ca de obicei în biografia Celui de Al Şaizeci şi nouălea, lucrurile se tot complică şi refuză să se lege între ele, ori de câte ori apare un element cât de cât sigur.” La serbările încoronării regelui Ciprului Henric al II-lea – de data asta, nu doar după socotelile scribului –, Magister Amori avea treizeci şi opt ani. Însă, în orice descriere a celebrei serbări, personajul central este „<Regina din Féminie>, o fetişcană ce prezida adunarea, şezând pe un jilţ cu un căţel micuţ în poală, în faţa unei machete a unei clădiri de piatră încadrată între mai multe siluete de copaci şi de o <fântână> cu sucuri reci din fructe. Câte doi cavaleri din <Armata lui Miriam> o păzeau cu rândul, iar însuşi regele sărbătorit se apleca adânc în faţa ei, când pretexta că vine să-i ceară cupa răcoritoare. Ceea ce n-a împiedicat-o nici pe <Regina din Féminie> să intre în jocul celor din jur, să se lepede de hermină şi să se dăruiască înaltului curtezan, devenit tot mai înflăcărat pe măsură ce se apropia mai mult de idealul acela feminin. Şi, oricât ar fi iubit, şi cu oricâtă patimă ar fi iubit, Miriam însăşi a rămas castă.” Etc. Dacă am reveni la biografia Celei de A Şaizeci şi opta, am putea spune că portretul „Reginei din Féminie”, precum şi toată butaforia, se potrivesc ca o mănuşă lui Miriam. Unei Miriam tinere, „o fetişcană”, cum ne este descrisă în scena din Acra. O „fetişcană rămasă castă, oricât ar fi iubit, şi cu oricâtă patimă ar fi iubit”, jucând… în regia fiului ei de… treizeci şi opt de ani! Cele două elemente, mama prea tânără pentru un fiu prea bătrân şi fetiţa rămasă castă în urma furtunilor orgiei îşi găsesc cu greu o explicaţie logică. Totuşi, legenda pruncilor născuţi de virgine nu este deloc nouă, însă ea face mereu trimitere doar la descendenţi predestinaţi unor cariere mesianice sau, cel puţin, excepţionale. Dar, iarăşi, dacă i s-a atribuit o existenţă excepţională Celui de Al Şaizeci şi nouălea, aceasta nu s-a potrivit, în nici un caz, unui sfânt. Oricum am interpreta întâmplarea, ea lasă nenumărate necunoscute… Cam neobişnuită introducere pentru o poveste în care numeroase elemente se potrivesc (suspect de) bine, fiind reluată drept cea mai mare orgie a evului mediu, cântată la fel de admirativ pe cum a fost şi afurisită fără drept de recurs!

Dacă pentru foarte multe alte scene, scribul se află de prea multe ori în situaţia de a găsi cu greu documente cu care să le ateste, de data asta are la dispoziţie, cu tot oprobriul adus de biserică – sau poate tocmai de aceea –, un mare belşug de consemnări. (Desigur, nu este singurul caz când mitul s-a bucurat de mai multe reveniri, variante şi descifrări decât simpla consemnare a faptelor reale. Ceea ce nu vrea să pecetluiască „Episodul Acra” drept o poveste fără nici o bază reală. Baza reală a existat!) Naraţiunea lui Gérard de Montréal reprezintă, probabil, mărturia unui martor ocular surescitat, mărturie care a născut literatura de mai târziu. Rolul lui Magister Amori este deja evident, chiar dacă nu în proporţiile din variantele de mai târziu. Care şi ele au fost obligate să se refere la textul acesta originar, cel care a impus definitiv faima personajului.

O petrecere orgiastică durând cincisprezece zile constituie un record greu de egalat, dacă ţinem seama de efortul fizic necesar exceselor fiziologice descrise. Gérard de Montréal subliniază profund admirativ performanţa şi nu uită să repete (de mai multe ori!) că în tot răstimpul celor două săptămâni de risipă fiziologică, actorii n-au dormit deloc. Doar după aceea, epuizaţi, au căzut într-un somn aproximativ la fel de lung precum a durat serbarea însăşi. Drept urmare, două sunt uimirile naratorului: pe de o parte, faptul că un asemenea exces este posibil, pe de altă parte, că nici o iscoadă din jur n-a profitat de moment spre a da semnalul de atac a cetăţii incapabile să riposteze în vreun fel atât în primul act, cât şi în al doilea. Explicaţiile pe care le găseşte se întorc în interiorul poveştii: apa din fântâna „Reginei din Féminie”, păzită cu rândul tot timpul de doi cavaleri din „Armata lui Miriam” (!), ar fi avut calităţile necesare asigurării puterilor miraculoase. Apoi, în mai multe variante ulterioare, se vor pomeni – iată! – şi intruşii veniţi cu gânduri de cucerire, însă contaminaţi de trăirile celorlalţi, neputându-se opri de a nu intra în jocul lor. Problemele s-ar fi ivit atunci când s-ar fi trezit, în acelaşi timp, cu toţii şi când s-au regăsit… unii lângă alţii cei ce ar fi trebuit să se afle de o parte şi de cealaltă a ostilităţilor. Dar, fiindcă a băut fiecare din acea apă, luptele au fost uitate şi o legătură neaşteptată s-a stabilit pentru vecie între toţi cei ce au luat parte la miraculoasa întâmplare. „Cei din Episodul de la Acra” s-ar fi numit ei de atunci, sintagmă care a luat locul „Armatei lui Miriam”. (Faţă de „Victoria de la Klos”, pe care, iniţial, părea să-l repete, „Episodul Acra” demonstrează o certă evoluţie…) Aşadar, nu Miriam i-a mai păstrat uniţi pe acei oameni, ci faptul că au fost actori în spectacolul regizat de Magister Amori. În altă ordine de idei, „Cei din Episodul de la Acra” atestă, la rândul lor, legenda.

Pe lângă recordul fiziologic care l-a uimit atât de tare pe Gérard de Montréal, pe lângă impunerea definitivă a Celui de Al Şaizeci şi nouălea drept Magister Amori, pe lângă suma de poziţii sexuale descrise şi adunate în acea relatare (de pildă, acel celebru „69”, lipit ca o coincidenţă neştiută de Al Şaizeci şi nouălea însuşi sau nu mai puţin impusa maximă de către Maestrul Orgiilor: „Dumnezeu i-a dat omului atâtea orificii câte sunt apte pentru plăcere!”), pe lângă „Cei din Episodul de la Acra”, de atunci în locul „Armatei lui Miriam”, pe lângă sursele de inspiraţie pentru indivizii doritori de fantezii erotice, însă şi pentru cei ce, mai târziu, se vor numi sadici sau masochişti, „Evenimentul de la Acra” va fi, în felul său, şi o za mai amplă în relaţiile dintre anumite procedee rituale pierdute şi regăsite pentru o clipă de Magister Amori, orgiile antichităţii şi cultura orientală.

Din uimirile autorilor nu lipsesc nici exclamaţiile de încântare în faţa unui spectacol grandios, nemaiîntâlnit. Când acelaşi Gérard de Montréal pretinde că „Petrecerea a fost cea mai frumoasă din câte s-au văzut în ultima sută de ani”, el face abstracţie de orice interdicţii religioase sau cutumiare: el pur şi simplu este încântat. Butaforia excepţională imaginată de Magister Amori şi realizată sub directa sa supraveghere constituia prilej de admiraţie pentru oricine, indiferent cu ce experienţă personală s-a prezentat: decorurile ce se schimbau necontenit, glisând în jurul tronului „Reginei din Féminie”, costumele fastuoase şi strălucitoare, băuturile pe cât de răcoritoare, pe atât de înşelătoare, aburii de parfum afrodiziac răspândind în jur mirosuri ameţitoare, maşinăriile uimitoare apte de a transforma o cascadă într-un perete golaş de munte, iar pe acesta în faţa uriaşă a unui dragon scoţând foc pe nări sau, dimpotrivă, căscându-şi gura transformată într-o peşteră din care îşi luau zborul stoluri albe de păsări iubindu-se în zbor, pe o ploaie de stele căzătoare acompaniată de muzica venind din înălţimi, de la muzicanţii cocoţaţi pe nori. Şi totul pendulând între vis şi veghe, într-un prezent continuu. O lume în care nu trebuia decât să întinzi mâna pentru a primi orice, mult mai mult decât ţi-ai fi putut imagina înainte! Clipa infinită făcând fără conţinut atât spaima acumulată de generaţii, cât şi terorizanta teamă de consecinţe, readucând toţi participanţii la spectacol în Edenul primordial! Şi nu numai că, în asemenea condiţii, timpul nu mai există, dar nici spaţiul nu mai are nici o semnificaţie: pentru cineva plasat în infinit, nu există nici posibilitatea de a se deplasa de aici până acolo, fiindcă aceasta ar presupune o acţiune în desfăşurare, lucru imposibil într-un timp încremenit. Aşa că era absolut firesc să întinzi mâna şi să atingi corpul aflat alături, la fel de definitiv fixat în extaz ca şi tine, după care să şi profiţi de această atingere aşa cum îţi cer simţurile eliberate de reticenţele venite din trecut şi de orice teamă de consecinţe³.

Şi dacă ar fi fost numai atât… Clipa însăşi a devenit activă: nu numai că obţineai orice ai fi vrut, dar, pornind de la scenariile tale imaginative cele mai intime, erai învăţat să-ţi completezi dorinţele cu ceea ce până atunci nici n-ai visat că s-ar putea zămisli aievea. „Au fost cincisprezece zile de vis, urmate de cincisprezece nopţi de vis”, exclamă Gérard de Montréal. Care mai face o remarcă interesantă: „Magister Amori nu se ştie de unde a adus cu el maşinăriile lui vrăjite, capabile să facă din zi noapte şi din noapte zi, să transforme întreaga insulă într-o mare de flăcări, fără însă a o distruge astfel, să oprească timpul în loc”. Timpul n-a putut fi oprit în loc, continuă Gérard de Montréal decât anulând – şi pentru doar cincisprezece zile – pedeapsa izgonirii din rai. Ceea ce presupune că scriitorul socotea timpul drept „pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul originar”. (Într-o altă lucrare: „Întâmplări şi fapte”, autorul reia aceeaşi idee: „Timpul este ceea ce-l desparte pe om de fiinţa divină, pe muritori de zei, după cum ar fi spus păgânii. Aceeaşi păgâni care venerau nişte zei orgolioşi până la ticăloşie, răzbunători până la crimă şi supuşi simţurilor până la cel mai odios incest. Ce altceva, dacă nu timpul a deosebit indivizii de acele imagini după chipul cărora au fost ei înşişi zămisliţi? Timpul i-a făcut pe oameni nu numai muritori, timpul le-a restrâns perspectivele, limitându-le orizonturile şi obligându-i să-şi piardă prezentul sub teroarea trecutului trăit sau doar aflat şi a unui viitor mereu numai ipotetic. Pregătindu-se, încă de la naştere, de moarte, Adam, izgonit din rai, trăieşte un prezent absolut provizoriu, spre deosebire de Adam de dinainte de păcatul originar, acel Adam savurând eternitatea”.) Însă, dacă Magister Amori a reuşit, într-adevăr, să-i readucă pe participanţii „Episodului de la Acra” la condiţia lui Adam neprihănit, eliberându-i de pedeapsa timpului, cum de a izbutit acest lucru tocmai printr-un exces de păcat? Întrebarea nu-i aparţine neapărat scribului, ea a fost pusă încă de primii exegeţi ai lui Gérard de Montréal şi, în primul rând, de părinţii chemaţi să judece procesele templierilor. Până la urmă, „eliberarea” cântată de cronicarii vremii devine „recăderea definitivă în păcat”. Şi, ca atare, teoria lui Gérard de Montréal va dispare, şi doar „recăderea definitivă în păcat” va rămâne evenimentul consemnat în istorie.