CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi acele întâmplări sunt consemnate conştiincios în registrele Sfântului Oficiu. Ele trebuiau să dovedească faptul că umilinţa Celui de Al Şaptezecilea nu a fost nici pe departe sinceră şi că personajul proceda aşa doar din cel mai viclean calcul cu putinţă: era modul în care izbutise, de fiecare dată, să-şi salveze pielea, după ce se năşteau fireştile suspiciuni în legătură cu tribulaţiile sale. Lucrurile încep să se lege: să ne amintim de depoziţia ţăranului care s-a îmbolnăvit pentru că a mâncat din furajele aduse ca să-i dovedească ticălosului grădinar că a venit cu cele mai bune intenţii şi cu cea mai sănătoasă hrană pentru vite! Din mărturia aceea, s-a putut afla în mod indirect despre vizita cavalerilor templieri, despre cât de bine s-au simţit aceia acolo şi cum l-au luat cu ei pe Al Şaptezecilea, pentru ca el să revină peste câteva zile înfăşurat în mantia cu crucea ordinului. Capacitatea de a vindeca animalele şi orătăniile provenea aşadar din vrăjile templierilor. Care nu erau defel doar benigne, aşa cum tocmai s-a văzut. Ceea ce le priia necuvântătoarelor, oamenilor le era profund dăunător. Al Şaptezecilea era harnic, lucra mult şi se străduia ca plantele şi animalele sale să crească sănătoase şi viguroase. Strădania lui avea, însă, şi o faţetă inversă, dacă tocmai ceea ce experimenta el cu rezultate atât de promiţătoare pe animale, se putea aplica producând efect invers asupra oamenilor. Martorul a indicat punctual mai multe locuri unde fusese chemat cavalerul şi unde, după ce a readus sănătatea în grajduri, în coteţe, în grădini ori pe holde, s-a prăpădit nu întâmplător mai multă lume: fie argaţi, fie chiar membrii ai familiilor celor ce l-au chemat. Etc. Luând la cercetat catastifele sfintelor biserici, investigatorii au trebuit să accepte că, într-adevăr, (şi) în perioadele când a lucrat într-un anumit loc, acolo au fost înmormântaţi oameni. Mai mulţi ca altădată? De obicei, da. Molimele care au lovit necuvântătoarele au atins şi populaţia umană¹.

Însă, la momentul povestirii, încă nimeni nu îi atribuia Cuviosului grădinar intenţii criminale. Dimpotrivă, era tot mai solicitat, pe măsură ce i s-a dus faima. Interesant este că, tot din actele procesului, aflăm că majoritatea celor ce l-au cunoscut n-au avut habar că Al Şaptezecilea a făcut parte din Ordinul Templier. Mulţi nici măcar n-au ştiut că a fost monah, ci au bănuit că nu se aflau decât în faţa unui mirean aciuit pe lângă mănăstire, unde, în umilinţa lui, socotită ostentativă, a găsit adăpost şi hrană. Mai târziu, când a devenit nedespărţit de un copil, pe care-l căra peste tot cu el, această impresie s-a cvasigeneralizat. Mai ales că portul şi aceeaşi umilinţă ieşită din comun îl plasau automat, în ochii celor cu care se întâlnea, într-o obârşie extrem de joasă. Desigur, lumea era plină şi de călugări smeriţi, şi de călugări cerşetori, însă aceia îngenuncheau doar înaintea lui Dumnezeu şi, eventual, se supuneau fără crâcnire în faţa superiorilor ierarhici. Cuviosul grădinar se purta plecat cu oricine. Cu absolut oricine. Gurile rele pretindeau că şi cu animalele pe care le îngrijea. Incidentul cu ţăranul de ale cărui furaje n-a fost mulţumit a rămas destul de singular. Inchizitorilor le-a fost extrem de greu să găsească martori apţi să-l învinuiască fiindcă, aşa cum s-a văzut abia atunci, majoritatea celor care l-au cunoscut n-au făcut niciodată legătura între realizările-i de grădinar şi de îngrijitor de animale şi păsări cu omul care reuşea acele performanţe. Deşi îi recunoşteau şi îi lăudau în mod cuvenit succesele, nu izbuteau să-l admire în nici un chip pe autorul lor, un individ atât de obositor de slugarnic, încât n-aveai cum să nu-l priveşti şi tu de sus şi, ceea ce era mai rău, prezenţa sa te făcea să nu te simţi în voie. Probabil pentru că toate păcatele pe care şi le asuma îţi aduceau aminte de propriile-ţi păcate. Şi asta nu neapărat în relaţia cu divinitatea, ci chiar şi în legătură cu semenii. Celor mai mulţi, o asemenea conduită nu li se părea doar stânjenitoare, ci o considerau chiar înjositoare pentru ei înşişi, ceea ce-i făcea să prefere să evite personajul. În inconştientul colectiv, Al Şaptezecilea şi Cuviosul grădinar au rămas doi oameni diferiţi şi, probabil, aşa ar fi rămas pentru totdeauna, dacă procesul templierilor nu i-ar fi unit din nou. Pentru ca vremea să-i arunce pe amândoi – care au fost unul – în aceeaşi cumplită uitare de care le este atât de frică tuturor urmaşilor lui Adam.

Cuviosul grădinar a cutreierat numeroase locuri, oriunde era invitat pentru a opri o molimă a animalelor ori a plantelor – într-adevăr, niciodată a oamenilor! -, însă a rămas pentru multă vreme călugăr al mănăstirii La Source Noir². Acolo se va întoarce de fiecare dată în viaţa sa aparent atât de cenuşie, acolo va copilării şi Al Şaptezeci şi unulea. Aşa cum a arătat scribul, între profesionistul de succes şi personajul de o umilinţă obositoare, oamenii au făcut prea puţine relaţii. Şi, totuşi, bărbatul şters şi slugarnic era profund încredinţat de misiunea sa, pe care o vedea în contextul armoniei lumii, acea divină simfonie creată de Dumnezeu şi pe care fiecare muritor n-o interpretează decât aşa cum îi permite propria conştiinţă, în funcţie de capacitatea de a se apropia cu adevărat de divinitate. Misiunea sa, a Cuviosului grădinar, i s-a relevat a fi apărarea acelei armonii, fondul tabloului, natura unde oamenilor li s-a dat voie să acţioneze. Doar atunci când această armonie planează asupra lumii, netulburată de orgoliile fiinţelor, şoptea Al Şaptezecilea, se pot apropia oamenii de Dumnezeu, la fel ca şi pelerinul din deşert de misterul liniei orizontului, în spatele căruia orice speranţă promite să se poată materializa.

(Când i-a spus, o dată, pe tonul său plângăcios, toate astea unuia dintre stareţii sub care a trăit la La Source Noir, altă dată unuia dintre comanditarii săi pentru vindecarea unor turme de oi sau, altă dată, chiar episcopului, aceştia l-au întrebat fiecare:

– Vrei să zici că ţi s-a relevat divinitatea printr-un înger, printr-un sfânt ori chiar prin Maica Domnului spre a-ţi încredinţa misiunea cu care te lauzi?

– Mie?! Mie să mi se arate o asemenea pronie? Cine sunt eu ca să fiu astfel blagoslovit? răspundea în şoaptă Al Şaptezecilea.

– Atunci, de unde pretinzi că ai primit porunca?

– Nu este destul de limpede? De ce să-mi fi arătat Dumnezeu atâtea animale bolnave? Ori atâtea lanuri pline de mucegai? N-a fost nevoie să-mi vorbească prin cuvinte, când mi-a pus în faţă ceea ce am de făcut. Cuviosul grădinar grăia atât de încet, încât abia putea fi înţeles.

Nimeni n-a părut prea convins de cele afirmate de el, însă ce rost avea să faci eforturi să-l pricepi şi să te mai şi iei în vorbă cu aşa cineva? Mai ales că toţi cei ce au făcut-o obţineau imediat încuviinţarea umilului individului, care părea incapabil să-şi argumenteze orice spusă.)

Asupra decorului trebuia să acţioneze prea supusul monah, nu asupra oamenilor. Asupra acelora, asupra oamenilor, Al Şaptezecilea nu se simţea împuternicit să intervină. Erau alţii mult mai pregătiţi s-o facă. În relaţia cu oamenii, el nu putea decât să se apere. Şi singura sa armă era umilinţa. (Era tocmai mobilul care i s-a pus sub semnul întrebării de către judecători procesului de mai târziu.)

Asupra animalelor, păsărilor şi plantelor da, asupra lor se simţea suficient de puternic pentru a le putea ocroti. Plantele îi răspundeau, spune legenda, prin foşnete transformate în ţipete ori în susur duios. (Printr-o muzică pe care doar el o înţelegea, dar şi alţii pretindeau că au auzit-o.) Până ce a realizat că şi în relaţia cu ele, aparent atât de lipsite de orgoliile agresive până la crimă ale oamenilor, tot umilinţa este unealta cea mai potrivită. Pentru că până şi animalele, păsările şi plantele, a învăţat Cuviosul Grădinar, sunt infectate de orgolii. Au trebuit să treacă mulţi ani pentru ca intuiţia să-i devină certitudine. Însă, din clipa iluminării aceleia, sensul vieţii Celui de Al Şaptezecilea s-a conturat adânc. Cu toate consecinţele de rigoare: un om ce-şi propune şi un alt scop decât de a mânca, de a parveni şi de a iubi, fapte ce se petrec de la o zi la alta, începe să-şi numere anii altfel. Un asemenea om croieşte planuri imense, de obicei mult peste puterile sale, după care se apucă să numere nu ce a făcut, ci ce mai are de făcut. Fiind preocupat doar de aceasta în veşnicele sale socoteli, fie că renunţă, fie că îşi trăieşte viaţa în sens invers. Un astfel de destin faustic ar fi fost de aşteptat să fi avut şi Cuviosul grădinar: să nu-l mai intereseze nimic altceva decât să îndeplinească tot – ABSOLUT TOT! – din ceea ce şi-a promis, iar restul activităţilor să nu mai constituie pentru el decât corvezile necesare supravieţuirii. (Fără a supravieţui, nu poţi să-şi îndeplineşti misiunea…) Însă, fiindcă vorbim de restul activităţilor, acea rămăşiţă obligatorie şi sâcâitoare pentru câte pretenţii ridică, e bine ca acea porţiune a existenţei – atât de secundară, chiar dacă atât de necesară – să-ţi consume cât mai puţină energie, spre a putea să te dedici cu totul lucrurilor cu adevărat esenţiale. Asta ar fi trebuit să simtă! Cea mai simplă soluţie este să te prefaci că accepţi orice, că nu opui veşnicului orgoliu al celorlalţi propriul tău orgoliu, că nu contrazici nimic, aceasta ar fi fost deviza vieţii unui asemenea individ! Cine nu contrazice nu este contrazis, fiindcă ar însemna ca tocmai aşa celălalt să se contrazică pe el însuşi. Urmarea este că te lasă în pace. Eventual te dispreţuieşte. Oricum, te priveşte de sus, fiind încredinţat că te-a învins prin faptul că el a avut dreptate. Iar învingătorul, având mereu nevoie de un învins, nu se va lepăda de el. Multă vreme, aceasta a fost schema care i s-a părut perfectă scribului pentru a-l încadra pe Al Şaptezecilea. Care – şi de data aceea – se supunea întru totul. Şi scribul a mai intuit că Al Şaptezecilea a învăţat că prin umilinţă reuşeşti de multe ori ceea ce n-ai putea spera să izbândeşti fluturându-ţi orgoliul. Orgoliul care naşte întotdeauna reacţii asupra celor din jur³. Da, totul se potrivea perfect imaginii preconcepute.

Acesta ar fi constituit scenariul din restul timpului. Ceea ce a primit Al şaptezecilea drept un dar special de la Dumnezeu a fost conştiinţa că animalele, păsările, gâzele şi plantele îl înţeleg pe omul care li se adresează şi îi răspund, la rândul lor. Când se putea dedica muncii sale, Cuviosul grădinar ştia să-şi impună punctul de vedere într-un mod mai energic: pe de o parte, fiindcă atunci se afla pe teritoriul existenţei care are într-adevăr rost, pe de altă parte, pentru că devenise conştient că tot ce are viaţă este însufleţit de orgoliu, iar dacă Dumnezeu a lăsat fiinţele să-şi exprime personalitatea astfel, înseamnă că orgoliul este un combustibil al existenţei. (Copil fiind, Lilith îi tot repetase că un om care renunţă să lupte pentru a-şi impune voinţa nu este decât un om mort.) Şi tocmai asta încerca Al Şaptezecilea să pară în ochii semenilor săi: un viu mort. Iar când îi convingea – nefiindu-i necesare mari strădanii -, nu-l mai lua nimeni în seamă şi abia atunci reuşea să facă tot ce dorea. Iată, dar, acesta îi era scopul! Întorcându-se atunci la animale, la plante, la păsări şi la peşti, ocupându-se atât de mult de ele şi descoperind că şi ele sunt animate de acelaşi orgoliu, Cuviosul grădinar a remarcat că le poate domestici cel mai uşor cu aceeaşi armă: cu umilinţa. Principalul nu era decât să dea impresia că fiecare măsură pe care o lua ar fi pornit din voinţa celui asupra căruia o aplica. Plus că toate acele fiinţe de obicei chiar depindeau de el. Ajungea să „uite” să le dea apă sau mâncare şi ele resimţeau din plin cât era el, umilul, de important. Esenţial este să ştii cât de tare să ţii de ştreangul cu care duci animalul, fiindcă acela va încerca mereu să impună el ritmul şi direcţia plimbării, însă doar în măsura în care va mai simţi de partea cealaltă mâna stăpânului se va ştii în siguranţă. Chiar şi cu animalele obişnuite să trăiască fără protecţia omului, dacă le faci conştiente că pot primi prin tine o pavăză, lucrurile vor continua la fel ca şi cu animalele domestice. La fel şi cu păsările şi cu peştii. La fel şi cu plantele. Principalul e să le dai impresia că ele te-au ales în acel scop şi nu că tu te-ai erijat în stăpânul lor. Aşa nu vor încerca să te arunce din şa, ci se vor mulţumi doar să te scuture, din când în când. Urmarea unei asemenea filosofii a fost că oamenii l-au surprins pe Cuviosul grădinar vorbind pe un ton la fel de slugarnic şi cu găinile din coteţe, cu catârii de pe drum ori cu florile pe care le uda. Oamenii priveau cu dispreţ şi treceau mai departe. Pe urmă, s-au obişnuit şi treceau, de asemenea, mai departe. Pentru Al Şaptezecilea, principalul era că treceau mai departe şi că, negăsind în el pe cineva asupra căruia să dorească să-şi impună autoritatea, nu-l mai deranjau cu nimic. Şi, într-adevăr, Cuviosul grădinar a cucerit cu ajutorul umilinţei sale nesperat de mult timp pentru adevăratele-i preocupări. Doar aşa, era încredinţat, pe bună dreptate, că li se putea dedica netulburat, mai ales că, pentru a a-şi afişa umilinţa, nu mai era obligat să depună chiar nici un efort.

Aşa ar fi trebuit să fie viaţa faustică a Celui de Al Şaptezecilea. Aşa a văzut-o multă vreme scribul. Imagine care s-a insinuat mai ales atunci când ceea ce considera Cuviosul grădinar a fi misiunea sa în viaţă a prins contururi exacte, când nu s-a mai mulţumit să vindece doar la chemarea cuiva peştii dintr-un iaz, să „reînvie” holdele unui sat oarecare sau să scape grajdurile de pe un domeniu de o molimă ucigătoare. Deja pe la douăzeci şi cinci de ani, Al Şaptezecilea şi-a propus să facă să strălucească armonia lumii pe un spaţiu suficient de extins pentru ca acela să devină reprezentativ şi să poată fi urmat şi de alţii în alte locuri. Desigur, munca lui nu era o muncă de creaţie – creaţia este a lui Dumnezeu – munca lui era să cureţe oglinda de murdărie, de cocleală şi de praful aşternut din pricina inconştienţei şi a răutăţii. Pentru o viaţă faustică n-ar fi fost de ajuns: pentru aceasta Cuviosul grădinar ar fi trebuit să ştie exact CÂT are de lustruit, astfel încât să-şi impună hotarul la care să dorească să ajungă. Şi astfel să-şi poată cuantifica în timp speranţa. Numai că aşa ceva nu este posibil. Chiar dacă hotarul acesta şi l-a fixat pentru întreg teritoriul domeniilor mănăstirii La Source Noir. Practic, Al Şaptezecilea şi-a spus că a dat de un loc potrivit fiindcă lăcaşul dispunea de câmpii, păduri⁴, dealuri cu vii, heleşteie şi îşi extindea autoritatea şi asupra mai multor localităţi. Era un loc predestinat pentru modelul pe care simţea că trebuie să-l impună, la fel cum predestinată, era el încredinţat, a fost întreaga sa viaţă. Totuşi, Cuviosul grădinar nu şi-a putut fixa un plan extrem de amănunţit, stabilindu-şi paşii pe care să-i urmeze şi termenele pe care să le respecte, în speranţa că îi va fi dat să-şi ducă la bun sfârşit cele dorite. El era conştient că un asemenea plan nu putea să i-L fixeze decât Dumnezeu. Şi mai ştia că ultima lucrare nu va fi decât hotarul amintit. Acela era hotarul hotărât de Domnul şi la acela tânjea şi doar timpul până acolo conta. Aşa a ajuns Al Şaptezecilea să nu răstoarne clepsidra şi să nu socotească orele şi zilele, lunile şi anii în mod invers: de la momentul binecuvântat al promisei fapte săvârşite înapoi spre prezentul acţiunii. Pentru el, hotarul era ca orizontul – pe care n-ai cum să-l ajungi şi nici cum să-ţi planifici paşii până acolo. PENTRU CUVIOSUL GRĂDINAR, DRUMUL ERA IMPORTANT: DRUMUL ERA CEL CE-I UMPLEA VIAŢA DE FERICIRE. „Puţină lume are puterea de a se opri să aştepte înfrigurat lucrarea finită, producându-i satisfacţie doar inspiraţia şi transpiraţia, harul drumului spre ea!” a notat scribul şi a găsit în Al Şaptezecilea un astfel de om. Un om care s-a angajat la o muncă prometeică şi care s-a mulţumit doar cu îndeplinirea ea. Care a fost fericit cu îndeplinirea ei. Care şi-a făcut ferfeniţă imaginea pentru a se putea bucura de paşii care duc la hotar, chiar dacă acel loc – asemenea lui Moise, Ţara Sfântă – nu-i va fi dat lui să-l atingă. Al Şaptezecilea a savurat fiecare clipă ce i-a fost dată să-şi îndeplinească munca şi n-a pregetat să plătească orice preţ pentru a nu fi abătut din acea cale.