CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Însă coincidenţele¹ continuităţii nu se opresc aici: Ţipor, evreul care l-a însoţit pe scrib – iată! – de atâta amar de secole, se iveşte şi la Veneţia lângă Vezan. El vine din sud, din Sicilia, făcând parte din alaiul regelui normand Guillaume. De data asta, scribul a avut mai mult noroc, altfel i-ar fi fost extrem de dificil să justifice prezenţa unui păgân la marea înţelegere creştină din Piaţa San Marco: în vechile registre păstrate privind afacerile lui Ziani – registrele particulare ale negustorului, nu cele oficiale ale şefului republicii – dăm şi de note codificate ale unor acte contabile ce nu trebuiau să ajungă la vedere. Priceputul negustor îşi derula, în continuare, acţiunile cu numeroşi parteneri, printre ei bizantini, arabi, normanzi, scandinavi, evrei. Unii erau socotiţi oameni onorabili, alţii notorii în acte de piraterie şi jaf. Printre toţi, şi un sfetnic al regelui Siciliei, loc unde navigatorii se întâlneau atât cu negustorii, cât şi cu bandiţii uscatului şi cu tâlharii mărilor. În cazul unor asemenea tranzacţii, natura sângelui nu mai avea prea mare importanţă, deşi şi în lumea aceea fiecare actor avea mai mare încredere în cei de aceeaşi credinţă cu el însuşi. Sfetnicul normandului ducea mărfurile între Mediterană şi Constantinopol, dispunând de mai multe reşedinţe, adevărate filiale: la Messina, la Sebenico (!) şi la Constantinopol, dar şi multe altele secrete, la poalele Vezuviului, alături de antica Taurmina, lângă Veneţia, într-un sat ascuns în munţi (?), pe mica insulă Camino din arhipelagul maltez, precum şi undeva în pădurile din nordul Dunării (!!). De fapt, evreul – pe numele său Ţipor şi consemnat sub forma desenului unei păsări stilizate în catastifele cifrate ale marelui negustor venet, ceea ce l-a făcut recognoscibil pentru scrib – era mai degrabă apropiatul Margaretei de Navarra, mama lui Guillaume cel Bun, fiul lui Guillaume cel Rău. Ajuns pe tron la doar doisprezece ani, regele Siciliei şi Pugliei se prezenta ca un rege deplin, zece ani mai târziu, la vremea întâlnirii istorice din Piaţa San Marco. Ceea ce nu-l împiedica deloc pe doge să continue să negocieze cu evreul tot prin Margareta…

Ţipor aduce aminte de ceea ce s-a întâmplat în episoadele trecute ale lungului serial. Mai recent: de la Sebenico la împrejurimile Veneţiei, de la Constantinopol la codrii Enigmei Europei, misterioasa ţară a mlaştinilor împădurite de la nord de Istru. Între el şi Vezan exista o relaţie cel puţin stranie, fiind văzuţi prea des împreună, o vreme chiar nedespărţiţi, unul greu de individualizat sub povara armurii şi înfăşurat în mantia albă cu crucea de foc, celălalt purtând toate semnele naţiei sale². Cavalerii templieri, coborând de pe stindardul lor câte doi, erau, de obicei, însoţiţi de sergenţi şi îşi făceau trecerea constituindu-se într-un alai ce a ajuns să impresioneze şi să insufle respect prin simplă apariţie: fratele templier nu se ivea niciodată singur, iar mica procesiune avea măreţie. Oamenii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi (mai ales) femei, îi conduceau îndelung cu privirea, fiecare avându-şi propriile-i vise ascunse în apariţiile acelea atât de misterioase. Iar cavalerii treceau tăcuţi, lăsând în urma lor orice gând posibil şi un puternic iz de drum nesfârşit³. Vezanul şi Ţipor împreună, călărind la fel de tăcuţi şi ei, formau o pereche şi mai impresionantă, mai ales că, în cazul lor, imaginaţie era şi mai slobodă să construiască chiar orice.

Papa şi-a făcut apariţia la 24 martie la Veneţia, iar marele spectacol al reconcilierii a avut loc exact patru luni mai târziu. Între cele două evenimente, Cetatea Lagunelor a devenit cu adevărat creierul şi inima lumii. Nenumărate personaje importante, etalându-şi ostentativ rangul sau, după caz, încercând să treacă pe cât de neobservat posibil, au făcut din Veneţia un spaţiu unde, de asemenea, totul a devenit posibil. Iar cetăţenii obişnuiţi cu serbările rafinate, cu performanţele scamatorilor de tot felul, şi cu balurile mascate, au trăit patru lungi luni de carnaval, unde orice costumaţie era acceptată, fără a trebui să fie luată neapărat ca atare, ci descifrată după puterea de înţelegere a fiecăruia. Sau, pur şi simplu, admirată pentru stricta frumuseţe a reprezentaţiei. Aşa se explică şi apariţia situaţiei aparent imposibile în care un cavaler templier, nedespărţit de sabia sa, să călărească pe acelaşi cal cu un evreu nedespărţit de un abac vechi încă de pe vremea lui Gerbert, un obiect pe care puţină lume îl mai putea identifica drept ceea ce era. (Ţipor se folosea de “semnele indiene”, de fapt cifrele arabe, încă înainte ca acestea să fi pătruns în Europa.)

Atunci, în vara lui 1177 – “Ce număr minunat!” au exclamat toţi cunoscătorii – s-a adeverit una dintre primele prorociri ale Sfântului Malachie, cel pe care Vezanul îl considera tatăl său. În legătură cu cel ce l-a descris pe papa Alexandru al III-lea, el a prezis: “Fiii mei⁴ aflaţi la locul marii întruniri din oraşul de pe ape vor fi şi cei ce au netezit minunata oprire a vărsărilor de sânge. Ei au dus vestea acolo şi tot ei au fost şi cei ce au dus-o mai departe, pentru ca să cunoască (vestea – n.s.) toate popoarele. Pentru că va fi o veste importantă pentru toţi, creştini sau păgâni.”

Scribul simte, din nou, nevoia de a se văita: el nu trebuie doar să redescopere, de multe ori aproape din nimic, personaje şi evenimente, să le repună în mişcare, după ce acelea au rămas anchilozate cu totul în uitarea din care au fost scoase, însă se vede, adeseori, obligat să şi traducă pentru înţelesul contemporanilor săi ceea ce a fost firesc odată, dar devine de neînţeles mai târziu. De pildă, locul acestui Ţipor – evreul care se încăpăţânează să fie prezent tot timpul şi pretutindeni într-o lume unde ura străveche îşi găsise iarăşi modalitate de expresie, odată cu războaiele pentru recucerirea(?)locurilor sfinte. Sau cum de a luptat cavalerul templier de partea comunarzilor în bătălia de la Legnano, el care, în mod firesc ar fi trebuit să fie în tabăra împăratului⁵. Scribul este conştient că istoria nu se face, ci se scrie. Iar autorii acelor scrieri – contemporani cu ei înşişi – se iau, întotdeauna, după “logica bunului simţ” al vremurilor lor. Ceea ce infirmă, de asemenea, aserţiunea “conţinuturile inconştientului colectiv n-au fost niciodată în conştiinţă şi, astfel, n-au fost niciodată dobândite individual, ci îşi datorează existenţa exclusiv eredităţii”. Conţinuturile inconştientului colectiv sunt şi ele social-istorice. La fel ca şi logica oamenilor. Ceea ce face fidelitatea comunicării intraumane şi mai relativă. Iar bietul scrib ce altceva face decât încearcă să comunice?

În acest spirit, începând din vara aceea stranie, scribului îi vine mai uşor să urmărească nenumăratele drumuri ale Mesagerului şi, totodată, tot mai dificil să afle scopul lor. Al Şaizeci şi cincilea este implicat într-o bogată activitate diplomatică, ale cărei secrete scribul nu le mai poate decât bănui. Cu logica sa mai bătrână cu 850 de ani…

Ciudatul cuplu, de multe ori călare pe acelaşi cal, cutreieră fără de încetare Boemia, Saxonia, Franţa, Italia, Bavaria, Ungaria, dar ajunge şi în Bizanţ, în Palestina, în Armenia, în Enigma Europei (la nord de Danubiu) şi în Polonia, în Africa şi în Britania. Ciudatul cuplu – Templierul cu mantaua albă, dar cu crucea roşie şi nu neagră asemenea uniformei tuturor fraţilor săi şi evreul – asistă la moartea lui Ludovic al VII-lea al Franţei şi la înscăunarea lui Philipp August, la fel cum, după doar câteva luni, este prezent şi la moartea împăratului Manuel I şi la încoronarea fiului său, Alexios III. Nu sunt singurele locuri unde cei doi sunt prezenţi la schimbarea suveranilor. Aşa se va întâmpla şi când, în Danemarca, Knut al VI-lea va prelua succesiunea lui Waldemar I, şi când Urban al III-lea va accede la Sfântul Scaun. Acestea sunt date certificate prin documente. (Şi, din nou, doar în hrisoavele templierilor nu apare nimic despre drumurile Mesagerului, ca şi despre Vezanul însuşi. O singură pomenire contemporană a unuia dintre numeroasele apelative ale Cavalerului fără Chip a găsit scribul în documentele templierilor, dar şi acolo doar în cadrul unei lungi înşiruiri de nume.) Cum s-ar putea explica toate coincidenţele prin care cei doi să se fi aflat exact atunci la locurile amintite? La fel de greu de explicat e şi ce au căutat şi, mai ales, care a fost scopul lor în toamna lui 1184 la Verona, unde la Sinodul din 4 noiembrie, ia fiinţă inchiziţia. Între 1183 şi 1189 are loc cea mai densă activitate diplomatică pe care a consemnat-o Europa în încercarea de a-şi găsi identitatea, iar evenimentele următoare aici şi-au găsit originea. Nenumăratele logodne şi nunţi între mai marii timpului, dar şi destule recuzări de alianţe, dovedind şovăielnica naştere a lumii noi au fost fructele acelor tatonări fără precedent. Mirii veneau din apus şi din răsărit, din nord şi din sud şi se întâlneau cine ştie unde. Dacă se mai întâlneau… Pentru toate astea trebuia să fi existat o coordonare. Sau, mai probabil, mai multe.

Şi, indiferent de toate, o diplomaţie mai activă ca oricând.

La 88 de ani după ce Ierusalimul devenise creştin, un conducător legendar al djihadului, un fost general kurd al lui Nur-AL-Din, Dalah-Al-Din, cunoscut de copiii Islamului drept Al-Nasir (Apărătorul), iar de memoria creştină drept miticul Saladin, va fi cel ce va recuceri pentru semilună Cetatea Sfântă.

Saladin era conducătorul ideal: puternic, hotărât (deşi cult, fără reticenţele marilor îndoieli), fanatic în credinţa sa, dar păstrându-şi mereu raţiunea trează, mărinimos, însă gata şi de gesturile cele mai crude, când interesele de moment justificau forţa, regizându-şi cu grijă actele impulsive, lipsit de scrupule şi dominator. Al-Nasir a pricinuit cele mai mari dezastre creştinilor din regatele din Asia Mică, însă dispunea mereu de o justificare morală reală şi suficientă pentru fiecare prăpăd făcut, o justificare ce putea fi acceptată şi de cineva care nu se supunea semilunii. (Pentru musulmani, argumentul djihadului a fost şi este el însuşi suficient.)

Piatra de hotar a succeselor lui Saladin a constituit-o bătălia de la Hattin, pe malurile lacului Tiberias. După ce a zdrobit acolo, miercuri, 2 iulie 1187 (după cronologia modernă), o armată de două ori mai numeroasă, drumul său către o victorie totală n-a mai putut fi oprit. La Hattin, Saladin a cruţat capetele încoronate, cu excepţia celor ce s-au făcut evident vinovate de crime împotriva musulmanilor, dar a cerut convertirea populaţiei la islam, sub ameninţarea călăului. Tactică pe care o va adopta şi în lunile următoare, când cetăţile creştine vor cădea una după alta. (Doar la Ierusalim va înclina mai mult pentru răscumpărarea în bani a prizonierilor, decât pentru convertirea lor. Cei mulţi, care n-au reuşit să se răscumpere, au fost vânduţi ca sclavi.) Hattin a reprezentat momentul de răscruce. Cum pretextul războiului a fost unul real: jefuirea pelerinilor musulmani, în ciuda tuturor acordurilor, de către Renaud de Châtillon, acesta a plătit cu viaţa crimele sale. La fel au păţit-o şi alţii. Ceea ce, ca de fiecare dată în istorie, n-a constituit exemplul suficient ca iarăşi alţii să nu refacă aceleaşi fapte, să plătească şi ei la fel sau să reuşească să se strecoare şi să devină fondatorii unor onorabile dinastii politice sau financiare.

Scribul povesteşte toate astea pentru că la Hattin a fost prezent şi Vezanul… împreună cu Ţipor⁶. Şi, spre deosebire de numeroşii morţi în bătălie sau sub securea călăului fiindcă au refuzat să treacă la islamism, nici Al Şaizeci şi cincilea şi nici evreul n-au păţit nimic. Atunci.

Nici ofensiva lui Saladin n-ar fi putut avea loc fără evenimentele care au precedat-o. Multe pe cale diplomatică. Era chiar atât de diferită diplomaţia europeană de cea a Răsăritului? În fond, şi creştinii din regatele france din Orient erau priviţi cu condescendenţă de către occidentali. Un creştin stabilit sau chiar născut în Asia Mică nu era decât un “poulain⁷”. Pentru ca să supravieţuieşti într-un regat latin din Orient, trebuia să devii alt om. Până şi relaţiile cu cei de aceeaşi credinţă deveneau diferite şi trebuia un efort de voinţă pentru a mai putea păstra iluzia vechilor legături. De care şi unii şi alţii aveau atâta nevoie. Iar Vezanul era un diferit, un străin la Naumburg, la Laib, la Ierusalim, ca şi la Roma, ca şi la Constaninopol, ca şi la Paris. (Dar un străin acceptat, spre deosebire de Ţipor, care nu era perceput decât ca un străin tolerat…) De aceea, ciudăţeniile sale erau socotite aproape fireşti, el fiind considerat – oricum – un alogen. Scribul crede că în această împrejurare a şi constat eficacitatea Celui de Al Şaizeci şi cincilea, care orice făcea, venind de altundeva şi purtându-se altcumva, dădea impresia de a toate posibil.

CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –