CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

În timp ce reforma a scos tablourile din biserici, a doua îmbunătăţire a hanului a fost că pereţii albi ai dormitoarelor, ca şi ai celor trei săli mari din han, au fost ornaţi cu tablouri. Bătrânul ar fi dorit pictură murală, dar asta ar fi însemnat dezafectarea temporară a respectivelor spaţii pe răstimpul muncii pictorilor, ceea ce ar fi provocat un deranj în plus. Aşa că s-a recurs la tablouri realizate în atelierele meşterilor şi agăţate gata terminate pe pereţi. Din onorariile trecute în catastif, ne putem da seama că nu a fost vorba despre artişti renumiţi. Multe dintre lucrări au fost executate doar în schimbul mâncării şi băuturii primite. Şi, din nou, scribul a fost uimit de numărul mare de tablouri achiziţionate de Bătrân¹. Dacă e să ne luăm după mărimea clădirii şi a tuturor anexelor, pereţii toţi ar fi trebuit să fie tapetaţi de sus şi până jos cu picturi, iar hanul ar fi semănat mai mult cu un muzeu de astăzi decât cu imaginea sobră a chiliilor modeste în care trăiau domesticii. Diavolul Argintiu n-a fost o catedrală.

Prea multe tablouri, prea mulţi angajaţi, mult prea mulţi bani cheltuiţi de zgârcitul lor stăpân! Şi, în acelaşi timp, considerabilele sume regulat oferite lui Johannes (Gianni) Galo, sculptorul marelui diavol argintiu! Şi de ce a trebuit să lucreze vreme de patru ani meşterul şi echipa sa pentru a finaliza lucrarea? Bătrânul era mai mult decât pragmatic şi un foarte bun organizator: nu cunoaştem cât a durat să ridice hanul (datele certe le avem doar din registrul contabil, iar acela a fost început mai târziu²), însă ştim cu precizie că extinderile – care au mărit clădirea cam de trei ori – s-au desfăşurat într-un singur an: din primăvară până în toamnă.

Marea statuie a diavolului a fost amplasată la 26 iunie 1537, pe soclul terminat cu mai multe zile înainte. Şi parcă n-ar fi fost un sacrilegiu suficient să expui chipul diavolului, de parcă n-ar fi fost o grozăvie şi mai mare să realizezi acel monument la dimensiunea comandată de Bătrân, figura necuratului a fost fixată pe un piedestal ce înălţa sculptura cu încă vreo două picioare. Şi nici măcar aici nu s-a terminat cumplita sfidare: pe terenul viran din faţa hanului au fost aşezate mai multe bănci, îndemnând creştinii să se odihnească acolo, de jur împrejurul marelui diavol, cu ochii îndreptaţi spre el! Niciunde, dar absolut niciunde pe continentul creştin, nu s-a mai pomenit un asemenea sacrilegiu!

Dumnezeu vrea ca niciodată să nu ajungem nici la culmea frumosului, nici la culmea urâtului. La nici o culme. Pentru oameni, Domnul a hărăzit strădania drumului şi niciodată halta finală! Pe o cale, oricât de netedă, indiferent cât s-ar strădui, muritorul nu va atinge nicicând orizontul. De aceea şi îndoielile trebuie considerate relative. Scribul face aceste precizări, fiind copleşit de observaţiile bunilor săi confidenţi care i-au tot repetat că nimeni n-o să creadă întâmplarea aceea atât de puţin verosimilă prin care a ieşit la iveală catastiful cu socotelile vechi de cinci sute de ani. Dar, dacă acea întâmplare li s-a părut primilor critici ai scribului atât de incredibilă, ce-o să mai spună ei despre un drac supraveghind de pe un şemineu – ca de pe un altar păgân – o sală publică, despre un han care-i purta numele şi, mai ales, despre ridicarea unei statui înalte a satanei în locul devenit cel mai populat dintr-un oraş care tocmai a devenit mai credincios ca niciodată întru Isus? Scribul însuşi simte nevoia să se oprească din drum: povestea Bătrânului, povestea Celor O Sută pare să o fi luat razna.

Aşa că scribul s-a oprit la acea zi de 26 iunie 1537 şi a zăbovit îndelung asupra ei. Era şi naraţiunea sa la fel de trasă de păr ca şi concluziile unui arheolog care a scos din nisip un os oarecare şi se încăpăţânează să-l considere viitoare piesă preţioasă de muzeu? Fiindcă tot 26 iunie a fost şi data când, cu exact patru ani în urmă, acel Diderik Arnsborch, urcat pe un bolovan, a scris prin discursul său, istoria oraşului, făcându-i pe oamenii Hanovrei, oameni credincioşi, să treacă la rânduielile lui Luther şi să devină şi mai credincioşi. Şi fiindcă şi în 1533, ca şi în 1537, ziua de 26 iunie a fost înăbuşitoare, parcă anunţând un potop care să cadă peste oameni şi case, ca să spele cetatea de păcate. Presentimentul unui eveniment major intrase în sufletul tuturor, numai că lui 26 iunie A.D. 1533 i-a urmat reformarea creştină a vechilor orânduieli creştine, iar la 26 iunie 1537, oamenilor acelora cu toţii profund credincioşi li se oferea chipul celui mai urât idol posibil – chipul diavolului!

Se spune că lucrarea lui Johannes (Gianni) Galo a fost într-adevăr înfricoşătoare: figura diavolului se prezenta urâtă, atât de urâtă cum numai figura necuratului putea fi. Şi toată lumea a perceput atunci extrem de clar că „hassen” vine de la „häßlich“³. Şi toată lumea s-a îngrozit.

Iată ce citim despre descrierea păstrată şi a acelei zile: „Văzând diavolul cocoţat pe acel piedestal şi rânjind înfiorător spre oamenii cuprinşi de spaimă, de îndată lumea a înţeles că este pusă la mare încercare şi unul a luat o piatră de jos şi a aruncat-o spre necuratul, dar nu l-a nimerit, chit că era foarte aproape de el. Cum toţi acei oameni au stat de jur împrejurul statuii, piatra a trecut [pe lângă ea] şi a lovit pe cineva [aflat de partea cealaltă] şi l-a culcat la pământ. Atunci, au luat şi alţii pietre de jos şi n-au nimerit [nici ei] statuia rânjind în mijlocul lor, ci s-au lovit unii pe alţii, rănindu-se tare şi doi bărbaţi, Werner, zis „cel Vesel”⁴ şi cizmarul Rudolph din Herford, au fost nimeriţi atât de tare încât au murit pe loc. Iar pe diavolul cel mare nu l-a atins nici măcar o piatră şi el rânjea tot mai tare, sfidându-i pe toţi cu trupul său strălucind argintiu. Iar soarele nu a vrut să se oglindească în el [în diavol] şi s-a ascuns după nori, iar furtuna care s-a răzgândit cu patru ani în urmă, la 26 iunie 1933, s-a declanşat atunci [la 26 iunie 1937] şi în doar câteva clipe, ziua s-a prefăcut în noapte şi peste Hanovra s-a prăvălit un torent de parcă însăşi cascada Meuse s-ar fi mutat deasupra oraşului. Tunetele aminteau de tobele înfricoşătoare ale francezilor veniţi să prade, iar fulgerele luminau bezna doar atât cât să le arate oamenilor toate păcatele lor sub chipul diavolului.” Mai departe, povestea ne spune că lumea s-a îngrămădit să se salveze în interiorul hanului, dar din pricina întunericului dens oamenii n-au mai găsit intrarea şi au mai fost şi alte victime, unii călcându-se în picioare şi alţii fiind găsiţi loviţi de fulger. Şi tot ce se mai vedea nu era decât strălucirea argintie a diavolului şi tot ce se mai auzea, în afară de tunete, era mormăitul pe care şi diavolul cel mare îl emitea, la fel ca şi diavolul de pe şemineul din sala mare, mai ales atunci când acela a fost furat, cu mai mulţi ani în urmă.

Amintirea a rămas atât de copleşitoare, încât în textele vremii se pretindea că potopul a ţinut o vreme indefinită şi că lumea şi-a revenit doar când pământul a fost iarăşi acoperit cu un strat gros de zăpadă. (Să ne amintim că diavolul cel mare a fost amplasat la 26 iunie…) Iarna care a urmat a fost cea mai grea din câte îşi aminteau bătrânii.

Toată naraţiunea aceasta n-a avut darul de a-l lămuri cu ceva pe scrib. „Diavolul cel mare”, „cu chipul cel mai urât din câte s-a văzut vreodată”, a rămas şi pe mai departe pe soclul său din faţa hanului. Se mai adaugă şi că, puţin după cele tocmai povestite, mai mulţi bărbaţi ar fi venit cu doisprezece cai, încercând „să dea jos dracul de pe tronul său”. Diavolul cel mic, diavolul de pe şemineul din sala mare a hanului a început să mârâie. Bătrânul a înţeles mesajul şi a ieşit să vadă ce se întâmplă. Cei tocmai veniţi n-au reuşit nici măcar să clintească statuia, în schimb, după doar câteva alte zile, caii s-au îmbolnăvit şi s-au prăpădit. Bătrânului a socotit întâmplarea drept următoarea iniţiere de către diavol.

„Iar în iarna aceea cumplită a anului 1537 spre 1538, când a devenit aproape imposibil să pleci oriunde, cele patru biserici ale oraşului, precum şi hanul Bătrânului au rămas singurele locuri unde se mai aventurau localnicii. Iar Al Optzecilea i-a servit pe datorie pe toţi. Iar el avea întotdeauna la îndemână berea cea mai limpede din distilăria lui Cord Broyhan şi cârnaţii cei mai condimentaţi, şi pâinea cea mai fragedă. Cum afară gerul crăpa până şi pietrele⁵, oamenii au băut şi vin, care nici el nu lipsea.”

Iar după un timp, mulţi oameni, chiar şi dintre cei cu stare, n-au mai avut cu ce să-şi încălzească locuinţele şi, chiar şi pentru cei ce aveau bani, nimeni nu se încumeta pe vremea aceea să meargă după lemne, mai ales că şi animalele sălbatice parcă au înnebunit de frig şi de foame şi atacau tot ce le ieşea în cale. Iar astfel, hanul Bătrânului a devenit un fel de refugiu comun pentru mai toată comunitatea, iar lumea se înghesuia în cele trei săli mari, unde, de la atâta popor, aerul era îmbâcsit de mirosuri, dar cald. (Cu tot protestul oaspeţilor săi, Bătrânul poruncea ca, de mai multe ori pe zi şi de mai multe ori pe noapte, uşile să fie larg deschise – chiar şi cu tot gerul de afară – pentru ca „putoarea infernală” să iasă din han⁶. Poate că acest lucru a împiedicat molimele să pătrundă în han şi, într-adevăr, în iarna aceea de neuitat, nimeni nu s-a îmbolnăvit. Totuşi, prevăzător, Al Optzecilea cobora rar din odaia sa printre muşterii şi a interzis categoric familiei sale să părăsească apartamentul. Spre bucuria copiilor, folosiţi altădată alături de slugi.)”