CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

O iarnă atât de severă nu-şi mai amintea nimeni să fi fost, însă Bătrânul şi-a luat toate măsurile ca pe viitor să fie şi mai bine pregătit. În primul rând, a amenajat o capelă în interiorul hanului, pentru ca, pe lângă mâncare, băutură şi căldură, să le poată oferi, pe viitor, oaspeţilor săi şi hrană spirituală. De capela aceea n-a fost vreodată nevoie pentru circumstanţele pentru care a fost pregătită – mai ales că nici n-ar fi încăput în ea atâta popor -, însă ea a slujit zilnic nevoilor familiei şi ale angajaţilor, fiind găzduit cu hrană şi cu o cameră de la etaj şi un fost călugăr dominican care a îmbrăţişat ideile lui Luther. Omul, despre care scribul a amintit anterior, pretindea că l-ar fi chemat Felix Thomasus, însă a recunoscut că şi-a luat acel nume în cinstea Sfântului Toma, pe care l-a admirat atât şi de dragul căruia a îmbrăcat, iniţial, rasa dominicană. Felix se ruga zilnic pentru mentorul său spiritual, cerându-i înţelegere că a trecut la învăţătura luterană. Dar, spre deosebire de Thoma d’Aquino¹, Felix era vorbăreţ şi răspândea multă încredere şi bună dispoziţie în jur. Al Optzecilea şi-a petrecut o mare parte din timp în disputele cu el: „Nu pot să fiu de acord cu el, însă, întotdeauna, după o vreme, îmi aduc aminte de câte ceva din cele pe care mi le-a spus şi discuţiile se reînnoadă. Şi iar nu pot să fiu de acord cu el şi, mai târziu, îmi mai aduc din nou aminte de ce a spus şi simt o nevoie mare de tot să-l caut şi să stăm de vorbă”.

În curând, Felix a ajuns şi învăţătorul copiilor Bătrânului, cultura sa depăşind considerabil cunoştinţele unui simplu preot.

Uneori, disputele dintre Bătrân şi Felix Thomasus se terminau cu certuri cumplite, ceea ce nu l-a împiedicat pe Al Optzecilea să facă o excepţie – singura excepţie în afară de cazurile când i se îmbolnăvea familia – şi să nu-l îndepărteze pe teolog, deşi acesta era bolnav de plămâni şi tuşea des. E drept că, în ultimele luni de viaţă, Felix n-a mai avut voie să iasă din încăperea sa cu toaletă proprie, mâncarea strecurându-i-se pe sub uşă, dar chiar şi atunci, Bătrânul nu s-a putut abţine şi continua să poarte cu el lungi convorbiri, el rămânând pe coridor şi comunicând despărţiţi de geamul din sticlă groasă încât abia de se auzeau. Când a murit – la doar 28 de ani –, Felix Thomasus a fost înmormântat pe cheltuiala Celui de Al Optzecilea (după cum reiese şi din registru), iar lucrurile lui au fost arse împreună cu odaia în care s-a sfârşit.

Cu capacitatea de a adăposti şi hrănii sute de oameni (dar niciodată pe gratis!), cu renumele pe care şi l-a câştigat hanul de a putea fi un refugiu în condiţii grele şi cu faptul că dispunea de toate facilităţile unui trai modest², cu armata sa de servitori de tot felul – şi iarăşi îi suna în cap scribului formula „armata de oameni” -, Bătrânul, fără să accepte nici o funcţie publică, a ajuns un fel de conducător neoficial al Hanovrei.

Teama de boală s-a amestecat în cazul Bătrânului cu mania curăţeniei. Asta cu mult înainte ca medicii să înveţe că trebuie să se spele pe mâini, înainte şi după contactul cu bolnavii, însă într-o perioadă când spiritul german a început să asimileze cinstea cu punctualitatea şi punctualitatea cu igiena. Cu o igienă uneori exagerată. În contradicţie cu curăţenia – atât fizică, dar şi morală – a intrat în subconştientul colectiv şi noţiunea de murdărie, iar exponentul acesteia din urmă era chiar …necuratul, diavolul. Acesta apare tot mai des în picturile şi catedralele medievale, pentru că ei, dracii, „par a fi caricaturile unor animale, dar cu siguranţă nu au nimic în comun cu inocenţa unui animal: ştiu exact ce fac şi nu au de gând să renunţe. Ei sunt natura, răul, aşa cum îl poate percepe numai omul care, pentru a fi moral, trebuie să vadă că este gol”³. Şi în hanul Bătrânului, şi în faţa acestuia se afla câte un diavol în care oamenii se puteau privi ca într-o oglindă. Oamenii care înţelegeau acum textul scripturii şi care ştiau că satana este mereu în preajma lor. Luther însuşi a avut destule experienţe cu diavolul. Au spus-o încă de pe vremea aceea detractorii reformatorului, au spus-o, dar cu mândrie, apologeţii, văzându-l ieşind victorios din acele momente de spaimă şi de răscruce. Diavolii argintii ai Celui de Al Optzecilea constituiau înfăţişarea concretă a unor asemenea experienţe, de care oamenii trebuie să se teamă, fiindcă din ele puţini ies învingători.

Ajuns la A.D. 1540, scribul l-a urmat orbeşte pe Al Optzecilea, bâjbâind în continuare printre atâtea elemente ce i se păreau că nu se potrivesc nicicum:

– prea mulţi angajaţi pentru un han, chiar dacă acela a ajuns să fie centrul întregii comunităţi – asta în condiţiile în care Bătrânul numai mărinimos nu a fost;

– nenumăratele picturi atârnate pe toţi pereţii – tot în condiţiile zgârceniei Celui de Al Optzecilea şi a trecerii întregii cetăţi la practica luterană;

– aceeaşi lăcomie şi aceeaşi zgârcenie dusă până la avariţie – după cum reiese şi din însemnările din catastif – la un om totuşi putred de bogat; şi, în continuarea acestei comportări: Bătrânul n-a iertat niciodată pe nimeni nici pentru o datorie de un bănuţ, dar lăcomia nu l-a împiedicat să păstreze neatinse marile averi din pivniţă şi să le lase nesupravegheate; de asemenea, tot aici, averile aduse cu atâtea riscuri din Florenţa zăceau nefolosite de către un om dovedit atât de priceput în afaceri: nefolosite, de parcă până şi Celui de Al Optzecilea i-ar fi fost frică să se atingă de ele;

– Dar, în primul rând, supralicitarea simbolului diavolului argintiu de către cineva cu un asemenea prestigiu, în mijlocul unei comunităţi unde noile rânduieli religioase au întărit din plin credinţa în Isus şi în Dumnezeu şi în nici un caz în acceptarea supunerii faţă de satana.

Toate astea nu puteau fi întâmplătoare, aşa că scribul a continuat să caute relaţia dintre ele.

În 1540, Al Optzecilea avea patruzeci de ani. Era stăpânul unui han devenit centrul comunitar al oraşului şi al regiunii. Pe acolo au trecut oameni importanţi ai veacului, Melanchton pe drumul de întoarcere de la colocviile teologice de la Weimar (unde s-a îmbolnăvit atât de grav), Anton Fugger, fondatorul celei mai bogate familii a lumii, diplomatul erudit Franz Burchart şi mulţi, mulţi alţii, Diavolul Argintiu devenind o haltă obligatorie pentru cine se nimerea prin Saxonia Inferioară. Cel Bătrân intervenea rar în discuţii, însă le provoca. Cum printre muşterii erau şi oameni deştepţi şi oameni proşti, trebuia să găsească un liant care să-i unească, un liant în afara sentimentului de securitate dat de grup. Şi, fiindcă proştii se unesc mai uşor, cel Bătrân le furniza subiecte. Pe care şi proştii, şi deştepţii le molfăiau până la epuizare. (Unele dintre acele subiecte venite din mintea Celui de Al Optzecilea sunt trecute în catastiful contabil, asemenea mărfurilor cerute şi vândute cu profit!) Şi, chiar dacă pe vremea aceea omul mediu prelua şi nu avea „idei”, – spre deosebire de omul mediu modern, cum pretinde Ortega y Gasset⁴ -, prezenţa la discuţiile îl captiva. Astfel de discuţii provoca Bătrânul.

În han se afla permanent multă lume, iar Al Optzecilea se ocupa şi cu camăta. La fel ca în orice perioadă de timp, asemenea îndeletniciri conţin riscuri şi atrag bandiţii. „Armata de oameni” necesară deservirii şi securităţii hanului pare justificată, chiar dacă scribul încă o mai vedea supradimensionată prin prisma costurilor întreţinerii ei. Însă, oricât de mulţi angajaţi fideli ar fi avut Bătrânul⁵, în timpul cât hanul era supraaglomerat, nici o pază n-ar fi putut ţine situaţia sub control. Nici o pază pământeană!

Înseamnă că altceva, mai presus de motivaţiile oamenilor, a dat forţa acelei locaţii unice. Să fi fost frica de diavol? Se ştie că, printre multele sale atribute, dracul a fost considerat „pârâciosul” şi „înşelătorul”. Dar nu un pârâcios mărunt şi nici un trişor de duzină. El a fost descris drept „leu ca vioiciune şi balaur ca viclenie”, după cum s-a exprimat Sfântul Augustin. „Pârâciosul” se manifesta, provocând veşnica zâzanie, nu numai printre muritori, ci mergea mereu chiar şi la Domnul, spre a denunţa toate greşelile oamenilor, încercând, astfel, să-I arate Supremului Judecător că a greşit grav, atunci când a imaginat şi zămislit umanitatea. Fiind nu numai marele pârâcios, ci şi marele înşelător, dracul nu se mulţumea doar cu erorile reale ale păcătoşilor, dar încerca, fără încetare, să mai jure şi strâmb în privinţa comportării oamenilor şi să le arunce în cârcă şi culpe de care nu s-au făcut vinovaţi. Oricât de ingenuu, nimeni nu se poate considera imun la uneltirile diavolului, decât doar prin rugăciune, fiindcă satanei îi repugnă rugăciunea la Dumnezeu şi fuge din preajma celor aflaţi în închinarea faţă de Domnul. Măcar de atâta lucru nu se îndoia nimeni. Marele Diavol Argintiu din faţa hanului să fi fost acest avertisment vizibil tot timpul, soarele şi luna oglindindu-se în aceeaşi măsură în trupu-i strălucitor? Să admitem că ar fi fost aşa, că Bătrânul nu şi-a luat numai paznici dintre pământeni, ci şi din partea supraomenească. Să admitem că Bătrânul şi l-a angajat până şi pe dracu’ în slujba sa. Asta pentru a determina „armata de oameni” să fie ferită de ispita lăcomiei şi a trădării, ştiind că sunt tot timpul controlaţi nu numai de severul lor stăpân, ci şi de însăşi diavolul, de diavolul mic de pe şemineu şi de diavolul mare din faţa hanului. Cum, de când se afla la Yserhaghe, diavolul (în care fierarul Yos l-a introdus pe hoţul Sep) a ferit aşezarea şi de cel mai mic furt şi nici n-au mai venit străini să-i năpăstuiască locuitorii, e posibil ca răspândindu-se vestea, teama de paznicul damnat să fi ferit şi Hanovra de infracţiuni. Şi, o vreme, ticăloşii chiar nu s-au semnalat la Hanovra. Pentru că oamenii şi-au îndreptat iarăşi faţa spre Dumnezeu, scrie în relatările evanghelicilor, fiindcă dracul a fost îmblânzit de către Bătrân, omul căruia nimeni n-a îndrăznit vreodată să-i iasă din cuvânt, scrie în „Cartea diavolului din Hanovra”. Nimeni n-a îndrăznit vreodată să-i iasă din cuvânt Bătrânului! Iată: nici măcar dracul!

Frumoasă explicaţie: ea ar fi lămurit atât motivele finanţării traiului „armatei de oameni”, cât şi tolerarea – de către o comunitate profund religioasă – a prezenţei diavolului ca emblemă a hanului şi ca înfăţişare explicită în locul devenit cel mai populat din localitate. Păi, dacă Al Optzecilea şi l-a supus şi pe satana, cine să mai îndrăznească să se pună cu el? Mai mult decât atât: Hanovra a ajuns un loc unde se pretindea că puteai lăsa oriunde o grămadă de bani de aur pe uliţă şi nimeni, fie om, fie animal, nu era ispitit să se atingă de ea. Nu exista momeală mai puternică decât spaima de necurmata uitătură din privirea cumplită a diavolului, fiindcă acesta, diavolul, nu-şi închidea niciodată ochii din chipu-i hâd. Iată explicaţia care ar fi limpezit toleranţa faţă de diavolul domesticit şi pus în slujba binelui. Şi ar fi fost, poate, îndeajuns pentru a justifica şi sumedenia de tablouri de pe toţi pereţii: diavolul rămâne totuşi diavol şi nu puteai avea deplină încredere în el, aşa că mulţimea de chipuri inspirate din învăţătura creştină îl putea ţine la respect. Şi cele câteva peisaje? Ele trebuiau să localizeze faptele, oferind protecţie acelor spaţii. Mai rămânea ultima nelămurire a scribului: de ce nu se folosea nici măcar Bătrânul de averea avută la îndemână şi-şi construia viaţa sa şi a copiilor săi pornind aproape de la zero? Păi, fiindcă acesta era târgul făcut cu dracul: diavolul de pe şemineu a venit de la Florenţa împreună cu bogăţiile salvate din Palatul Bosci şi a devenit un fel de garant al lor. Acele bogăţii, păzite de el – şi dintre care chiar şi el făcea parte – nu trebuiau riscate în nici un fel de speculaţii financiare: altfel, şi el putea deveni obiectul acelui risc. Bogăţiile salvate din palatul Bosci trebuiau să rămână neatinse.

Frumoasă explicaţie şi evident trasă de păr! Nici măcar atunci când a formulat-o, n-a putut scribul să se încreadă cât de cât în ea! Aşa că scribul îşi cere scuze de la bunul şi răbdătorul cititor că i-a servit asemenea baliverne. A făcut-o tot doar din cauza veşnicei sale firi plângăcioase: astfel, îşi spunea el, se va putea vedea cât de mult a rătăcit el pe cărări înşelătoare pentru a putea ajunge la liman. Şi, dacă cititorul va sesiza acest lucru, înţelegerea sa faţă de truda bietului scrib va creşte. La fel ca şi compasiunea. Şi, poate, chiar şi stima. Scribul ar fi trebuit să fie un ghid, dar s-a dovedit a fi doar o călăuză gata de a se rătăci în primul rând ea. Scribul – ghidul rătăcit!