CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Explicaţia aceea, oricât de „trasă de păr”, după cum a trebuit să recunoască şi scribul, a conţinut, totuşi, şi un sâmbure de adevăr, doar că a trebuit să mai intervină încă o întâmplare norocoasă pentru ca, în sfârşit, lucrurile să iasă la lumină. După ce 1) a dat, în Toscana, la Florenţa, de ziarele vechi cu mărturii despre procesele lui Fabiano Melzi, arhivarul care, pe baza unor acte fabricate, a încercat să obţină succesiunea Palatului Bosci, după ce 2) a nimerit în Alpi, la mănăstirea Ferme zu Chiuso, de cutia conţinând registrul contabil al Bătrânului, după ce 3) a descoperit într-un anticariat din Saxonia Inferioară, la Goslar, „Cartea diavolului din Hanovra”¹, norocul nesperat şi „neverosimil” l-a ajutat pe scrib şi a patra oară. De data aceasta, şansa i-a zâmbit scribului la cârciuma „Zum silberner Teufel“² din Bonn. Viaţa este constituită dintr-un nesfârşit şir de coincidenţe şi, de multe ori, o întârziere de doar câteva minute poate schimba radical chiar şi un întreg destin. Scribul a ajuns la Bonn pentru a se întâlni cu vechiul său prieten şi sfătuitor dr. Hans Bauer – căruia îi mulţumeşte şi pe această cale pentru nepreţuitele-i sfaturi şi observaţii, întotdeauna pertinente, şi îi cere scuze pentru tonul nu întotdeauna colocvial în care au degenerat câteodată discuţiile -, dar, în cazul Diavolului Argintiu, nici din acea sursă nesecată de erudiţie care este eminentul său amic, n-a reuşit să obţină noi amănunte despre subiectul ce-l interesa ori măcar o clarificare a aranjării pieselor de puzzle, ce se încăpăţânau să nu se lase asamblate mulţumitor. Pe drum, la înapoierea spre Hanovra, vrând să facă un popas pentru un prânz frugal, scribului i-a sărit în ochi numele unui local de pe marginea drumului de la ieşirea de pe autostradă: Diavolul Argintiu. După ce a mâncat, l-a rugat pe chelner să-i spună ce ştia despre originea acelei firme. Chelnerul, un bărbat între două vârste, habar n-avea şi şi-a ascuns cu neîndemânare lipsa de interes pentru ceea ce-l interesa atât de tare pe muşteriul său, chiar şi în urma unui bacşiş generos.

– Nu ştiu, a fost tot ce a binevoit să spună.

Fără să se descurajeze, scribul a cerut să vorbească şi cu patronul.

– Ăla nu-i aici, a venit răspunsul, la fel de sec.

– Dar unde-i?

– La Hamburg. Are multe localuri şi trece rar prin zonă.

Însă a apărut „minunea”: de la o masă vecină, a intervenit în discuţie un tânăr:

– Originea „Diavolului Argintiu” a fost la Hanovra.

Da, „minunea” s-a produs! Tânărul, un bărbat de vreo treizeci de ani, doctorand în istorie, îşi redacta teza despre începuturile Hansei, mai precis despre naşterea şi organizarea instituţiilor din diferitele ţinuturi hanseatice. „Care n-au fost deloc similare”, cum a precizat el de la început.

A urmat o discuţie de mai multe ore la nişte pahare de vin. Un vin, desigur, nu la fel de bun ca şi recolta din Hanovra anului 1540, cea mai bună recoltă din sute de ani. „O sticlă de atunci se mai păstrează şi astăzi”. Nu, nu din acel „vin imperial” au băut cei doi, dar nici vinul negru care le-a fost servit n-a fost deloc rău.

În rezumat, iată ce i-a povestit scribului tânărul învăţat: prin secolul al XV-lea, la Hanovra a existat un han numit „Îngerul de Aur”. Doctorandul nu l-a putut localiza pe teren, dar ştia aproximativ unde să fi fost acel stabiliment. „Îngerul de Aur” a rezistat vreme de aproape un secol, până ce a venit în localitate un italian care a ridicat un alt han în apropiere: noul local i-a făcut o concurenţă atât de aprigă primului, încât l-a dus la ruină. Italianul şi-a numit localul „Diavolul Argintiu”. O vreme, la primul han au mai tras oamenii bogaţi, ca să nu se amestece cu lumea de jos, dar după ce, la 26 iunie 1533, toată populaţia oraşului a trecut la credinţa evanghelică, iar foştii conducători au trebuit să părăsească cetatea, hanul „Îngerului de Aur”, care abia de mai rezistase şi până atunci, a trebuit să-şi închidă porţile. Italianul a devenit neamţ – şi-a luat şi un nume german – şi a ajuns cel mai important cetăţean al locului. Se spunea despre el că era foarte bogat, dar că era stăpânit de diavol. „Nu, s-a corectat, doctorandul, dracul a fost cel ce a devenit servitorul său!”. Ceea ce l-a făcut pe hangiu atât de temut, încât nimeni nu îndrăznea să i se opună. Din mărturiile vremii, reiese că omul, pe care scribul îl numeşte Al Optzecilea, putea să-şi permită orice, deşi pentru el însuşi, ca şi pentru cei din jur, nu-şi permitea mai nimic.

– Dar, dacă diavolul a ajuns servitorul Bătrânului³, de ce l-a învrednicit zgârcitul său „stăpân” cu o statuie atât de mare şi de scumpă pe care s-o plaseze în faţa hanului?

Tânărului i s-a luminat faţa: discuta cu cineva care chiar ştia despre ce vorbeau. Lucru atât de rar… De obicei, când voia să abordeze subiectul care-i monopoliza întreaga energie, nu dădea decât, cel mult, de nişte mutre politicoase, dacă nu chiar de feţe cu totul plictisite. „Asemenea tâmpitului ăstuia de chelner!”…

– Dar e simplu de ce! Un soldat în exerciţiul funcţiunii îşi va purta armele cât mai la vedere! Chiar şi inchizitorii îşi plimbau, pentru început, victimele printre instrumentele de tortură, înainte de a le folosi. În urma acelei privelişti, nenorociţii, de cele mai multe ori, li se supuneau cu totul şi „recunoşteau” orice li se cerea. Mai mult, dacă acuzaţii nu deveneau cooperanţi nici după acea primă privelişte cumplită, se trecea la faza a doua şi erau puşi să asiste la chinurile celor ce-şi susţineau şi în continuare nevinovăţia. Apoi…

– Măcar aşa ceva n-a putut face cel Bătrân, a observat scribul: „diavolul lui” n-avea cum să treacă la fapte.

– De ce nu? făcu tânărul, şi mai ceru o carafă de vin.

– Haide, haide! Nu mai suntem în evul mediu! Sau dumneata chiar crezi că statuia dracului a…

– Nu, într-adevăr, noi nu ne mai găsim în evul mediu, deşi… Tânărul bău un pahar dintr-o înghiţitură, însă nu-şi termină fraza, ci trecu la o alta: Dacă cel Bătrân ar fi rămas în Italia, la Milano…

– La Florenţa, îl corectă scribul.

– La Florenţa? Bine, la Florenţa. Dacă cel Bătrân ar fi rămas la Florenţa, poate c- ar fi putut angaja oameni care să-i facă monumentul să înspăimânte populaţia cu mai mult decât cu zgomotele pe care le emitea statueta din interiorul hanului. Ştiţi că avea şi acolo un drac?

– Ştiu, zâmbi scribul.

– Dar pe acela chiar l-a adus din Italia. Statuia cea mare nu ştia să mormăie⁴, dar ştia să facă altceva. În fiecare zi cu soare şi în fiecare noapte cu lună, devenea atât de strălucitoare încât obosea ochii dacă te uitai la ea.

– Da, şi ce-i cu asta?

– … cel Bătrân avea o armată întreagă de oameni de încredere. („Armata de oameni!”, şi-a adus aminte scribul.) Erau bărbaţi – însă nu numai bărbaţi – care aveau tot ce le trebuia, casă, masă, chiar şi copiii le erau învăţaţi de acelaşi dascăl care se îngrijea şi de copiii stăpânului.

– Felix Thomasus, aprobă scribul.

– Într-adevăr, Felix Thomasus. Un papistaş trecut la învăţătura lui Luther. Important a fost că oamenii i-au îndepărtat pe toţi cei ce s-ar fi putut opune Bătrânului. Se spune că acei oameni au comis şi crime. Unii localnici, însă mai ales străini, au dispărut la Hanovra ca într-o gaură neagră, ca în Triunghiul Bermudelor, cum am spune astăzi.

– Asta de unde aţi luat-o?

Scribul n-a dispus, până la acea dată, decât de Cartea diavolului din Hanovra. În schimb, interlocutorul său adunase o bibliografie mult mai bogată. Nu era vorba doar de acte oficiale, ci, mai ales, de culegeri de cântece populare.

• Dar să nu credeţi că Bătrânul a fost un criminal, un bandit în genul celor ce ziua par de treabă şi omoară pe întuneric. Dacă a fost neîndurător cu muşterii şi cu datornicii insolvabili ori cu bolnavii care i-ar fi putut îmbolnăvi şi pe cei din jurul lor, n-a făcut-o decât din grija faţă de familia sa. Ştiu, şi cu cele două soţii, ca să nu mai vorbim de copii, s-a purtat la fel de sever, însă a fost în stare să le ofere plantele cele mai scumpe, aduse din celălalt capăt al lumii, doar fiindcă aveau faima de a fi purtătoare de energii nebănuite şi nu s-a zgârcit nici când a fost vorba să le asigure paza cea mai severă pentru ca nu cumva să-i treacă vreunui bandit nesăbuit prin minte să se folosească de ei în încercarea de a obţine bani. Dacă pentru securitatea lui şi a averii sale considera suficientă „armata de oameni” şi puterea înfricoşătoare a diavolului, precum şi celelalte tertipuri, pentru copiii săi nici o măsură de protecţie nu i s-a părut suficientă. Şi tânărul doctorand şi-a ilustrat cele afirmate cu poveşti de epocă.