CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Dacă înţelegem atâta lucru, atunci nu trebuie să mai fie o taină răspunsurile la celelalte două întrebări ale tale. Ele vin de la sine. Omul acesta – şi îl arătă pe tătar -, care a sosit şi el de la miază zi, a răspuns în felul înţeles de el şi n-a greşit mult. Dar înainte de a-ţi explica şi eu ceea ce ai vrut să şti, spune-ne tu de unde ai aflat că arhiepiscopul ar fi cumpărat tibia lui Melichior din banii luaţi de pe indulgenţele vândute criminalului! Ţipor a tăcut îndelung. Sau ne-ai minţit numai ca să jigneşti un ierarh al Bisericii şi, prin el, întreaga noastră credinţă?

– Nu v-am minţit! Să spunem că m-am aflat de faţă când s-a făcut târgul.

– Târgul?! Din nou ne jigneşti!

– Îmi cer iertare, dacă socotiţi aşa, şi-mi retrag smerit cuvintele.

– Ei? De unde ştii?

– V-am spus că am fost de faţă.

– Cum aşa?

– Păi,… Dar să nu vă supăraţi iarăşi! Mie nici prin gând nu-mi trece să vă jignesc pe voi sau religia voastră.

– Ei?

– Păi, eu i-am oferit Înalt Prea Sfinţiei Sale tibia Craiului Melichior. Şi fiindcă Sfinţia Sa n-a avut atunci bani s-o cumpere, l-a chemat pe Müller şi acesta a achitat atâtea indulgenţe cât costa tibia Craiului Melichior.

– Dar tu de unde aveai osul sfânt?

– El a fost dus de mult, împreună cu alte relicve, la Köln. Cineva l-a furat de acolo.

– Trebuia să-l dai pe nemernic zbirilor!

– Eu n-am dat niciodată pe nimeni zbirilor! Şi, pe urmă, eu nu ştiu cine a furat osul. Cel de la care l-am cumpărat a fost un cavaler de cel mai înalt neam.

– Acum vrei să bagi şi un cavaler de cel mai înalt neam în ticăloşia asta?

– Ferească-mă Dumnezeu! Acel cavaler mi-a povestit că l-a prins pe hoţ, că s-a luptat cu el şi aşa a ajuns în proprietatea relicvei. El l-ar fi dus înapoi la Köln, dar nu putea să mai calce acolo pentru o pricină cu totul diferită de cele despre care vorbim noi acum. Şi mai avea şi nevoie de bani.

Deodată, Vraciul Bufon sări de pe locul lui şi începu să se strâmbe la cei de faţă. O făcea atât de bine, încât, uitând de toate, cei ce-l puteau vedea, dar şi cei ce se aflau mult mai în spate, au izbucnit în hohote de râs. Doar vrăjitorul negru a început din nou să răgească cu nişte sunete puternice, ce puteau fi la fel de bine interpretate drept hohote de râs, ca şi drept urlete de furie.

Bunul Pater Manolo, atât de răbdător cu toată lumea, de data asta părea să se fi înfuriat. El a vrut să le explice celor de faţă că cei Trei Crai, prin darurile aduse şi prin ei însuşi, reprezintă universalitatea în credinţa în Isus: Caspar a fost un tânăr, Melichior un bărbat în toată puterea, iar Balthasar un înţelept bătrân: toate vârstele se pregăteau să i se închine Pruncului. Iar cei trei magi, deveniţi Cei trei Crai proveneau de pe toate cele trei continente, ceea ce însemna că tot pământul Îl va venera. Apoi a vrut să le desluşească semnificaţia darurilor aduse, dar n-a apucat să le mai spună nimic din toate astea pentru că lumea râdea cu lacrimi de măscările Bufonului. Şi întrebările evreului au rămas fără riposta cuvenită, a constatat cu mâhnire Pater Marcus, fiindcă ori de câte ori Pater Manolo ajungea la sensul lucrurilor, fie un „rătăcit” asemenea lui Obricht, un venit de aiurea sau însuşi Al Optzeci şi unulea îl împiedicau să se exprime până la capăt. Apoi, satisfăcută, dar şi obosită, asistenţa cădea în somn, iar sufletele o luau razna în trupurile cele mai minunate.

Mărturiile lui Pater Marcus se aseamănă, într-o mare măsură, cu alte numeroase documente despre trupa noastră. Unele o spun explicit, altele în context: pe măsură ce imensul alai urmându-l pe Bufonului Vraci se deplasa spre sud, organizarea sa devenea tot mai riguroasă. În ciuda faptului că nimeni nu a stabilit o anumită ierarhie în interiorul acelei comunităţi nomade, structura ei s-a format de la sine: Al Optzeci şi unulea a devenit şeful necontestat, în funcţie de comportamentul său, orientându-se toţi ceilalţi. Când îşi aduna el lucrurile pentru a ridica tabăra, toată trupa se grăbea să se pregătească de plecare, când arbitra în modu-i atât de personal o dispută, nimeni nu crâcnea împotriva soluţiei găsite de el, oricât de ciudată ar fi fost acea soluţie, când decidea o schimbare în programul reprezentaţiilor, schimbarea se executa pe loc. Documentele menţionează în unanimitate că deciziile Bufonului Vraci nu erau transmise sub formă de poruncă pentru a fi urmate, deciziile Bufonului Vraci nici măcar nu erau transmise. Bufonul Vraci făcea un lucru şi trupa făcea la fel.

Medicii urmau în această ierarhie, care n-a fost niciodată impusă, dar întotdeauna respectată. Prin medici, preluând gândirea orientalilor veniţi cu Paracelsus în Europa, Al Optzeci şi unulea şi întreaga trupă înţelegeau nu doar persoanele care se ocupau de sănătatea corpului, ci şi de cea a sufletului. Nu se uita că doctori erau şi medicii, şi învăţaţii, şi călugării cei mai de frunte. Şeful celor ce se ocupau de trup era un medic maur originar din Spania, iar şeful celor ce se ocupau de suflet a devenit în curând însuşi Pater Manolo. Aceştia au fost un fel de adjuncţi ai Bufonului Vraci.

Mai exista, apoi, un şef peste artiştii circului şi un altul peste actori. Fiecare dintre ei era ajutat de câte unu-doi însărcinaţi cu liniştea între oamenii lor.

Mai era şi un fel de şef contabil, controlându-i pe cei ce se îngrijeau de administrarea banilor câştigaţi din activităţile prestate.

Un fel de administrator general se ocupa de aşezarea taberei. Asistenţii lui aveau preocupări precise: unul asigura sursele de apă, altul stabilea locurile unde oamenii îşi făceau treburile, un al treilea indica suprafeţele unde trebuiau înhumaţi morţii.

Nimeni nu i-a numit pe toţi aceştia în „funcţiile” respective, însă ei îşi făceau munca şi erau acceptaţi ca atare. Ceea ce n-a înţeles scribul din organizarea descrisă că ar fi fost atât de riguroasă este cum de, cu toate astea, trupei i-a mers vestea pentru mizeria pe care o împrăştia oriunde ajungea, precum şi pentru îngrozitoarele urme lăsate în urmă, după ce plecau dintr-un loc. Totuşi, scribul a trebuit să admită că adunătura aceia de oameni era foarte mare pentru vremurile acelea şi că lipsa oricăror facilităţi întâlnite pe parcursul deplasărilor nu putea să ducă decât la tablouri şi mai dizgraţioase, încât prin organizarea realizată, „păsările cerului” puteau măcar să supravieţuiască în pace.

„Să supravieţuiască în pace”, aceasta era expresia după care părea să se călăuzească Al Optzeci şi unulea. Şi, într-adevăr, printre cele aproximativ 20.000 de suflete nu au existat neînţelegeri majore, nu au fost semnalate crime – chiar dacă se aflau acolo şi ucigaşi fugind de pedepsele la care au fost condamnaţi – şi, ceea ce a fost cu totul ieşit din comun, nu ne-au rămas urmele concrete ale unor rivalităţi sau ale unor lupte pentru putere între membrii trupei. Fiecare îşi ştia locul, fără ca să fi fost cineva care să-i fi stabilit acel loc. Dacă avea disponibilitate pentru o anumită responsabilitate, oricine şi-o putea asuma, iar ceilalţi îi acceptau rolul. În Manuscrisul Dl 2018 de la Ferme zu Chiuso se poate citi: „Nimeni de ce [i se sugera] să facă un anumit lucru şi de ce să [i se sugereze] tocmai de respectivul acel lucru.” Cu atât mai puţin erau cercetate mobilurile acţiunilor Celui de Al Optzeci şi unulea, acţiuni pe care toţi le imitau. Câteodată, Bufonul Vraci le explica oamenilor de ce făcea ceva sau de ce refuza să facă altceva. Alteori, nu. Multe decizii marea majoritate a oamenilor nici nu le-ar fi putut pricepe. Iniţierea treptată susţinută de Pater Manolo devenise regulă de aur¹.

Fiul Celui de Al Optzecilea n-a încercat doar să transforme metalele. El a fost încredinţat că şi materia vie poate fi modificată. Pentru aceasta, a studiat în amănunte ceasul biologic şi ciclurile circuitelor fiziologice. Astfel, a luat în considerare şapte cicluri concentrice: la mijloc a plasat ciclul minutului, apoi cel orar, cel circadian (al zilei), cel săptămânal (după modelul răstimpului în care a făcut Dumnezeu lumea), cel lunar (în mod greşit observat la specia umană doar la femeie), cel anual şi cel al viaţii. În fiecare dintre aceste cicluri trăim între un moment de maxim şi unul de minimă potenţă fizică şi psihică. Cum într-unul dintre acele cicluri ne putem situa în punctul optim, în vreme ce în altul, exact atunci, ne putem afla în cel mai rău moment, iar starea noastră este dependentă de modul unde suntem plasaţi în toate acele cicluri la un loc, rezultă că doar un calcul precis ne poate indica dacă este cazul să luăm o hotărâre sau nu în acea clipă. Al Optzeci şi unulea le-a explicat într-un „colocviu de seară” oamenilor săi cum ar putea fi calculat ciclul zilei. Altădată le-a vorbit despre cel al lunii, dar nu le relatat niciodată cum trebuie corelate toate cele şapte cicluri pentru a se putea trage o concluzie completă. De pildă, despre ciclul zilei, le-a descris modul diferit în care lucrează în decurs de 24 ore fiecare parte a organismului nostru. Activitatea maximă, vezica biliară o are seara târziu, urmează cea a ficatului, plămânii, intestinul gros; stomacul lucrează cel mai intens dimineaţa, urmează splina şi inima; la vremea prânzului, intestinul subţire este cel mai activ, iar după amiaza vezica urinară, urmată de rinichi; seara, sângele este cel mai activ. Păi, se ştie că nu este indiferent cum se comportă umorile şi, deci, este indicat să le oferim condiţiile cele mai bune pentru a se putea manifesta în mod optim. Dar nu este suficient a le asigura momentul preferat de pe parcursul celor 24 de ore, orice efort în acest sens fiind inutil, dacă momentele favorabile ale celorlalte cicluri nu sunt prezente.