CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Pentru cine a lucrat Golo? Iată ce se vorbea:

Wilfried Humelsdorf spune că Golo ar fi dus tezaurul la… o biserică reformată, unde l-ar fi ascuns sub altar, indicând dominicanul un plan concret de a-l recupera în folosul ordinului alb şi al Vaticanului;

într-o cronică a lui Mircea Ciobanul, se afirmă că Golo ar fi fost infiltrat în trupă, imediat după prima urcare pe tron a domnitorului, cu banii din cufăr putând principele valah să-şi cumpere de la Înalta Poartă un nou firman pentru următoarea sa domnie;

în vechi balade populare – nu numai ale valahilor, ci preluate şi de alte popoare – , „comoara din cufăr” ar fi ajuns în mâinile unor haiduci şi împărţită oamenilor săraci;

într-un manuscris aflat la mănăstirea Ferme zu Chiuso¹ se găseşte o descriere a trupei cu precizarea finală că Bufonul Vraci şi acoliţii săi n-ar fi fost decât înfăţişări ale diavolului, iar Golo un înger trimis să-i supravegheze şi să-i pedepsească;

într-un raport al celebrului iezuit Camillo Rusas, se pretinde că datorită unui agent pe nume Golos (!?), generalul Castaldo, comandantul trupelor austriece de la Timişoara, ar fi fost în stare să trimită un cufăr cu bunuri nepreţuite şi cu şi mai valoroase manuscrise împăratului Maximilian. Curând după aceea, Rudolph al II-lea, împăratul magician, ar fi ţinut o anumită „comoară din cufăr” la cel mai înalt preţ.

Concluzia: ne-au rămas prea multe informaţii despre acel cufăr şi despre Golo, fapt ce a transformat întreaga poveste într-un palimpsest în care straturile succesive ale textelor fac ilizibil întregul manuscris.

– Nu mai căta să afli pentru cine a lucrat acel Golo! l-a sfătuit profesorul pe scrib. La oricare concluzie vei ajunge, s-ar putea să ai dreptate sau să te afunzi în eroare. Mulţumeşte-te cu faptul că l-ai descoperit pe Golo, care a frânt nu numai viaţa Bufonului Vraci, ci şi existenţa întregii trupe, o trupă cum nu ne-au rămas mărturii despre alta. Dacă nu te vei mulţumi cu atât, vei intra într-o clădire cu un număr infinit de uşi şi vei sfârşi prin a te rătăci pe veci.

– Ce uşi?

– După ce vei crede că ai răspuns corect în privinţa acelui Golo, te vei întreba dacă itinerarul trupei a fost întâmplător sau premeditat. Apoi vei crede că va trebui să afli unde şi cu ce scop a pornit Al Optzeci şi unulea să traverseze codrii Ţării Româneşti.

– Da. Şi, atunci, ce să fac?

– Să mergi mai departe! Tot căutând povestea aceea a lui Golo, nu vei mai termina niciodată să parcurgi drumul Celor O Sută. Printre altele, poate şi acesta a fost scopul lui Golo.

– Nu pot să trec mai departe, până ce nu termin de scris o biografie, s-a încăpăţânat scribul.

– Lucrurile decurg unele din altele. Tu vrei să afli amănunte despre acel Golo din veacul al XVI-lea? Tu?! Tu, care nu eşti în stare măcar să-l recunoşti pe Golo de lângă tine!?

Incitat de cuvintele profesorului, scribul a început să vadă un Golo în mai toţi oamenii cu care se întâlnea. Până şi-a impus – pentru a nu înnebuni de tot – să se ocupe, în primul, în al doilea şi în al o sutălea rând, doar de Cei O Sută. Sunt şi acolo suficienţi Golo pentru a mai pierde vremea cu ceilalţi – aceiaşi Golo din preajma atât de modestei persoane care este scribul.

ANEXĂ

BRUNO

Ce dezamăgire…

– Domnule Bruno, acum ar trebui să ne arăţi şi dumneata câteva şmecherii dintre cele pe care le ştii atât de bine!

– lăsaţi, domnule consilier, acesta nu-i spectacolul meu.

Nunta era în toi, lumea dansa pe muzica unei orchestre sârguinciose ce se producea cu ajutorul unor amplificatoare necruţătoare, iar consilierul se plictisea de moarte şi dorea un divertisment. Fusese obligat să vină cu soţia, iar flirtul pe care-l începuse atât de promiţător cu o tânără în rochie verde se spulberase în cioburi mici, după ce nevastă-sa se pornise să-l acapareze, iar fata aceea – care ştia să râdă atât de frumos – se agăţase ostentativ de braţul unui individ slab şi grav. Era de parcă i-ar fi transmis că el, consilierul, nu valorează nici măcar cât gloaba aceea posacă. Ce dezamăgire… Aşa că se aplecă din nou spre Bruno:

– Ar trebui să le mai dăm răgaz tinerilor să se odihnească. Câteva scamatorii ar prinde acum foarte bine!

– Domnule, răspunse Bruno, în timp ce se lupta cu o bucată mare de tort, nu se cade să mă pun în mijlocul atenţiei. Se cuvine ca acest rol să şi-l păstreze, şi în continuare, mirii.

– O să vă stricaţi stomacul cu atâtea dulciuri, mai făcu şiret consilierul, ridicându-se de la masă.

– Îmi plac foarte mult, recunoscu Bruno, însă nu-l mai auzea nimeni.

Consilierul îşi croi drum printre dansatori spre microfon şi ceru o mică pauză. Apoi anunţă mirii şi onoraţii oaspeţi că vor avea plăcerea de a asista la o senzaţională demonstraţie de iluzionism a marelui Bruno. Aplauze potolite. Era momentul când perechile abia formate n-ar fi dorit să se despartă atât de repede. Dar consilierul continuă să vorbească la microfon, lăudând darurile şi priceperea fără pereche a artistului. Bruno însuşi, după ce a dat de câteva ori din mâini în semn că ar dori să fie lăsat în pace, văzând lipsa de entuziasm a invitaţiilor şi eforturile aproape inutile ale consilierului şi, mai ales, întinderea discursului vorbitorului, reveni la bucata sa vajnică de tort.

Totuşi, până la urmă începură şi naşii – mai ales din politeţe faţă de domnul consilier, desigur – să-l roage să le arate ceva, o năzdrăvănie cum mai făcuse el şi altădată la alte nunţi şi alte petreceri şi chiar şi la circ, pe vremea când domnul Bruno fusese angajat acolo şi îi amintiră cu o oarecare doză de linguşeală că până şi însuşi domnul prefect s-a entuziasmat la ultima sa vizită de şmecheria cu care răţuşca aceea pe care tot Bruno o făcuse să apară când din buzunarul notarului – a domnului notar -, când de sub pălăria profesorului de matematici şi fizică. Aşa că, mai aruncând o ultimă privire bucăţii de tort neterminate, Bruno trebui să se scoale de pe locul său şi să vină la microfon, unde, stând stânjenit lângă consilier, fu obligat să mai asculte câteva minute parcă interminabila vorbărie protectoare a acestuia, lucru ce i se părea cât se poate de neplăcut, mai ales că, pe lângă toate celelalte, domnul consilier era cu un cap mai înalt decât el şi, fiind şi impecabil îmbrăcat, îşi ţinea neglijent o mână pe umărul cam lăsat al scamatorului.

Apoi mai spuse şi domnul comandant al pompierilor câteva cuvinte de suflet şi Bruno zău nu înţelegea de ce trebuie el să suporte palma grea a consilierului, apăsându-i umărul (în vremea în care el ar fi putut să-şi termine felia de tort, iar tinerii să danseze).

După care îl lăsară singuri pe ringul de dans. Cât vorbise consilierul, cei de la primele mese se mai prefăcură cât de cât că ascultă, la comandantul pompierilor nu se mai obosi nimeni să fie atent, iar acum oamenii mâncau, beau sau ieşeau pur şi simplu la aer.

O boare uşoară, plăcută venea dinspre dealuri.

– Doamnelor şi domnilor, începu Bruno, însă se afla prea departe de microfon şi în sală nu se auzi mai nimic.

– Mai aproape, îl încurajă un muzicant şi coborî braţul microfonului la nivelul gurii scamatorului.

– Doamnelor şi domnilor, reîncepu acesta şi din modul în care vorbea era evident că nu e mai interesat decât auditoriul de pe spectacolul pe care urma să-l dea, lucru neplăcut şi el, dar şi molipsitor deoarece, rând pe rând, şi ultimii curioşi îşi găsiră alte preocupări.

Bruno scoase din Buzunar o monedă, rugă un voluntar să vină lângă microfon, însă mu-l auzi nimeni. Până la urmă, îţi făcu apariţia unul dintre muzicanţi. Bruno îi dădu banul să-l cerceteze, după care îl rugă să-l ascundă în pumn. Când îşi desfăcu muzicantul palma, găsi în ea mărunţiş în valoarea monedei iniţiale.

– Bravo!

Câţiva aplaudară.