CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Insistentele gânduri ce i se insinuau în minte – semn al oboselii, după cum încerca să se liniştească – nu erau singurele acţiuni ce-l deturnau de la misiunea sa. Câteodată, rătăcind printre hârţoage, se lăsa prins şi de câte un text fără legătură cu căutările sale. Scribul a fost un obişnuit al bibliotecilor şi arhivelor din Toscana: atât directorii, cât şi femeile de la curăţenie îl cunoşteau şi cu toţi a ştiut să lege o anumită intimitate. Aşa că a avut acces la mai toate fondurile publice şi secrete din acele clădiri. Într-o zi, a dat de un caiet gros, ajuns cine ştie prin ce întâmplare la Florenţa şi conţinând datele contabile ale unui han din Hanovra: încasări, cheltuieli, biruri plătite, sume împrumutate (hangiul se ocupa şi cu camăta), sume recuperate, câştiguri nete, pierderi neplanificate, precum şi rubrici marcate cu semne indescifrabile, desigur semne menite să fie cunoscute doar de către autorul lor. Scribul a băgat de mai multe ori catastiful înapoi în cutia din lemn în care era păstrat şi, tot de mai multe ori, mânat de o atracţie pe care nu şi-o putea explica, revenea la aceeaşi cutie. Să fi fost o coincidenţă? Întreaga întâmplare este atât de puţin credibilă încât scribul are mari temeri ca bunul cititor să nu se simtă jignit că a fost păcălit şi să ajungă să azvârle cartea despre Cei O Sută cât colo: „Păi, ce? Ne socoteşte chiar atât de proşti ca să îndrăznească să vină cu asemenea braşoave cusute cu aţă albă? Cine să creadă că, şezând într-o sală de lectură răcoroasă, poate chiar şi cu un ceai de fructe alături, mincinosul scrib să aştepte să-i cadă para mălăiaţă în gură, iar aceasta să şi vină punctuală la întâlnire? Ruşine mincinosului!” Şi, totuşi, ca de atâtea ori, întâmplarea şi logica nu se împacă nicicum – fiecare îşi vede de drumul ei¹. „Para mălăiaţă”, sau minunea, sau faptul improbabil – asemenea unei minciuni – reprezenta un document din care, mai mult decât din orice cronică, se poate reconstitui drumul unei familii pe parcursul a şapte generaţii. Iniţial, scribul probabil că a fost fascinat de acel text, aflându-se sub vraja satisfacţiilor avute câtă vreme a deşirat lungul său şir: iată, îşi găsise refugiul într-o lectură întrucâtva asemănătoare, putea urmări iarăşi succesiunea unor generaţii. Un lucru este sigur: multă vreme, scribului nici măcar nu i-a trecut prin cap că avea în faţă datele contabile ale urmaşilor „monstrului Quasimodo – Erostrat din Florenţa”. Prima legătură a făcut-o abia după ce a dat în colecţiile de ziare vechi de scandalul creat de acel Fabiano Melzi, declarat iresponsabil după ce a insistat cu acte false să revendice terenul pe care s-a aflat cu aproape o jumătate de mileniu în urmă Palatul Bosci. Câteva nume din documentele vechi aduse în sprijinul solicitării lui Melzi i s-a părut scribului că le-a mai văzut undeva. Şi asta nu demult! Iar când, aproape împotriva voinţei, însă împins de ispita irezistibilă, a scos din bătrâna cutie de lemn registrul contabil al hanului din Hanovra, cerul s-a deschis şi a găsit primul dintre acele nume. Apoi şi altele. Păi, acea cutie de lemn s-a aflat chiar în custodia lui Melzi, cât a lucrat ca arhivar! Miracolul s-a înfăptuit! Nimic nu e întâmplător pe lume: dacă acel nebun sau escroc din secolul al XIX-lea n-ar fi avut ideea de a revendica un teren din centrul Florenţei, stăpânit cu veacuri în urmă de o anumită familie (din care pretindea că s-ar fi tras), atunci scribul ar fi putut învăţa pe de rost tot catastiful din cutia veche de lemn şi tot n-ar fi făcut legătura între ce căuta cu atâta disperare şi ceea ce se afla chiar în faţa nasului său!²

Speranţa revenind triumfătoare, scribul a simţit cum, după multă vreme, toate energiile tinereţii se grăbeau să-i vină iar în ajutor. Aşa că a pornit cu elan sporit să răspundă la următoarea întrebare: cum s-a întâmplat ca băiatul de nici patru ani, Al Optzecilea, să ajungă atât de departe, tocmai la Hanovra?

A urmat o nouă încercare grea: activitatea scribului a semănat, chiar mai mult ca de obicei, cu munca unui detectiv. Pentru că, nu trebuie uitat, scribii sunt de două categorii: cei chemaţi doar să copieze textele ce le sunt puse în faţă şi cei ce trebuie să-şi caute singuri materialele. Cei din urmă rămân, de multe ori, cu misiunea neîndeplintiă fiindcă nu au fost în stare să găsească modelul menit a fi transcris. Sau pentru că n-au fost în stare să găsească modelul adevărat. Şi, cum munca unui scrib este doar de a copia şi în nici un caz de a inventa, scribul caută din nou şi din nou. Adesea nici măcar n-are la îndemână jaloanele marginilor drumului şi o ia, fără să ştie, pe arătură.

Neavând alte indicii în depistarea Celui de Al Optzecilea decât cele ce se mai ştiu despre incendiul care a mistuit în ianuarie 1504 Palatul Bosci, alături de catastiful cu însemnările financiare ale hanului din Hanovra, scribului îi lipseau legăturile dintre cele două momente atât de îndepărtate în spaţiu şi în timp. (Caietul din cutia de lemn păstrată la Florenţa³ îşi începe notiţele în anul 1529) Nimic din bogatele fonduri de carte din instituţiile ce-i erau atât de familiare nu l-a ajutat să reconstituie calea urmată de fiul Celui de Al Şaptezeci şi nouălea. La un moment-dat, un pasaj din „Istoria florentină” a lui Machiavelli a adus, printre figuranţii bătăliei de la Pietrasanta, două nume pomenite şi în documentul de la Hanovra, dar, până la urmă, şi aceea s-a dovedit a nu fi mai mult decât o cale înfundată. Cum, dinspre Florenţa, scribul nu a reuşit să găsească nici o urmă care să-l ducă mai departe, a încercat să reconstituie drumul pornind din partea cealaltă. Aşa a ajuns ca, după ce a scotocit în oraşul de pe Arno după orice indiciu în legătură cu cetatea Hanovra, fără să găsească nimic de care să se poată prinde, a plecat în nord de-a lungul râului Leine. Însă, şi acolo, urmele hanului Diavolul Argintiu erau de negăsit. „Nu-l întrebaţi pe un refugiat unde merge, întrebaţi-l de unde vine” şi-a adus aminte scribul îndemnul lui Glucksmann⁴. În însemnările din cutia de lemn nu erau decât date contabile, nimic despre poziţionarea geografică a clădirii. Întrebaţi, locuitorii Hanovrei de azi, dădeau din umeri. Pentru scrib, singura soluţie a rămas să caute amănunte despre primele personaje indicate drept creditori sau debitori. Dar, cine să mai ştie despre micile târguieli petrecute cu o jumătate de mileniu în urmă? Totuşi, printre acele prime nume se aflau şi câteva cu rezonanţă italiană. La Hanovra, în Saxonia Inferioară? Cum nici acele persoane nu pot fi urmărite în ascendenţi, fiind doar prenume (şi chiar porecle), fără a fi fost trecute şi numele de familie, rămâne doar prezumţia că era vorba chiar despre oameni care au venit împreună cu Al Optzecilea în nord, fapt ce s-ar potrivi cu traseul urmat de copil, dar nu l-ar explica în nici un fel. Iar cele două excepţii în care apar şi numele de familie (Mario Lascetti şi Mario Locatti, precizare necesară pentru a-i deosebi între ei pe cei doi muşterii cu acelaşi prenume) n-au ajutat nici ele mai mult, fiind vorba, probabil, despre descendenţii unor neamuri mai degrabă umile. După mai multe luni – şi, Doamne, cât de repede trece timpul tot mai scurt! – scribul nu ştia decât că Al Optzecilea nu a pierit în incendiul Palatului Bosci, că a ajuns la Hanovra şi că, la vârsta de 29 ani, a deschis un registru al unui han numit „Diavolul Argintiu”, han ce-i aparţinea. Întrucât registrul continuă pe parcursul unui secol şi jumătate, fiind scris timp îndelungat de aceeaşi mână, mâna şefului de moment al clanului, succesiunile caligrafiilor diferite indică datele preluării de la o generaţie la alta a afacerii, date ce se confirmă în arhiva bisericii. În sfârşit, pornind de la acest fapt, de la datele în care scrisul este altul şi descendenţii aceloraşi familii morţi şi ei în acelaşi timp, scribul a reuşit să afle noul nume sub care şi-au continuat călătoria Cei O Sută. (După ce a făcut această descoperire, bătrânele cataloage ale bisericii i-au răspuns pozitiv la mai fiecare întrebare pentru care erau competente. Cel mai important a fost că aceste răspunsuri indicau cu multă precizie arborele genealogic, ba mai mult, vorbeau nu numai despre naşteri şi decese, ci şi despre momentele căsătoriilor. La ce ar fi putut spera mai mult scribul? A fost a revelaţie care l-a umplut din nou de speranţă: cel puţin pentru o vreme, nu va mai trece prin spaima că şirul s-ar putea întrerupe brusc. Ne aflam deja la Al Optzecilea! Dacă a avut atâta noroc până atunci, şansele ca acel noroc să-l însoţească şi pe mai departe erau tot mai mari.)

Cum în actele contabile se vorbeşte despre cei doi Mario (Lascetti şi Locatti), despre Giuliano, Giovanni, Piero, Benedetto, Nico şi Niccolo, Paulo (tatăl şi fiul), Gustavo ori Corado şi aşa mai departe, înseamnă că Al Optzecilea a fost adus în nord de un grup masiv de foşti locuitori ai Palatului Bosci. Iar specificările şi la soţiile unora dintre cei numiţi – fie că au rămas văduve, fie că bărbaţii lor erau indisponibili la momentul micilor tranzacţii -, ne indică bejenia unor familii întregi. Întrebarea următoare vine de la faptul că toţi acei însoţitori şi-au păstrat numele latine, pe când fiul lui Quasimodo – Erostrat n-a pregetat să se germanizeze. (E adevărat că, pe cât trecea timpul, numele de sorginte italiană apar tot mai rar în registre, până ce dispar aproape cu totul. Să-şi fi luat şi urmaşii acelor Mario, Giuliano, Giovanni etc. nume germane, să fi fost trecuţi cu numele lor originale în registru doar fiindcă aşa au fost cunoscuţi de autorul notiţelor – fapt posibil, deoarece în catalogul parohiei acele nume nu apar⁵ -, să se fi întors acei oameni – sau urmaşii lor – în Peninsulă ori să fi plecat altundeva? Oricum, Al Optzecilea purta deja numele nou, câtă vreme făcea comerţ şi îi împrumuta încă tot (şi) pe Mario, Giuliano, Giovani etc. …)