CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Scribul n-ar fi insistat asupra acestui episod, dacă nu i s-ar fi părut semnificativ pentru întreaga construcţie a ceea ce a fost în realitate instituţia cunoscută drept Diavolul Argintiu. Afacerile Bătrânului s-au extins treptat mult peste specificul obişnuit al unui han. Castelul Obersdach e un exemplu bun pentru a se putea înţelege, prin faţa nevăzută a „îndeletnicirilor conexe”, complexitatea acelei întreprinderi. Dacă Bastardul a fost trimis, în secret şi el, pentru a-l supraveghea şi a-i câştiga interesul tânărului conte de Dietz, înseamnă că la castel oaspeţii nu erau doar pur şi simplu găzduiţi¹. Se pune întrebarea de unde a avut fiul lui Philipp suficienţi bani spre a închiria pe o perioadă de multe luni edificiul împreună cu personalul eficient şi totodată discret, în condiţiile în care a trebuit să fugă în grabă? Pe de altă parte, mai mult decât să binevoiască să-i facă onoarea micuţei sale gazde de a petrece atât timp cu ea, până la urmă se va dovedi că l-a format pe Al Optzeci şi doilea pentru cele ce va face în viitor.

Episodul Obersdach a fost şi o etapă în călătoria de iniţiere a Celui de Al Optzeci şi doilea. Acolo a învăţat Bastardul cât trebuie să-i cedeze pentru moment unui interlocutor şi cât trebuie să rămână intransigent, cât trebuie să spună şi cât trebuie să ascundă, cât trebuie să promită şi cât şi când să ceară. (Uneori ne luăm ca model oameni şi învăţăm de la ei ceea ce ei însuşi nu sunt în stare niciodată să aplice.)

La întoarcerea la han, bunicul şi-a întrebat nepotul pentru ce meserie s-a pregătit pe timpul cât a lipsit. Lumea ştia că şi Al Optzeci şi doilea, ca orice tânăr, a lucrat pe lângă mai mulţi meşteri (la cel puţin trei) pentru a obţine documentele care să-i ateste maturitatea în domeniul unde a ajuns calfă şi apoi maestru.

– Ce meserie? Meseria de bucătar. Am devenit maestru bucătar! Cred că un han are nevoie de un maestru bucătar!

Discuţia purtată în prezenţa a numeroşi martori pare ciudată. Cum, Bătrânul nu a ştiut atâta vreme unde a fost cel pe care l-a desemnat drept moştenitorul său?! Era limpede că dialogul a avut alt substrat. Să se laude Stăpânul că tânărul nu a pierdut vremea degeaba şi că a ajuns priceput – maestru! – într-un domeniu atât de important, au înţeles rudele şi angajaţii aflaţi de faţă. Iar Stăpânul, mai mult ca sigur, n-a vrut decât să aprecieze cum se va descurca nepotul în faţa unei întrebări puse pe neaşteptate. Da, băiatul s-a descurcat bine!

Din clipa aceea, Bastardul, cu asentimentul bunicului, a preluat frâiele bucătăriei. Păi, dacă tot a ajuns maestru bucătar, trebuia să arate ce a învăţat. Şi a arătat multe. Dar, înainte de a vorbi despre anii pe care i-a petrecut aproape exclusiv în bucătărie, scribul îşi arată uimirea că individul irascibil, violent şi nestăpânit care a fost Al Optzeci şi doilea a dat dovadă de atâta răbdare în a prelua întreaga putere din mâinile Stăpânului, mai ales că transmiterea prerogativelor, după morţile unchiului Thomas şi a verişorului Martin, a fost hotărâtă şi nimeni nu se mai îndoia că fiul Bufonului Vraci va fi viitorul conducător. Concluzia scribului este că Al Optzeci şi doilea nu s-a grăbit pentru ca să demonstreze că el n-a primit nimic, că el şi-a luat totul singur.

În bucătărie a intrat cu aşa un elan încât cele şase persoane care au lucrat acolo n-au putut să ţină pasul. Ceea ce a dus la o permanentă atmosferă încărcată, tunetele şi fulgerele fiind reprezentate de crizele de furie ale noului şef. După doar câteva zile, oamenii au vrut să lase totul baltă şi să plece, doar că odată acceptat în structurile hanului nu mai exista cale de întoarcere. De aici a pornit şi primul conflict mai mare: Bastardul, complet nemulţumit de prestaţia unei bucătărese care lucra acolo de peste zece ani, a hotărât să se dispenseze de serviciile ei şi a dat-o afară. Fapt fără precedent! Disperată, femeia s-a dus la Bătrân: unde să plece în plină iarnă? Ce să le dea de mâncare copiilor? Bărbatul ei lucra tot pentru Stăpân şi era plecat cine ştie unde… Bătrânul a adus-o înapoi în bucătărie, anulând decizia tânărului. A urmat o criză de furie cum n-a fost alta până atunci, Bastardul trântind şi spărgând tot ce i-a ieşit în cale. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în Hanul Diavolul Argintiu, niciodată îndrăznind cineva să se opună Stăpânului. Spre mirarea tuturor, de data aceea reacţia acestuia a fost calmă, parcă indiferentă.

– Femeia rămâne aici!

– O omor! urla cu ochii ieşiţi din orbite tânărul.

– N-ai decât! Dar femeia rămâne aici! Bătrânul se îndreptă spre uşă.

– Dar atunci am s-o pedepsesc crunt.

– N-ai decât! şi Bătrânul ieşi din bucătărie.

Femeia fu biciuită în curte, fapt ce nici el nu s-a mai petrecut vreodată în clădirea aceea, iar Bastardul îşi primi apelativul „Micul Monstru”.

(În mod ciudat, femeia, deşi i-au trebuit multe zile până să i se vindece rănile de pe urma acelei pedepse, s-a simţit izbăvită: i s-a permis să rămână şi pe mai departe în bucătărie. Toţi cei din han au înţeles că absolut nimeni nu poate să treacă peste voinţa Stăpânului. Însă prima opunere a cuiva a avut totuşi loc.)

Micul Monstru a reorganizat întreaga activitate, a îmbogăţit meniul, a redistribuit sarcinile, a instaurat o curăţenie cum nu s-a văzut niciunde. Cu ameninţări şi pedepse, a introdus o disciplină draconică. În afară de cele şase persoane pe care le teroriza, în rest toată lumea nu contenea să-i laude rezultatele muncii. Şi muşterii au simţit schimbarea, şi banii intraţi au devenit mai mulţi. Ceea ce i-a permis Bastardului să obţină ca în bucătărie să lucreze zece persoane, apoi treisprezece.

Cum de a acceptat Bătrânul aceste angajări în plus? Cheltuielile nu erau foarte mari, unde mănâncă atâta lume, se mai pot hrăni câteva guri, un acoperiş deasupra capului avea pentru noii veniţi, iar „îndeletnicirile conexe”, tot mai numeroase, îi solicitau şi ele figuri noi. Acolo unde era primit cineva, erau acceptaţi şi membrii familiei sale şi fiecare obţinea un rol. Doar pe haine trebuia să strice bani în plus Bătrânul. Oricum, creşterea încasărilor a fost un argument puternic în favoarea Micului Monstru.

Abia s-a ajuns la obişnuirea fiecăruia cu noua situaţie – cu orice te pot obişnui…-, că viaţa Celui de Al Optzeci şi doilea a suferit o nouă modificare. Nimeni, poate cu excepţia Bătrânului, nu a realizat că micul personaj s-a maturizat, că a devenit un bărbat în toată firea. Cu atât mai puţin s-a gândit cineva că şi el îşi va întemeia o familie. Spre marea mirare a celor ce-i cunoşteau cumplitele accese de furie, a celor ce intrau mereu în alertă atunci când îl simţeau pe aproape, Bastardul şi-a găsit o femeie şi s-a însurat cu ea. A fost o nuntă restrânsă, fără mare fast, aşa cum şi-au dorit mirii, spre mulţumirea bunicului care iubea sobrietatea. Soţia Celui de Al Optzeci şi doilea n-a fost nici urâtă, nici ahtiată după averea potenţială a alesului ei. (Pentru că era limpede că ea l-a ales!) Şi nici n-a fost obligată de nişte părinţi ambiţioşi să accepte o căsătorie care s-o ducă în casa celui mai puternic om din regiune. Femeia Celui de Al Optzeci şi doilea nu numai că l-a acceptat pe micuţul ei soţ, dar a fost şi singura fiinţă faţă de care acesta a devenit mai potolit, mai om. Şi parcă şi atmosfera din bucătărie a ajuns mai respirabilă.

La douăzeci şi unu de ani, Bastardul se pregătea să devină tată. Doar că Barbara – aşa a chemat-o pe soţia sa – a născut greu. Copilul a trăit, mama a murit.

Ceea ce a urmat a fost cumplit. Timp de mai multe zile, Al Optzeci şi doilea a urlat, a distrus şi a lovit. Şi s-a lovit. Apoi a dispărut alte câteva zile. „Se va sinucide”, gândeau oamenii, impresionaţi că şi în corpul Micului Monstru bătea o inimă de om. Unii mai curajoşi au avut nesăbuinţa de a-i comunica şi Bătrânului temerea lor. Acesta i-a îndemnat scurt să-şi vadă fiecare de treaba lui. Bătrânul, ca de obicei, avea totul sub control. (Ceea ce l-a enervat la culme pe nepot: „Dacă Bătrânul poate rezolva orice, de ce nu a salvat-o pe Barbara? Sau poate că pe bunic nici nu l-a interesat femeia, ci doar faptul că l-a adus pe lume pe Al Optzeci şi treilea? El, Bastardul, nu va putea să-l iubească niciodată pe cel ce i-a ucis nevasta!” Al Optzecilea l-a ascultat în linişte, fără să-i răspundă. Pe Al Optzecilea se părea că nu-l poate clinti nimic. Însă oamenii au sesizat prima fisură în acel chip de piatră: era a doua oară, după scena din bucătărie, când cineva îndrăznea să se răstească la el.)

Pe urmă, încetul cu încetul, lucrurile au intrat iarăşi în vechile obişnuinţe.

Micul Monstru nu i-a permis rănii să se cicatrizeze, făcându-i parcă plăcere să-şi amintească clipa cumplită şi să retrăiască din nou şi din nou durerea la fel de acut ca atunci când a aflat nenorocirea. În perioada de după naşterea fiului şi moartea soţiei, Bastardul a avut mai multe discuţii cu Pater Jakobus, eruditul fost papistaş trecut la noua credinţă şi devenit îndrumătorul spiritual nu numai al tuturor copiilor rezidenţi în han, ci şi al adulţilor, cu toţii adânc pătrunşi de credinţă.

– Ce rost are orice strădanie, atunci când, în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregătit, poţi păţi ceva rău, chiar să mori? se tânguia Bastardul părintelui.

– Omul trebuie să se poarte demn şi să respecte măcar Poruncile cuprinse în Decalog, îi răspundea Pater Jakobus. Dumnezeu vede tot şi răsplăteşte strădania curată a fiecăruia.

– Ce rost are orice strădanie, când, mai mult decât în propria noastră nenorocire, putem fi loviţi, în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregătit, prin dispariţia a ceea ce iubim cel mai mult? continua tânărul disperat, părând că nu a auzit replica celuilalt.

– Dacă nu ne-am strădui să trăim în conformitate cu învăţăturile Domnului, n-am fi mai mult decât nişte animale! Pater Jakobus striga, bănuind că urechea rea a tânărului văduv l-a făcut pe acela să nu-l audă.

Dar Bastardul l-a auzit.

– Şi cu ce suntem noi mai buni decât animalele?

– Marea deosebire dintre noi şi animale este aceea că noi credem. Dobitoacele nu fac decât să mănânce, să doarmă, să se înmulţească.

În ochii Bastardului apăru o scânteie rea:

– Eu nu mai cred. Eu nu mai cred, părinte! Cum aş putea să mai cred într-un Dumnezeu care mi-a luat singura fiinţă care m-a înţeles şi m-a iubit? Iar eu, în loc să mă grăbesc să mă duc imediat după ea…, eu nici măcar atât nu fac pentru Barbara! scânci el.

– Căile Domnului sunt prea profunde pentru ca noi, nevolnicii, să le putem înţelege. Dacă n-ar fi aşa, am fi mai înţelepţi decât se cade să fie oamenii.

Dar tânărul nu-l mai asculta. În mod tot mai evident, Bastardul nu stătea de vorbă cu Pater Jakobus decât pentru a-şi limpezi cu voce tare propriile gânduri.

• Eu încă nu sunt în stare s-o urmez pe Barbara. Vocea nu-i mai era plângăcioasă, ci rece ca lama stiletului pe care l-a primit de la bunic, atunci când împlinise zece ani, cuţit pe care-l purta mereu sub cămaşă, nedespărţindu-se niciodată de el. Dar eu nici nu mai cred. Aşa că am ajuns, aşa cum ai spus tu, un animal care „nu face decât să mănânce, să doarmă, să se înmulţească”. Ăsta sunt şi asta voi face până ce nu voi mai fi. Dar nu vreau să trăiesc asemenea unui animal de curte, crescut şi hrănit pentru a fi pus pe masă şi mâncat printre râsete şi râgâieli! Eu vreau să fiu o jivină care să-şi procure hrana cea mai bună, să doarmă în paiele cele mai curate şi să călărească orice femelă îi va place! Doar pentru asta văd eu că mai are rost să ne străduim. Pe urmă, vocea îi deveni din nou plângăcioasă: Dar de iubit n-o să mai iubesc niciodată pentru că n-am s-o regăsesc în nici o femelă pe Barbara!