CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Când scribul a spus că „uşa pivniţei nu s-a încuiat niciodată şi servitorii mai coborau din când în când pentru a aduce vin, cârnaţi, brânză sau alte produse necesare hanului”, n-a amintit că în stabilimentul Celui Bătrân se consuma, încă de la începutul toamnei lui 1526, „cea mai limpede bere din lume”, berea inventată cu doar puţine săptămâni în urmă de Cord Broyhan, meşterul din Stöcken venit la Hannovra să dea bogăţie şi strălucire cetăţii prin băutura sa, „pâinea lichidă” care a bucurat generaţii de localnici şi nu numai. Cord Broyhan, cam de o vârstă cu Bătrânul, a devenit unul dintre cei mai respectaţi cetăţeni ai locului. Cum produsul său a fost preluat de la început de Al Optzecilea, între cei doi s-a legat o colaborare trainică, extrem de productivă pentru amândoi. Diavolul Argintiu a ajuns să fie locul cel mai căutat din împrejurimi, iar, de atunci, statueta trona între emblema berii Broyhan şi fişicul de 24 de guldeni¹.

Şi aşa s-a făcut că, datorită noii beri, hanul Bătrânului, după ce, până atunci, a fost frecventat mai mult de oamenii fără mare însemnătate, a devenit locul de întâlnire al tuturor categoriilor sociale. Sala mare s-a dovedit neîncăpătoare, aşa că putem urmări în amănunt în catastif cheltuielile semnificative făcute de Al Optzecilea în 1530 pentru două anexe care să poată primi împreună chiar şi trei sute de muşterii. Cele ce se vorbeau în han au început să exceadă bârfele mărunte de până atunci. La Diavolul Argintiu veneau acum şi studenţi, şi negustori bogaţi, şi funcţionari. În curând a apărut şi lumea bună, alături de preoţi, notari şi ofiţeri. Cum nici aceştia nu aveau întotdeauna bani pentru, ne-au rămas în registru, printre creditori, diferite nume, chiar dintre cele care au intrat în analele cetăţii. Printre ei, Georg Scharnekau (cunoscut şi sub numele de Scarabeus), Urbanus Rhegius sau Rudolph Moller, Cristopher Volk, dar şi Diderik Arnsborch.

Micile certuri şi bârfe, fără a fi fost eliminate, s-au adăugat marilor dispute între fruntaşii oraşului. Dar lucrul cel mai important a fost că, în ciuda faptului că aceştia din urmă i-au cerut Bătrânului ca una dintre cele trei săli să le fie rezervate în exclusivitate, Al Optzecilea s-a încăpăţânat să pretindă că n-are mai multe feluri de bere şi nici mai multe feluri de pâine şi că, plătind toţi oaspeţii săi la fel, n-are de gând să le ofere unora alte condiţii decât celorlalţi².

Afluxul tot mai mare de clienţi l-a obligat pe Al Optzecilea să-şi mărească şi personalul. Despre acest lucru avem date extrem de exacte din registrul de socoteli, unde era trecut fiecare ban plătit unuia ori altuia dintre angajaţi, precum şi cheltuielile făcute cu servitorii care lucrau doar pentru a-şi plăti în felul acela datoriile. Printre ei şi alte nume devenite mai târziu cunoscute. Aşa că Diavolul Argintiu a ajuns mintea Hanovrei şi nu numai. Aici se discuta despre bursa mărfurilor, despre rutele comerciale cele mai sigure, despre oportunităţile de pe piaţa muncii, despre conflictele dintre cei puternici, episcopi şi prinţi mireni, dar şi despre datoriile creştinilor faţă de Dumnezeu şi faţă de ei înşişi. Ceea ce Petrus Canisius, „primul iezuit german”, avea să repete de atâtea ori câţiva ani mai târziu devenise cu mult înainte truism la „Diavolul Argintiu”: „Toate nenorocirile născute din erorile oamenilor nu sunt decât încercări şi fac, desigur, parte din scopurile Domnului”. Şi a fost cu atât mai ciudat cu cât spusele de mai târziu ale iezuitului au fost rostite de atâtea ori de către Diderik Arnsborch, cel care, urcat pe un bolovan, va modifica pentru o sută de ani întreaga viaţă a cetăţii prin discursul său din 26 iunie 1933. Disputele savante se amestecau cu întâmplări mărunte, teologia şi legile administrative se interferau la fiecare masă³. Ştim foarte puţine despre omul Al Optzecilea, datele de care dispune scribul nu ne spun nici cum arăta Bătrânul, nici cum îi stătea părul, nici cât de bine vorbea limba localnicilor. Dar putem, totuşi, deduce chiar şi numai din datele aflate în catastif despre modul cum se comporta. Erau perioade când se arăta darnic şi altele când era nemilos. Chiar crud. Episoade ca acelea în care n-a iertat nici măcar măruntele datorii ale vechiului său apropiat Lascetti, cel care l-a însoţit în toate peripeţiile drumului până la Hanovra ori cum a alungat familia Dahlbeck pornind de la o simplă bănuială nu sunt singulare. Însă, în acelaşi timp, Bătrânul nu părea deloc mânat de porniri impulsive, toate gesturile sale, pe care le mai putem urmări, făceau parte dintr-o strategie bine gândită. De pildă, odată cu preluarea familiei Lascetti, el a iniţiat un ascendent folositor şi lui, şi, în condiţiile date, şi celor pe care, cu ochii de azi, am putea spune că i-a exploatat ca pe nişte robi. Iar pe Dahlbeck şi ai lui i-a izgonit pentru a da un exemplu pentru ceea ce ar putea păţi cei ce nu respectă întocmai regulile de igienă pe care le-a impus. Bătrânul – de frica bolilor? – nu-şi prea pierdea vremea printre muşterii lui. Dar când venea printre ei, avea grijă ca fiecare cuvânt de-al său să fie înţeles exact şi respectat ca o poruncă. „A înţeles” şi, mai rar, „Nu a înţeles” sunt formule care apar de mai multe ori pe marginea catastifului. Cu timpul, cele două expresii au fost înlocuite de câte un semn distinct, de câte un simbol.⁴ Din prea mult citit al cărţilor sfinte, Al Optzecilea a ajuns la sacrilegiul de a se considera trimisul lui Isus pe pământ, crezând sincer că în numele Lui acţionează – păcat de care au suferit şi vor mai suferi numeroşi credincioşi. Mai târziu, Felix Thomasus a încercat, în lungi discuţii, să-l modereze: „Cine suntem noi ca să ne permitem să-i judecăm pe alţii? Evanghelistul Matei ne aminteşte că Domnul a spus: <Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.>” Iar cel Bătrân, care şi el ştia Evangheliile pe de rost, îi răspundea, continuând citatul: „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”. „Şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”, încheia Felix cuvintele Învăţătorului. Doar că fiecare dintre ei le înţelegea în felul lui. Iar priceperea lor nu era la fel. Felix îndemna la toleranţă creştină şi reproducea ad literam cuvintele din scripturi referitoare la faptul că e bine să nu te concentrezi asupra paiului din ochii altuia, câtă vreme nu vezi bârna din ochii tăi, în timp ce Bătrânul se încăpăţâna să interpreteze: „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” ne îndeamnă să judecăm, dar judecata să ne fie dreaptă. „Şi cine suntem noi ca să ne permitem să-i judecăm pe alţii?” relua Felix întrebarea de la început. Iar Bătrânul răspundea convins: „Noi suntem oile Domnului. Pentru noi s-a jertfit El, pentru ca noi să fim drepţi”. Discuţiile dintre Al Optzecilea şi Felix Thomasus nu s-au terminat decât odată cu ei înşişi. Şi, deşi n-ajungeau niciodată la aceeaşi concluzie, Bătrânul i-a dat şi pe mai departe masă şi casă teologului şi nu s-a sfiit să-l lase să-i educe copiii.

Scribul nu ştie dacă exagerează, însă crede că, în felul lui, şi Bătrânul a avut un rol în evanghelizarea comunităţii. Dacă pe el trebuia să-l pricepi cu exactitate, cu atât mai mult se cuvenea să înţelegi şi mesajele venite de la Dumnezeu. Şi, astfel, dorinţa de a avea acces la slujba pe care s-o desluşească fiecare dintre cei mulţi cu credinţă, însă lipsiţi de ştiinţă de carte – fiindcă dacă n-ar fi ei, n-ar avea ce mânca nici cei ce înnobilează spiritul – era exprimată în acelaşi timp cu necazurile din pricina legilor nedrepte ale pescuitului ori cu regulile pentru folosirea păşunilor, reguli ce necesitau o grabnică revizuire. Toate astea trebuiau să ducă la un dialog altfel inimaginabil între personaje care, în alte condiţii, n-ar fi avut ce să-şi spună: ce să discute un jurist cu un postăvar în afară de a-i comanda o haină? Ce să vorbească un arhivar cu un oier, în afară de a-i cumpăra nişte brânză? Iar, de apărea o dispută între ei, aceea nu putea fi decât în legătură cu preţul ori cu calitatea mărfii. La Diavolul Argintiu s-a ajuns până acolo încât juristul şi postăvarul să se certe în legătură cu Palladios, episcopul hagiograf care a trăit cu peste o mie de ani în urmă şi despre care nici unul, nici celălalt n-au ştiut nimic – nici măcar că a existat – până ce nu i-au auzit pe doctorii ce ţineau partea magistrului Eck sau, dimpotrivă, a magistrului Luther în disputa purtată cu peste zece ani în urmă la Leipzig, în prezenţa ducelui George al Saxoniei. Şi nici despre călugărul carmelit Johannes von Hildesheim n-au avut habar nici oierul şi nici măcar arhivarul, de n-ar fi povestit într-o seară un student legendele celor Trei Crai de la Răsărit aflate şi într-o traducere germană. Cine a mai auzit ca un jurist şi un postăvar să se certe în legătură cu scrierile episcopului Palladios ori ca un oier şi un arhivar să nu se înţeleagă în privinţa unei scrieri a lui Johannes von Hildesheim? Când se citea din cărţile sfinte, rămânea şi Bătrânul să asculte, iar cititorul primea berea pe gratis.