În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Este puțin probabil ca solia lui Carneade să fi durat doar două zile, atât cât să-și fi rostit cele două discursuri despre dreptate. Nu este probabil, o dată, deoarece atunci rolul lui Diogene Stoicul și al lui Kritolaos din Pharelis nu ar fi reușit să se traducă în fapte, ceea ce ar fi exclus păstrarea lor în delegație în memoria istoriei și, a doua oară, nu este probabilă durata aceasta atât de scurtă întrucât un asemenea drum nu era pe vremea aceea câtuși de puțin un fleac și dacă s-ar fi finalizat într-o ședere de doar câteva zile, evenimentul ar fi fost atât de neobișnuit încât ar fi fost pomenită solia și numai pentru aceasta. Și oare nu este ciudat că istoricii moderni care amintesc de delegația filosofilor la Roma, subliniind breșa adâncă și de neînchis produsă pentru totdeauna în gândirea noii metropole a lumii (și prin ea generațiilor mai târzii), pomenesc despre diferitele expulzări ale altor înțelepți, dar, cu excepția episodului lui Carneade cu discursul despre dreptate, nu vorbesc și despre alungarea celor trei? În schimb, despre valurile de condamnări „pentru practici abominabile” se pomenește tot doar aluziv pentru perioada respectivă, în contrast cu anii imediat anteriori și imediat ulteriori, când datele devin exacte. Fapt este că niciodată nu s-a putut face legătura între ideile filosofice ale lui Carneade și ultimul măcel cunoscut al Baziliscului. Și ar fi fost și greu să se facă asemenea legături. Însă Roma era la capătul răbdării și senatul trebuia să acționeze: filosofii au fost izgoniți și alături de ei toți cei având idei cât de cât străine vechilor obiceiuri. Despre condamnări n-a mai fost vorba: tot acel alai sumbru al Baziliscului a fost găsit lipsit de viață în vila unui patrician bogat, unde se aciuise de mai multe săptămâni. Vilă la care au tras și cei trei filosofi. Cu toate acestea, participarea lor la cele întâmplate în noaptea nefastă n-a putut fi dovedită. Nici în vorbe, nici în fapte. Dar de plecat au trebuit să plece Și odată cu ei și Baziliscul, socotit brusc făcând mai mult parte din delegația înțelepților decât din propriul convoi, cel ce până cu o zi în urmă îl urma peste tot asemenea unei umbre întunecate. Și tocmai faptul că-l găsim pe Al Paisprezecelea mai degrabă printre filosofi și că totul dă senzația unei afaceri mușamalizate, a unei întâmplări neelucidate complet, dar despre care este mai bine să nu se vorbească prea mult, stabilește rolul fiului lui Katoptronos în celebra delegație a lui Carneade.
Care a fost doctrina Baziliscului este imposibil de reconstituit. Pentru aceasta este de vină, pe de o parte, realitatea că Al Paisprezecelea n-a lăsat nimic scris – în afară de Epistola de la Rhinocolura, dar și aceea pierdută – pe de altă parte, secretul impus în jurul procedurilor sale i-a acoperit și ideile. De pildă, din miturile vechi specific eline, grav corupte, revine mereu promisiunea unui teritoriu mirific pentru după moarte, asemenea Insulelor Fericiților, unde ar trăi veșnic împăcați eroii și semizeii. Acel tărâm devenise probabil speranța neașteptată a tuturor discipolilor, încântați de a scăpa de amenințarea eternului întuneric, de leșia și cenușa fără de capăt, făgăduită tradițional celor mulți. Dar calea spre acel tărâm nu-l constituia un itinerar oarecare, precizabil geografic, asemenea fâșiei de pământ între Mare și Deșert pe care crezuse că a intuit-o Cel de Al Paisprezecelea însuși în tinerețea sa. Drumul devenise doar un itinerar moral, iar moartea fizică ușa de trecere. Ceea ce spunea Noul Peisitanathos era numai un aspect. Ferestre numeroase spre acel loc așteptat există însă și pe lumea noastră, pretindea Baziliscul. Depistarea acestor ferestre ar îi fost posibilă în ceremoniile organizate de el. Mai departe scribul nu se hazardează să-i descrie învățătura. Ar fi nu numai imposibil, dar și dăunător. Orice reproducere a unei concepții doar pe jumătate cunoscute duce la descrieri ieftine, de multe ori hilare. (Deși nici chiar tot ceea ce este lesnicios de afirmat este și adevărat…)
Scribul a mai putut afla doar că la plecarea din Roma, toți cei patru filosofi erau de acum oameni în vârstă, că Baziliscul i-a mai însoțit o bucată de drum, dar că, după o vreme, s-ar fi întors. Se pare că în ultimii ani ai vieții ar fi trăit retras, îngrijit de soția sa, o boală a întregului organism obligându-l să stea mai tot timpul culcat. A murit zece ani mai târziu, uitat de toată lumea.
Carneade, în schimb, a avut parte de o viață foarte lungă, după unii biografi chiar de o sută de ani. El, cel ce a fost de două ori cruțat de către Bazilisc, ar fi câștigat o putere de viață mai mare decât cea obișnuită.
În ultimii săi ani, Al Paisprezecelea părea să fi ieșit cu totul din pielea Baziliscului. Autoritățile l-au ignorat din nou și prezența i-a fost tolerată până la sfârșit. Era atât de șters încât nimeni nu s-a mai gândit să lege de șederea lui la Roma alte și alte ceremonii interzise, alte morți misterioase și alte condamnări. Așa cum am spus, cetatea însăși suferea de o boală ce o rodea nemiloasă pe dinăuntru, dar apărând și unele semne vizibile în afară. Baziliscul – despre care nu s-a știut niciodată când părăsea un loc – mai sălășluia în metropolă. Abia după moartea sa au urmat câțiva ani mai liniștiți și nimeni n-ar fi putut spune de ce acele răbufniri tragice au dispărut pentru o vreme. Însă nici aceasta nu era mai mult decât o iluzie. Boala Romei, chiar dacă stagna pentru un timp, îi intrase temeinic în trup.
Menirea Celui de Al Paisprezecelea n-a fost decât să-și introducă urmașii în marele imperiu al lumii. Restul vieții sale, din punctul de vedere al Celor O Sută, nu are importanță și descendenții săi s-au grăbit primii să-l uite.
Se spune că Baziliscul ar fi murit atât de încet, încât funeraliile sale au trebuit să fie amânate de mai multe ori. De fiecare dată, toți ai casei erau încredințați că se sfârșise, însă viața îi revenea în trup. S-a plimbat în aceste răstimpuri iarăși pe calea îngustă dintre Ocean și Deșert pe care n-o uitase din tinerețe? Cine mai știe? Mai multe luni duraseră aceste plecări și reîntoarceri, iar lunile deveniseră ani. Până și în moarte un Bazilisc nu se pierde niciodată în mod cert. Despre el nu se știe niciodată când dispare și dacă dispare cu adevărat. Trupul Celui de Al Paisprezecelea nu a fost scos în afara orașului pentru a fi înmormântat decât în momentul când a început să se descompună. Și chiar și atunci familiei i-a fost frică să nu trebuiască să-l aducă înapoi.
Această agonie deosebit de lungă, cu numeroasele întoarceri la viață, unele readucându-l în mod miraculos chiar la relative puteri, l-au făcut pentru ultima oară celebru. Dar nimeni n-a mai legat muribundul de sumbrul personaj din trecut.
„O moarte ca aceea a Celui de Al Paisprezecelea”, se spunea pentru orice agonie îndelungată și doar puțini mai erau cei ce știau legenda conform căreia un Bazilisc nu moare niciodată, el căutându-și cu infinite ezitări un nou trup unde să se cuibărească.
