În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Cert este că Postumus a știut să împletească de timpuriu plăcutul cu utilul: ceea ce nu-i plăcea nu făcea, deviză de care s-a ținut toată viața. La Athena n-a învățat numai retorică și comentarii asupra marilor filosofi morți de cine știe când. Nici de stoicism nu s-a arătat prea încântat, preferind lecțiile unui cinic întârziat, figură unică a acelor vremuri și care, pe deasupra, mai era și femeie. Popeea provenea de undeva din Orient, numele ei adevărat era greu de pronunțat pentru greci. Ea era mândră de o obârșia – adevărată sau falsă – foarte nobilă din țara de unde a fost adusă și fabula cu plăcere pe această temă. Cu tot discursul cinic, ce-l emitea zilnic pe lângă templul lui Hercule, îi plăcea să fie numită ,.prințesă“ și nu refuza nici un semn de curtoazie din partea ascultătorilor. Gurile rele – și în special filosofii gravi și cu barba albă – pretindeau că nu e decât fiica unui sclav proaspăt eliberat și că toată povestea ei cu Orientul era cea mai sfruntată născocire. De altfel, pe cât de strălucitoare la apogeul ei, pe atât a fost cariera Popeeii de scurtă. La puțin timp după întoarcerea lui Postumus la Roma, femeia-filosof a trebuit să fugă pe furiș din Athena pentru a nu se expune celor mai mari neplăceri în urma acuzelor grave ce i se aduceau. Nu era pentru prima oară că era învinuită de delicte majore, dar „Noul Alcibiade” reușise să-i cumpere de fiecare dată pe sicofanți. Când, peste mai mulți ani, Popeea va veni și ea la Roma, Postumus va evita s-o întâlnească, afirmând că „Nu tot ceea ce este onorabil în Grecia este de dorit și la Roma.1” Aserțiune ciudată în gura sa, el îngăduindu-și oriunde orice, însă tipică pentru modul lui de a se exprima și de a se purta. Se spune că ar fi părăsit ostentativ o societate doar fiindcă ar fi afirmat cineva că acea Popeea nu este decât o simplă curtezană, una dintre multele femei inteligente și culte ce bântuiau, ca o molimă, metropola.
– Popeea este mult mai mult decât atât, ar fi zis, sculându-se de pe patul oaspetelui de onoare și părăsind petrecerea, cu toate ca refuza și în continuare s-o primească pe fosta-i profesoară.
Deși pretindea că a trebuit să-și ascundă multă vreme fața printre cărți, Al Douăzeci și unulea a preferat dintotdeauna să-și menajeze ochii, agonisind învățătura prin audierea maeștrilor sau numai participând la conversații elevate. O memorie bună îl ajuta în felul acesta să rețină mult mai mult decât din niște lecturi superficiale și inevitabil scurte, fiindu-i imposibil să-și strunească atenția chiar și doar câteva minute asupra temelor înalte despre care citea. Într-o conversație, lucrurile se petreceau cu totul altfel, putea să devieze subiectul spre implicații mai omenești și mai plăcute, iar dintr-un discurs avea deviza că nu trebuie să rețină mai mult de o singură afirmație. Conform acestui principiu, urmărea doar câteva clipe logica unui vorbitor, dar cu o singură idee învățată reușea să-și îmbogățească un fond de cunoștințe ce astfel creștea încet, dar sigur. Acea unică frază nu numai că nu mai era uitată niciodată, însă mai era întoarsă în liniște pe toate fețele de către Postumus vreme de o zi întreagă. Când o folosea la rândul lui, știa cu precizie ce spune și era în stare să încânte filosofii adevărați, reproducând în literă și în spirit o anumită aserțiune. Refuzând apoi să părăsească strâmtul domeniu atins, putea da impresia unei bune cunoașteri a întregului domeniu în discuție.
După moda vremii, încerca să scrie și el câte ceva. Pentru tragedie nu avea suficientă răbdare, deși pretindea că lucrează cu sârg la o piesă despre regele Numa. Se povestește că, aflând despre acest lucru, a început și Augustus să lucreze la o tragedie, „Ajax“. Împăratul ar fi afirmat că dacă Pierde-Vară este în stare să-și ordoneze ideile pe parcursul a câtorva sute (sau mii) de versuri, înseamnă că încercarea nici nu este atât de dificilă. Dar s-au înșelat amândoi, și Postumus și Cezarul: ultimul avea să se muncească ani și ani cu „Ajax“, pentru a distruge până la urmă opera neterminată și convingându-se că n-are chemare pentru o asemenea încercare, în timp ce Postumus, beneficiind de infinit mai mult timp de risipit, adăuga noi fragmente la „Numa“ și nu se sfiia să se laude în public că a terminat, o dată la… zece ani un nou episod. Iar tragedia se tot umfla și devenea un monstru lipsit de unitate și chiar de noimă. Pentru că, adăugând din an în paște câteva versuri, de multe ori scânteietoare prin vervă și ironie, autorul ignora cu totul acțiunea și personajele, încât între un fragment și altul nu exista adesea nici o legătură nici prin intrigă, nici prin eroi. Spre sfârșitul vieții, când s-a adunat foarte mult material, Postumus era convins că asamblarea este un fleac, odată versurile existând – și încă într-o calitate și cantitate atât de apreciabile, nemaifiind nici o problemă asamblarea întregului. Și-a umplut câteva zile ploioase de cruntă indispoziție cu această treabă, dar pe măsură ce întindea pe jos, pe mozaicul din camera sa de lucru, foile disparate, vedea că este în posesia tot mai multor fragmente strălucite – pe care nu-l lăsa inima să le omită – însă care nu aveau vreo legătură cu subiectul propriu-zis. După ce, la început, i-a distras gândurile negre, activitatea aceasta a început să-l calce pe nervi și sfârși prin a-i porunci unuia dintre cei doi secretari ai săi să se ocupe în continuare de asamblarea părților piesei.
– Este o nimica toată ce-ți cer, îl consolă el pe sclavul dezorientat. Tu nu trebuie decât să pui unul după altul fiecare episod, având doar grijă să nu strici acțiunea!
Care acțiune? Când, după câteva zile, secretarul dezorientat îl rugă să-i povestească Postumus însuși respectiva acțiune, ca s-o poată el urmări mai bine în intențiile autorului, Al Douăzeci și unulea îi îngăimă ceva ce nu era lipsit de măreție, doar că lipsea cu desâvârșire dintre fragmentele existente. Până la urmă nefericitul colaborator fu declarat incapabil – spre marea lui satisfacție – și înlocuit în această sarcină de onoare cu celălalt secretar. Omologul lui nu-și făcu multe scrupule și luă rând pe rând toate episoadele, așezându-le într-o succesiune mai mult sau mai puțin întâmplătoare. (Azi s-ar numi „textualism“ sau cine știe cum altfel această scriere ciudată, dar anticii țineau mult mai vârtos la canoane și n-au știut să depisteze revoluția în stil și nici să savureze un alt fel de tragedie decât erau ei obișnuiți să primească. Cel dintâi conștient de insucces a devenit Postumus însuși: la o primă intenție a unei lecturi publice integrale a tragediei, eveniment ce s-a constituit ca un moment cu adevărat important, așteptat de lumea cultă a Romei, autorul a sistat audiția după vreo două ore, simțind eșecul total. Pretextă, așadar, că soția îi e foarte bolnavă și că tocmai făcuse o criză și amână continuarea pentru o altă dată, având însă grijă să n-o mai reia niciodată. În felul acesta, uriașa nedumerire a ascultătorilor nu putea să se finalizeze într-un verdict definitiv, mai ales că autorul le-a povestit că nu le-a prezentat decât începutul lui „Numa“, că, deci, lunga aglomerare de versuri spirituale și aserțiuni inteligente nu se voia decât punerea în temă, urmând ca tragedia în sine, precum și „acțiunea cutremurătoare” să se declanșeze de abia începând din punctul în care a fost întreruptă lectura.) Inexistenta tragedie s-a constituit într-un subiect de discuție în cetate și a fost citată și de unii autori. Doar că tragedia „Numa“, operă a lui Postumus, n-a fost audiată, citită sau vizionată niciodată.
Ne-au rămas, în schimb, fragmentele unor culegeri de maxime și de epigrame – pe care le scria în baie. (Este ciudat cum Augustus, cel ce-l disprețuia atât de mult încât nici măcar nu-l putea lua în serios în lucrurile cu adevărat majore, era totuși, în subconștient, mereu incitat de Postumus. După ce s-a apucat de „Ajax“ numai pentru a-și demonstra că Pierde-Vară nu este în nici o privință mai capabil decât el, s-a obișnuit să scrie la rându-i tot în baie numeroasele epigrame pe care le citea apoi cu plăcere, încă „proaspete”, familiei și apropiaților.) A mai existat și un volum extrem de eterogen de scrisori… ce i-au fost adresate cu diferite prilejuri lui Postumus, scrisori ordonate de același secretar ce a pus într-o succesiune oarecare și fragmentele tragediei. Și, în fine, cele două încercări, „Despre memorie” și „Despre insulele lumii”, nu reprezintă, mai mult ca sigur, decât firave schițe, îngroșate și lungite de o mână străină, probabil din nou de aceeași ca și în cazul redactării celorlalte scrieri ale celui de Al Douăzeci și unulea. În afară de aceste lucrări, se spune că ar fi compus și un discurs împotriva unui oarecare Flavius Porcius Flocca, cu care nu se știe din ce pricini s-a certat și căruia încerca să-i demonstreze cât de exemplară este viața sa, a lui C. Gallus Postumus.
Păcat, într-adevăr, că nu s-a păstrat această din urmă scriere. Pe de o parte, este de presupus că măcar ea să fi fost dusă la capăt de către semnatarul ei, fiind vorba despre un lucru conceput în virtutea unui sentiment puternic. Dar mai importantă ar fi fost cunoașterea prin operă a acelui om fără biografie. (Ajunși aici, scribul simte nevoia să-și exprime o nedumerire: realizează un om mai multe în viață pe măsură ce traiul îi este mai liniar și marile înfăptuiri sunt cele ce ascund restul biografiei? Ce misiune ingrată pentru un scenarist să scrie „Viața lui Beethoven”! Îl va așeza înaintea pianului și iarăși înaintea pianului și va născoci tot felul de intrigi cu totul neesențiale în traiul compozitorului pentru a țese o „acțiune”. Sau se va baza pe niște actori excepționali și pe masiva ilustrație muzicală. Dar cel ce ar trebui să întocmească textul unui film despre viața lui Immanuel Kant? Se poate spune cu toată seriozitatea că, de pildă, Casanova a avut parte de o existență mai plină decât gânditorul de la Königsberg? Iată, în funcție de modul cum privim lucrurile, vom aprecia și trecerea lui Postumus drept bogată în evenimente sau lipsită de orice conținut.)
Al Douăzeci și unulea și-a trăit din plin traiul. (Dar scribul nu este nici acum în clar cu semnificația acestei afirmații și nu face decât să redea o caracterizare esențială de epocă a personajului.) A făcut întotdeauna, se afirmă, numai ce a vrut și s-a numărat printre puținii oameni care s-au putut ține de un asemenea program. Iar când n-a mai vrut, s-a tras concluzia, n-a mai trăit. Însă minunea cea mai mare a constituit-o că, spre deosebire de alți oameni tânjind după un asemenea mod de existență, el n-a trebuit să renunțe niciodată la nimic și, deși avea numeroase pofte, și le putea satisface în mod firesc. În contrast cu un strămoș uitat, Postumus n-a trăit lipsit de obiecte și nu s-a limitat la o viață mizeră. El nici n-ar fi înțeles o asemenea opțiune și ar fi râs cu poftă dacă i s-ar fi explicat că n-a fost o simplă legendă povestea cu butoiul lui Diogene din Sinope.
– Să faci ce vrei renunțând la tot ce este plăcere, este un paradox bun pentru disputele filosofice. Să faci ce vrei, dar să vrei cu adevărat tot ce-ți poate oferi viața, iată autentica artă, ne spune într-una dintre maximele din cărțile sale.
Sau: „Ambițiile-s pentru ceva din viitor, dar pe mine nu m-a interesează decât prezentul. Conștiința viitorului, a iluziei ipoteticului, obsesia viitorului nu aduce decât agitație, nerăbdare și nervi! Vai de cei ce nu știu să-și trăiască prezentul, gândindu-se mai mult, prea mult la viitor!”
După întoarcerea din Grecia, Postumus a plecat să-și îndeplinească datoria față de patrie. însă în urma bătăliei de Ia Actium – când fiul lui Gallus avusese abia cincisprezece ani – templul lui Janus a stat mai mult închis. Niciodată în istoria Romei n-au existat atâtea perioade de pace și, într-adevăr, la vremea campaniilor lui Postumus, Roma n-a mai fost implicată în războaie adevărate. La început, a fost trimis în Gallia, sub comanda lui F. Lucretius Cotta și foarte curând, ivindu-se un loc liber de comandant de legiune, a plecat în această calitate pe Rin. Statura lui neobișnuită și energia-i debordantă l-au făcut repede plăcut soldaților. Organiza dese jocuri atletice și întreceri de tot soiul și până la urmă nimeni nu se plictisea în preajma sa. Rarele incursiuni ale triburilor de germani erau privite, mai nou, tot ca niște provocări la asemenea concursuri și nu o dată cei ce se remarcau în luptă erau răsplătiți de comandant identic cu învingătorii întrecerilor hipice organizate cu o zi mai devreme. Pe de altă parte, misiunile de pedepsire ale unor populații răsculate se terminau în orgii nesfârșite, trofeele cele mai disputate fiind femeile cele mai frumoase ale celor pacificați. Postumus însuși participa adesea în primele rânduri atât la jocurile organizate de el, cât și la rarele lupte adevărate, însă viața din tabără îl plictisi mai repede decât s-ar fi așteptat. Lipsa de confort, serile lungi și nesfârșitele jocuri de zaruri, absența unui rafinament real în discuții îl făceau tot mai mult să ducă dorul Romei. Degeaba punea să i se înghesuie în cort mobila cea mai scumpă, degeaba căra după el șase bucătari specializați – în afara numeroaselor ajutoare ale acestora – degeaba îi soseau zilnic diferite trufandale, mesele n-aveau cum să fie la nivelul celor din metropolă, iar vinurile, în cantități mari, nu se puteau conserva ca acasă. După o vreme, începu să ducă și lipsa stilului femeilor din Roma sau chiar și a celor cunoscute în Grecia. După ce s-a săturat de noutatea vieții de tabără, totul i s-a părut, în regiunea pe care o păzea, prea sălbatic, prea brut, prea puțin subtil. Spre deosebire de tipul de Pierde-Vară omnipotent al timpurilor moderne, cel pe care-l vedem și astăzi înfoindu-se de plăcere la sentimentul că este – și este! – invidiat de atâția concetățeni mai puțin dibaci sau mai puțin lichele (în fapte, nu și în spirit), romanul avea spleen.
Oștenii bronzați priveau cu uimire la interiorul cortului comandantului: mobila cea mai fină era instalată pe covoare aduse din Orient, arme de argint și de bronz ornau pereții, statui de marmură străjuiau din semiîntuneric. Paturile aveau picioare subțiri, terminate în gheare de leu, asortându-se cu mesele cu tăblii masive, uimitoare prin faptul că reușeau să stea în echilibru pe niște coloane zvelte și contorsionate în sculpturi savante. Totul părea străin pentru veteranii cu vechi state, până și mirosul degajat de plantele exotice, trăind în vase uriașe cu desene tremurătoare, animate de lumina neliniștită a făcliilor.
În clipa când a devenit conștient că-i ajunge acest trai, Postumus a hotărât să revină acasă. Dar să-și părăsească postul nu putea, deși a scris câteva epistole sfâșietoare către cele mai influente personaje din capitală. Știm asta din răspunsurile păstrate în colecția de scrisori, de unde aflăm că i se promitea punerea în funcțiune a complicate rotițe pentru a-l aduce îndărăt. Dar fiindcă dorințele lui trebuiau să se îndeplinească pe loc, Postumus s-a îmbolnăvit subit pentru întâia și ultima oară în viața lui. Îi înțepenise tot corpul, medicii pretindeau că a fost mușcat de un șarpe și prevesteau cele mai grele chinuri înaintea unui sfârșit iminent. Doar că, în pofida prognosticului sumbru, profitând de o nouă incursiune a cimbrilor, Al Douăzeci și unulea se făcu brusc bine și porni în fruntea legiunii sale în urmărirea dușmanilor. Nu se mulțumi cu atât, ci intră adânc în fruntariile inamice, cucerind vaste teritorii. Asta nu i-a convenit comandantului său, însărcinat cu ordine severe să nu mai ocupe noi pământuri, ci să se mulțumească să păstreze liniștea la graniță. Acum Lucretius Cotta a devenit cel ce se grăbea să scape cât mai repede de el și-l trimise cu o misiune urgentă către Senat. Și chiar dacă era cu totul neobișnuit ca un comandant de legiune să primească o asemenea însărcinare, Postumus nu se minună prea tare de amănunt și nici la Roma nu se găsi nimeni să comenteze faptul. Cert este că fiul lui Gallus reveni bronzat și cu o aureolă de veteran și că toate astea n-au făcut decât să-i sporească renumele.
Quid nunc? Și acum? Dar mai departe?
Fraza a devenit o maximă rostită adesea de contemporani și urmași, deși i s-a pierdut repede obârșia.
