În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Când termina partida cu Augustus, Felix cobora Palatinul și colinda orașul în căutarea altor parteneri de zaruri. Deși cezarul dăduse o lege prin care jocurile de noroc erau cu desăvârșire interzise, putând fi practicate doar pe vremea Saturnaliilor, tânărului nici că-i păsa și angaja noi partide din banii rămași de la împărat. În tavernele sau în termele unde-și întâlnea fraierii, Felix își regăsea norocul dintotdeauna și toate ghinioanele din jocurile cu Augustus se răzbunau înzecit și câștiga de fiecare dată mici averi. Și asta fără teama de a avea neplăceri, deoarece nu exista om să-l acuze pe el de încălcarea legii, el care, se știa, venea de la înfăptuirea aceluiași delict cu însuși împăratul. Ceea ce atrăgea atenția era mai degrabă vârsta jucătorului: un copil să mânuiască asemenea sume nu era totuși obișnuit. Asta și tenta, fiindcă mulți adulți sperau că ar putea pune mai ușor mâna pe paralele lui, însă și atrăgea prea mult atenția. Lumea se interesa cine este adolescentul, dar aflând că vine direct de la august, se eschiva să rostogolească zarurile cu el. Atunci el propunea alte jocuri, însă găsea tot mai greu amatori. Trebuia să schimbe mereu tavernele, termopoliile și termele în speranța de a mai găsi pe cineva dispus să se întreacă și cu el. Totuși, Felix se dovedi perseverent deja de copil: perseverent și avid, avid de bogății și de faimă.
Văzând că nu-și mai găsește parteneri, împrumuta bani unor indivizi dispuși să joace în numele lui pentru un anumit procent din câștig. Al Douăzeci și doilea risca gologanii, iar ei se expuneau pedepselor pentru încălcarea legii. Pericolul nu era prea mare nici pentru unul, nici pentru ceilalți: pe de o parte, în toată perioada cât s-a ocupat de investirea de capital în jocuri de noroc, n-a pierdut decât de foarte puține ori și numai atunci când paguba se dovedea cea mai bună soluție. Pe de altă parte, cei ce se învoiau să joace pentru el nu erau singurii din Roma care ocoleau interdicția. Existau foarte multe moduri de a afla din timp dacă se pregătea o descindere și, apoi, toate locurile unde se juca aveau mai multe ieșiri. Trebuia să existe un interes special al prefectului pentru a-l prinde pe un anume individ, ceea ce ar fi presupus o încercuire din timp a clădirii și insinuarea în încăpere a unor oameni gata să sară la atac. Nu, Felix aproape că nu risca nimic și mergea mai departe pe mâna fidelului său noroc. O singură dată a pierdut o sumă mai însemnată: unul dintre oamenii ce-l reprezentau, preluând pentru acest răstimp incredibilă șansă a mandatarului său, era fiul nevolnic al unei vechi familii decăzute. El, ultimul vlăstar al unor strămoși ajunși nu o dată până la demnitatea consulară, și-a pierdut întreaga avere la curse și zaruri și, nemulțumit de prezentu-i mizerabil, dădea, ca atâția alții, vina pe autorități. Fusese amestecat într-o conspirație contra lui Augustus, însă nu s-a putut dovedi nimic împotrivă-i și, profitând de un concurs favorabil de împrejurări, cezarul fiind interesat în clipele acelea să dea un exemplu public de clemență, scăpă teafăr și nepedepsit. Ba, mai mult, împăratul i-a achitat și o parte din datorii. Dar, deși cazul fusese în mod oficial clasat, individul nu fu uitat cu adevărat și, pus sub urmărire secretă, s-a văzut arestat în timpul unei partide de zaruri. Doar că a fost singura dată de când juca din însărcinarea lui Felix când pierdea, așa încât în clipa când a fost ridicat nu mai avea asupra sa nici o lețcaie: astfel a putut pretinde că nici n-a jucat pe bani, ci doar pentru a-și petrece vremea. (Mai târziu, același om, scăpat din nou ca prin urechile acului, a început să se încreadă prea mult în șansa sa, încercând să înșele chiar norocul – pe Felix. A continuat, așadar, să arunce zarurile pe tăbliile meselor din diferite cârciumi din împrejurimile Romei și, mințindu-și asociatul, pretindea că nu-i mai merge deloc jocul și-și însușea tot mai mult din sumele câștigate. Până ce-l părăsi șansa cu adevărat, pierdu tot, nu mai primi mulți bani de la Felix și își găsi moartea într-o încăierare mizerabilă cu niște cheflii. Așa s-a stins una dintre cele mai vechi familii ale Romei și Augustus, iubind tradiția, ordonă ca nenorocitul să aibă parte de funeralii demne de numele purtat și-i pedepsi exemplar pe asasini, niște derbedei ce habar n-avuseseră pe cine au omorât.)
În privința lui Felix, circula zvonul că ar fi finanțat și mai tîrziu jocuri de noroc, că, la maturitate, ar fi tăinuit adevărate cazinouri – în accepțiunea de azi a cuvântului – că s-ar fi asociat în acest scop cu liberții și sclavii imperiali cei mai bogați, pomenindu-se cifre colosale câștigate în astfel de afaceri. Până și în celebrele lupanare organizate de Caligula în palatul imperial s-a spus că ar fi jucat un rol însemnat. Unii pretind că și-ar fi meritat cognomenul de pe urma unor asemenea tribulații. Totuși, scribul înclină să creadă că toate aceste afirmații ale analiștilor ar fi doar rodul unor zvonuri și că Felix, cel puțin din clipa când l-a moștenit pe tatăl său, ar fi abandonat lumea subterană a distracțiilor interlope. Scribul nu se bazează doar pe lipsa totală de dovezi în privința afacerilor Celui de Al Douăzeci și doilea – repetând că peste atâtea veacuri este mai greu să infirmi decât să afirmi – dar bănuiește că un om apt de a învârti o rețea atât de întinsă de afaceri subterane nu ar fi trebuit să ajungă în situația financiară precară de mai târziu1. Și, chiar dacă s-au văzut falimente și mai spectaculoase, relațiile, ambiția și nu în ultimul rând „norocul proverbial” ar fi trebuit să mențină, dacă nu să și sporească, cifrele legendare ale capitalului personajului.
Dar Norocosul l-a amuzat pe Augustus nu numai la jocurile de zaruri. Nu erau distracții la care să nu se priceapă, de la vechiul cotabul grecesc până la diferitele aruncări cu pietre sau nuci, de la discuții literare, exemplificate cu recitări, până la cântecul executat cu o voce melodioasă, dar mai ales cu tibia, specialitate în care se pare că ar fi fost un adevărat virtuoz. Împăratul, certându-se cu tatăl copilului în cadrul „Curelor de Postumus”, nu uita niciodată să amintească, enervat, că pe un asemenea părinte nu-l pot salva decât copiii, o fată atât de frumoasă și un băiat atât de priceput la toate. În cadrul exclusivelor mese ale „celor douăsprezece divinități”, cei doi frați au fost invitați de mici, Felix cântând la tibie, iar sora lui ajutând la servitul bucatelor. Drept răsplată, băiatul a fost proclamat de două ori câștigător al unor concursuri de muzică, primind coroana de lauri chiar și în întreceri unde nu se obișnuia un asemenea premiu și fiind admis, în mod cu totul excepțional, să participe alături de adulți, ca triumful să-i fie cu atât mai extraordinar.
Personajul a știut să se facă remarcat nu numai la ospețele cezarului, ci și la numeroasele petreceri date de bogătașii vremii. Pe de o parte, deoarece avea un cerc foarte mare de cunoștințe, fiind, așa cum am mai spus, confidentul multor femei – și nu numai – din rândul celor foarte tinere, adică nu numai printre cele de vârsta lui, pe de altă parte, întrucât era știută de toți afecțiunea lui Augustus pentru el, în al treilea rând, pentru că numeroși poeți, filosofi, artiști, precum și te miri cine încercau să-i intre în grații, în dorința de a ajunge prin dânsul mai ușor la împărat. Și nu în ultimul rând, pentru modul pasional cum reușea de fiecare dată să-și facă simțită prezența. Cu vremea, nu mai cânta la tibie în fața unor societăți de petrecăreți, crescuse și devenise conștient de rangul lui, își alegea cu grijă auditoriul și organiza tot felul de jocuri – de inteligență, de îndemânare, însă mai ales de noroc – reușind să capteze cu ele întotdeauna întreaga asistență. Câștigurile și recompensele erau diferite, de la gajuri luate din piesele de îmbrăcăminte ale participanților până la bijuterii sau sume importante de bani. Dar oamenii uitau de cele mai multe ori miza și, fie că potul conținea un simplu bănuț de aramă, fie că era reprezentat de inelele și diademele din aur ale celor de față, toți erau la fel de îndârjiți, la fel de excitați și la fel de interesați de reușită. Felix însuși câștiga rareori la asemenea distracții, la fel cum nici licitațiile și loteriile pe care le organiza tot cu asemenea prilejuri nu se terminau prea des în favoarea lui. Însă toată lumea știa că aparențele nu reprezintă decât un truc și-i admirau rafinamentul: exista un consens tacit cum că, de fiecare dată, deznodământul era dirijat în mod misterios de către Felix și de aceea, oricine câștiga, privea spre el cu recunoștință pentru favoarea primită. S-a ajuns chiar până acolo încât se făceau tot felul de speculații în legătură cu acele petreceri: de ce l-a lăsat pe cutare să reușească la licitație, de ce l-a făcut pe altul să izbutească la întrecere. Rezultatele jocurilor erau interpretate asemenea unui semn oracular, însă de multe ori mult mai concret, fiind considerat un succes intrarea în grațiile împăratului (sau ale Fortunei însăși). Petrecerile la care participa și Felix deveniseră cel mai monden mod de a-ți ispiti viitorul.
Printre adevăratele spectacole în care implica adesea invitații se număra la loc de cinste interpretarea Batrachomyomachiei, adică a vechii parodii după lliada, lupta dintre broaște și șoareci. La alegorie participau, binedispuși, tineri și bătrâni și scribului i se pare adevărata ironie „jocul de-a eroul” a unui bărbat care toată viața n-a interpretat cu adevărat alt rol. Dar cine poate juca în mod cinstit mai multe partituri în aceeași viață?
Mai mult ca sigur este că Felix nu făcea decât să îmbine „utilul cu plăcutul” la toate chiolhanurile la care lua parte. Cu cât trecea vremea, devenea tot mai mândru de rolul său în societatea Romei și se străduia să profite din plin de faima dobândită la început inconștient. În primul rând, avea grijă să răspândească el însuși cât mai multe istorioare despre proverbialul său noroc pentru ca toată lumea să fie interesată să se pună cât mai bine cu el. În al doilea rând, divulgă destul de imprudent multe dintre relațiile sale cu împăratul, până când învăță că acesta este un capitol asupra căruia este totuși mai bine să plutească un mister cât mai dens. Și, fiindcă a reușit să se autosugestioneze că tot ceea ce i se întâmplă nu este decât numai și numai în folosul său, îi venea ușor să-i convingă și pe cei din jur că multele sale belele se trag, dimpotrivă, din prea marea-i șansă în viață. Oricum, deja de foarte tânăr s-au trezit în el acele ambiții ale strămoșilor pe care nu i-a cunoscut și care au dormit istovite de trei generații. Spre deosebire de tatăl său, el simțea nevoia unor titluri, a unor insigne și dădea mai mult pe aparențe decât pe puterea efectivă. Fiindcă învățase de mic să simuleze, nu-i venea greu să-și tăinuiască și în continuare ambițiile. Își pregătea îndelung fiecare pas, fiind conștient de limitele-i reale și evitând cu răbdare orice posibil eșec. Știa că arma sa cea mai importantă era norocul neîntrerupt și îi era teamă să nu-și piardă aura odată cu prima înfrângere. De aceea nici nu cerea niciodată nimic de la nimeni și fiecare ofertă îndelung așteptată o accepta ca pe un hatâr făcut bieților concetățeni. El, Felix, trebuia să primească totul „mură în gură”.
Dar anii treceau. Nereușind din cauza numeroaselor lui infirmități să facă o carieră militară – rana cea mai ascunsă și cea mai dureroasă a mutilatei sale vieți – spera să fie numit într-un post important, însă Augustus l-a considerat până la moarte doar ca pe un partener cât se poate de plăcut de distracții. El însuși nu risca să candideze nici măcar la cea mai măruntă magistratură, zicându-și că oamenii sunt capricioși și s-ar putea să fie preferat un altul. La fel, când o întâlni pe Calpurnia, fiica lui L. Calpurnius Piso, favoritul lui Augustus și viitorul apropiat al lui Tiberius, se îndrăgosti de ea dintr-un motiv nebănuit. Femeia era bogată, provenea dintr-una dintre cele mai nobile familii ale Romei, era deosebit de frumoasă și nu s-a căsătorit până la aproape treizeci de ani. Felix bănuia că nu și-a găsit pe nimeni și nu a fost constrânsă la nici un măritiș tocmai pentru că toată lumea era convinsă că-și poate alege pe oricine ar fi vrut, îndepărtându-i astfel pe toți cei cu adevărat interesați. Așa se simțea și el: socotit cel mai norocos bărbat din imperiu, ascundea (mai mult sau mai puțin) numeroase beteșuguri și nimerea din necaz în necaz. Dar cui să-i inspire milă un om cu un asemenea renume ca al lui? Nu îndrăzni să-i facă nici un fel de avansuri frumoasei femei și constată cu groază că relația dintre ei – care n-a ajuns cu adevărat să fie o relație – intră inevitabil pe același făgaș arid al unei prietenii fraterne, asemenea celorlalte numeroase din viața sa. După ce tânjise destul pentru un post mărunt și se văzuse predestinat unui trai lipsit de triumfuri ca și traiul tatălui său, acum nu mai era în stare să lase să treacă mai mult de câteva zile fără a o vedea pe Calpurnia. Până ce părintele fetei, plănuind o altă partidă pentru superba-i fiică, îl îndepărtă pe tânărul însemnat cu atâtea infirmități, aranjând să fie numit procurator în Iudeea.
Ceea ce până atunci ar fi însemnat începutul unui vis împlinit, acum nu reprezenta pentru bietul Felix decât cel mai crunt exil. Se zbătu câteva zile pentru a găsi un pretext acceptabil de a nu-și lua postul în primire, însă o boală sau un accident ar fi însemnat în clipa aceea o fisură în norocul său proverbial, iar o eschivare nedibace i-ar fi putut închide pe veci ascensiunea atât de mult dorită. Își făcu, așadar, pregătirile de plecare și își vizită între timp și mai asiduu toți prietenii, neomițând o zi fără s-o întâlnească pe Calpurnia. Era în anul 14 al noii ere și Tiberius Claudius Nero, fiul adoptiv al lui Augustus, anunță moartea neașteptată a împăratului.
Deși cezarul fusese bătrân și condusese țara peste patruzeci de ani singur și încă și mai multă vreme, dacă socotim și anii scurși de la moartea „Divinului Iulius“ și până ce a preluat imperiul, această zi trebuia să vină odată și odată. Totuși faptul că Roma trăise cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei îi făcea pe cetățeni să aștepte cu neliniște derularea evenimentelor. Iar atunci când Tiberius, după ce acceptă cu greu succesiunea, se dovedi că-l omorâse, ca primă măsură de guvernare, pe Agrippa Postumus, începură să regrete schimbarea pe care, în adâncul sufletului, o doriseră, de fapt, de mult.
Pentru Felix evenimentul venise de două ori nepotrivit: acum, dacă pleca să-și ia postul în primire, risca să pățească la fel ca și tânărul Agrippa, știindu-se că fusese unul dintre favoriții lui Augustus și cunoscându-i-se peste tot popularitatea. Dacă, dimpotrivă, nu pleca, dovedea cu atât mai mult că nutrește planuri de mărire în capitală, că așteaptă ceva din partea proaspetelor evenimente. Și Felix nu se înșela: imediat ce noul împărat fusese recunoscut, se și iviseră nenumărați nemulțumiți țesând comploturi himerice, căutând oameni de paie tocmai buni de a fi manevrați în încercările lor. Tiberius nu-și arătă încă nici colții și nici ghearele, dar era de presupus că tolerează toate acele conjurații atât de neîndemânatice doar pentru a-i lăsa pe imprudenți să devină și mai imprudenți și pentru a nu mai exista apoi nici un dubiu în legătură cu activitatea fiecăruia. Al Douăzeci și doilea se găsea într-o situație cu totul îngrozitoare: el, norocosul, el cel ce tânjea în ascuns de atâția ani după o ascensiune politică, dar care n-a urcat încă nici măcar primele trepte ale scării magistraturilor, se afla acum în postura unui lider politic sortit unei cariere de o zi. Numeroși indivizi din saloanele unde se afla ca acasă își investiră în el speranțele, fiind convinși că un om ce reprezenta însăși emblema norocului nu putea să se prăbușească asemenea oricărui complotist de rând prins asupra faptului. Și, cunoscându-l și drept personificarea lipsei ambițiilor, sperau să profite de pe urma lui. S-a ajuns până acolo încât a început să circule un zvon prin Roma cum că Augustus nu a lăsat vestalelor numai două documente cuprinzând testamentul și alte trei în legătură cu înmormântarea, faptele sale și situația Imperiului, ci încă un volum, unde indica în mod precis cine să-i fie succesor la conducerea țării și unde motiva pe larg alegerea făcută. Bineînțeles că acest înscris n-a fost niciodată găsit, fiind cu atât mai ușor să pretinzi că ar fi conținut tot ce ai vrut. Felix constată cu groază că tot mai des se șoptea că numele său a figurat în misteriosul testament drept moștenitor legitim al lui Augustus și trebui să admită în forul lui intim că nu era câtuși de puțin pregătit pentru o asemenea aventură. Întreaga viață el nu și-a dorit decât o ascensiune cu adevărat „legitimă”, adică lipsită de orice fel de riscuri, înceată, dar sigură, previzibilă pentru toată lumea și acceptată ca atare. Pe când acum era împins spre un salt mult prea mare, iar el nu avea nici elanul necesar și nici curajul de a-l încerca.
Cu toate că, așa cum vom vedea, și falimentul acela are mai multe explicații, nici una vorbind de ghinion.
