În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Felix descrie în „Geografia” cea mai mare parte a imperiului și câteva teritorii barbare. Scribul nu va prelua nimic din „Minunile și norocul lumii”, ci se va mărgini la regretul lui Seneca (dintr-o scrisoare către Lucilius) în legătură cu faptul că urmașii nu vor beneficia de una dintre cele mai subtile descrieri ale Traciei și ale ludeei, ceea ce presupune că în acele locuri a fost mai des Felix sau că pur și simplu acestea au fost capitolele care i-au reușit cel mai bine.
În Iudeea, unde l-a trimis încă Augustus, fără ca Al Douăzeci și doilea să fi ajuns să-și îndeplinească misiunea, îl va întâlni mai târziu pe un Țipor și-l va aduce cu el la Roma, unde personajul se va numi Verpos. Când Tiberius îi va izgoni pe evrei din capitală, Felix va obține o exceptare pentru omul său, însă, plecând din nou în Iudeea, îl va lua cu el. Gurile rele șopteau că austerul împuternicit al împăratului nici n-ar fi fost chiar atât de sărac pe cum se arăta și că intermediari, asemenea lui Verpos, îi administrau averea sub alt nume. (Și în poveștile târzii se regăsesc numeroși indivizi care îi „aduc daruri” autorului, însă acesta „preferă să-i roage pe ei să aibă grijă de bunurile respective”.) Aceleași guri rele pretindeau că, fixându-l pe Verpos în Iudeea (la fel ca pe alții în alte provincii), Felix avea tot interesul să plece în misiuni excepționale, putând astfel să-și influențeze cursul afacerilor și să-și protejeze în mod legal oamenii. Acum este momentul când apare din nou la lumină aviditatea de bani ce-i fusese atribuită tânărului ce jucase atât de des zaruri cu Augustus și știa să-și înmulțească monezile prin tavernele și prin termele Romei. Dar, peste vremuri, dintre multele locuri miraculoase ale lumii, ale „Geografiei”, Iudeea trebuia să fie cel mai minunat. Felix nu-l vizitează numai pe guvernatorul Syriei și prin aceasta și pe procuratorul roman, ci, datorită lui Verpos, îi întâlnește și pe iudei. El îi descrie lui Tiberius frământările locale și ajunge să-l cunoască și pe Iisus. Scribul amintește doar cu titlu de inventar acest fapt și dacă el a apărut cu adevărat și în „Geografia” este discutabil. În caz că Felix acționa încă din însărcinarea lui Tiberius (sau chiar a lui Caligula), Roma nu-i putea cunoaște încă pe creștini. Unele legende în legătură cu adoratorii (și mai ales adoratoarele) zeiței Isis sunt preluate în întregime. Postura lui Felix este echivocă. Atât de echivocă încât dogma nu-l va accepta și nu-i va atribui nici o însemnătate. Din omul care-i binecuvântează pe cei din jur cu noroc nu rămâne decât martorul. Apoi dispare și acesta. Rolul lui se va despărți și va intra într-o altă piesă.
Mai târziu, în „Geografia” reapărută în secolul următor, călătoria lui Felix în Iudeea se va colora cu întâmplări legate de viața lui Iisus. Însă Al Douăzeci și doilea va rămâne și în continuare doar un martor. Că aceste opere sunt prelucrări ale altora, narate în primele variante, este de înțeles prin faptul că la vremea lui Tiberius abia a apărut legenda, Evangheliile încă nu existau și ceea ce se întâmplase în provincia aceea din Asia Mică nu era deocamdată decât un miracol printre multele miracole ce aveau loc pe toată întinderea imperiului. Minunea acelei minuni a fost tocmai penetrația ei ulterioară. Gloria postumă a lui Iisus înlătura pentru veacuri mereu noile și noile încercări de cucerire a notorietății din partea altor și altor legende ce abia apucau să se înfiripeze și dăinuiau cel mult cât trăiau și personajele respective. Apoi oameni și nimburi erau înmormântate în uitare de către noua credință. Da, în confruntarea aceasta, Felix n-avea șanse să supraviețuiască decât cel mult în calitate de simplu martor, gata să confirme ceea ce se alcătuia sub viitoarea dogmă.
Fiul lui Postumus a fost de mai multe ori în provincia Syria și a executat misiuni de tot felul și în Iudeea. Poate că versiunea autentică a „Geografiei” ar fi putut să ne ofere un material de neprețuit în legătură cu nașterea creștinismului văzută la fața locului de către cineva care venea și pleca, putând deci aprecia progresele făcute de la o vizită la alta. Dar poate că acest document a și existat și, nefiind conform cu ceea ce se aștepta de la el, a trebuit șă dispară. În „Geografia” din secolul II, interpretările și interpelările se succed în funcție de necesitățile de moment, pe când în „Minunile și norocul lumii” se renunță complet la acest aspect, cartea nemaifiind una de propagandă creștină, ci un simplu roman senzațional.
Din mărturisirile unor contemporani, cu toții puternic impregnați de faima norocului nemaiîntâlnit al personajului, acesta apare și la bătrânețe descris ca avid de titluri. Se povestește adesea, de pildă, cum Felix l-ar fi căinat pe Germanicus pentru că s-a întors victorios la Roma doar cu toga praetexta, evitând insignele și neputând aspira la triumful cuvenit din cauza dezastrului lui Varro. Dar asta s-a întâmplat de foarte multă vreme și dezamăgirea lui Felix circula acum mai mult ca un aforism, un dicton după care cineva nu măsura măreția lucrurilor decât după semnele exterioare. Afirmația este citată după Seneca, dar scribul se îndoiește de autenticitatea fragmentului fiindcă mentalitatea romană n-ar fi găsit o excepție atât de frapantă în nemulțumirea Celui de Al Douăzeci și doilea. Mai degrabă, crede scribul, s-a încercat să se consolideze faima dorinței ascunse de succes a personajului. Felix n-a ajuns niciodată în funcțiile cele mai înalte, însă de diferite titluri n-a dus lipsă și, se pare, pe cât îmbătrânea, pe atât le dorea mai mult.: Astfel, este numit tot mai des cu puteri discreționare în provincii și primește toate semnele acelor puteri. El urcă aproape toată scara magistraturilor și, dacă ar fi apucat să trăiască încă pe vremea republicii, este sigur că ar fi ajuns până sus de tot, deoarece scribul, înclinând să creadă mai puțin în șansa-i mereu atât de scump plătită, vede într-ânsul un executant docil al voinței celor ce l-ar fi instalat chiar și consul. Așa, însă, pe vremea lui Tiberius, apoi a lui Caligula și a lui Claudius, Felix se deplasa mereu, cu toți anii ce se îngrămădeau asupră-i și cu dificultățile de mers cauzate de numeroasele-i infirmități: parcurgea provinciile, precedat de lictori, ce-l duceau dintr-un loc în altul, însoțit de o gardă militară (mult mai mare decât îi îngăduia rangul), avea grijă ca soldații să fie frumoși, toți la fel de înalți, cât mai strălucitor echipați și, până la o vârstă, reușea să apară din când în când și el cocoțat pe o șea specială și pe un cal dus de dârlogi de un sclav. Azi, după atâtea veacuri, este greu de stabilit dacă spectacolul pe care-l oferea la intrarea într-o cetate sau într-un sat prăpădit semăna a caricatură mai mult decât a măreție adevărată. De prea multe ori între ridicol și sublim, după cum se spune, nu există decât un pas. Iar scribul se află prea departe de personaj pentru a putea sesiza diferența. Cultura livrescă îl face mai degrabă pe bietul scrib să-și închipuie un Felix călare pe o Rosinantă, încărcat cu insigne strălucitoare și bâțâindu-și membrele bolnave. Atunci când ochii nu văd suficient de bine, experiența înlocuiește contururile cu fragmente preluate. Nu este vina scribului că în ceața acuității lui vizuale total nemulțumitoare i se substituie de prea multe ori imagini din viitor. Scribul nu-și găsește liniștea în timp…
Ultimii ani ai vieții, Felix și i-a petrecut mereu pe drumuri. Caesonia divorțase de mult de el, dar mama ei îl întovărășea și în continuare peste tot. Legătura dintre Al Douăzeci și doilea și casa imperială era salvată. Fantoma în care se recunoaște câteodată scribul se oglindește într-un mod straniu în spectrul călărețului infirm ce străbătea provinciile, acoperindu-și rănile sub un lux țipător. Aparițiile emisarului extraordinar deveniseră într-adevăr evenimente, prezența lui șoca, mizanscena era desăvârșită, personajul se ivea, impresiona asistența și dispărea. Nimeni nu-l invidia, dar nici nu-l compătimea. El reprezenta un simbol în care nu încerca să se imagineze nici un muritor. În cetățile ce trebuiau pedepsite, aparițiile sale erau menite să li se pară localnicilor asemenea tablourilor medievale ale cavalerilor apocalipsului. Modelul lipsea încă, întruchiparea cutreiera de acum lumea. Cei ce ajungeau să se apropie suficient de Felix constatau cu uimire că figura aproape inumană era însuflețită de o mulțumire interioară molipsitoare. Tot ce se întâmplă pe pământ, repeta personajul, este în folosul oamenilor, chiar dacă, de multe ori, muritorii nu-și dau seama de câștigurile pe care tocmai le-au dobândit. Din când în când, înaltul emisar imperial accepta să ia parte la ospețe date în cinstea lui de către notabilitățile locurilor prin care trecea. Atunci organiza palpitante jocuri de noroc și le dovedea comesenilor uimiți că până și cei ce nu câștigau nimic se aflau în mare avantaj față de orele precedente. Demonstrațiile sale erau logice, ipotezele plauzibile. Cine nu câștiga material, se alegea cu simpatia celorlalți, simpatie dând, uneori, mai târziu, roade infinit mai însemnate decât cei câțiva bănuți pierduți cu acel prilej. Viața, spunea infirmul, este un nesfârșit prilej de fericire și poate că dacă ar fi poposit mai mult într-un loc și și-ar fi apropiat ucenici gata să-l urmeze peste tot și să-i propage ideile, poate că atunci și Felix ar fi fondat o școală, iar ideile i-ar fi fost ascultate cu sfințenie. Dar el se ascundea tot mai mult în spatele insignelor și a titlurilor sale, singura ființă ce-l urma pretutindeni fiind mama Caesoniei, cea care i-a stat alături și în ultimele-i zile de viață.
Felix era bătrân, se îmbolnăvise grav în timpul unui drum prin deșert, în vreme ce se întorcea dintr-o misiune din Orient. Avusese iarăși noroc, ca de obicei: îi spuse femeii că nu mai dorește să ajungă decât într-o oază, unde să poată să-și umezească fața încinsă și unde să mai simtă adierea vântului prin frunzele unui copac. Ca măsură de prevedere, ceru să i se confecționeze un fel de hamac pe o cămilă și nu mai coborî de acolo până n-au ajuns în preajma unui mic lac, străjuit de un pâlc de palmieri. Nu se despărți de dromader și se strădui să fie mereu în contact direct cu pielea animalului: nu se știe că acest cal al pustiului are proprietatea de a prelua toate bolile oamenilor, motiv pentru care nu este indicat să te hrănești cu carnea lui? Leacul l-a ajutat într-adevăr și dorința îi mai fu îndeplinită și de această dată, încât putu să și moară fericit.
Și sufletul putea să i se bucure după moarte. A avut parte de funeralii mărețe, corpul lui ciopârțit fiind condus la rug și de împărat, în vreme ce întreaga cetate era tulburată la gândul că împreună cu Felix, se pregătește incinerarea însăși a ideii de „noroc“.
Mai târziu, răuvoitorii au comentat că a avut atâta șansă în viață deoarece nu și-a impus idealuri prea înalte. Dar cine poate măsura cu adevărat ce este îndepărtat și dificil pentru unul și ce este apropiat și lesnicios pentru altul? Scribul nu poate decât să laude înțelepciunea marilor bărbați: ei n-au stabilit niciodată unități de măsură pentru noroc și fericire, asemănătoare cu cele pentru timp sau lungime. Și, astfel, mărindu-și misterul, norocul și fericirea și-au interiorizat adânc și organul specializat în a le percepe, care, odată, desigur a existat în văzul tuturor.
