În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
De acum viața i s-a schimbat și omul a devenit cu totul altul, anii și-i petrecea hoinărind prin lume cu o căruță în care te mirai unde încape atâta popor. Atunci când întâlnim expresia „actorul și familia sa“, îl recunoaștem cu ușurință pe fiul lui Felix, dând o reprezentație și grăbindu-se să revină la ai lui cu mâncare, asemenea acvilei ce pare atât de liberă și de stăpână pe cer, dar care, în fond, nu face decât să caute, preocupată, hrană pentru numeroșii ei pui. Flușturatecul și indisciplinatul dispăruse cu totul, lăsând loc tatălui măcinat de problemele existenței familiei. În spatele proverbialei sale griji pentru ai lui se afla o dragoste mistuitoare. Ceea ce n-au reușit dascălii severi cu tot felul de pedepse a izbutit o femeie: ușuraticul murise.
Încă pe vremea lui Tiberius, trupa de care se alipise Cel de Al Douăzeci și treilea fu arestată, iar actorii bătuți cu vergile. Atentat la bunele moravuri și crimă de less majestate erau învinuirile ce li se aduceau artiștilor, deși totul nu pornise decât de la niște replici mai fără de perdea, în care un delator recunoscuse un banc și o aluzie la adresa lui Octavianus Augustus, împăratul decedat cu atâția ani în urmă și pentru păstrarea memoriei căruia pretexta Tiberius că pedepsește cu cele mai aspre sentințe nenumărați oameni. Doar Al Douăzeci și treilea, soția lui și Țipor scăpară de prigoană și plecară în grabă, împreună cu copiii. Se spunea, ulterior, că ei s-ar fi făcut pur și simplu nevăzuți de la fața locului și că nu ar fi existat o prevedere de exceptare în privința lor. Simon refuză să-i părăsească pe ceilalți actori, îndură în liniște pedeapsa și plecă în lume, propovăduind noua credință. Cert este că din clipa aceea fiul lui Felix începu să cutreiere pe cont propriu Italia și provinciile, însoțit doar de ai săi, mereu cu aceeași căruță, mereu preocupat de a găsi de mâncare. Odată, în Libia, drumul i se intersectă cu cel al importantului lui tată, dar gravul mesager imperial nu-și luă timpul de a asista la reprezentațiile fiului, iar acesta era prea preocupat de demonstrația sa pentru a avea răgazul să-l caute pe Felix.
Nici spectacolele lui „Magister morum“ nu mai puteau fi clasicele reprezentații de teatru, ci doar niște demonstrații de scamatorii și de fapte minunate. Câteodată se mai producea și în completarea altor trupe, uneori în pauzele luptelor de gladiatori sau la ospețele celor bogați. Foarte repede figura i se acoperi de cute și, deși nu putea sta locului nici măcar odată cu trecerea anilor, nu mai arăta ca un zvăpăiat, ci mai degrabă ca un om profund preocupat de grave probleme de viață.
Faima ajunse să-l preceadă și se bucura întotdeauna de asistența unui public numeros. De oferte nu ducea lipsă și le accepta pe toate, chiar dacă – susțineau unii organizatori de distracții – erau programate în același timp. Era de fiecare dată punctual, își făcea conștiincios programul și dispărea, preocupat, imediat după ce termina ultimul număr. Devenise un profesionist. Un profesionist de primă mână și, asemenea fiecărei celebrități, se deosebea de toți ceilalți din breaslă. În primul rând, prin aceea că răspândea o curiozitate de neînvins spre toți cei ce puteau face cumva să-l vadă și nimeni nu precupețea nici un efort numai să fie de față; dar aceiași – după ce-l asistaseră prima oară sau mai participaseră și la alte demonstrații de ale lui – plecau întotdeauna cu un gust amar de la spectacol și resimțeau un sentiment de nemulțumire încă multă vreme. În al doilea rând, scamatoriile lui „Magister morum” erau solicitante pentru întregul public, băgau de zeci de ori spaima în oameni, îi făceau pe cei slabi de înger să leșine. Și erau riscante și deoarece artistul își permitea în comentariile cu care-și însoțea activitatea să terfelească orice subiect, oricât de grav. Într-o zi, un cetățean indignat de o farsă nerușinată pe care tânărul i-o jucase „în scopuri educative” unei matroane în văzul întregii asistențe, îl amenință pe scamator că va chema de îndată soldații și că o să aibă grijă ca nemernicul să-și primească pedeapsa în mod legal. Artistul coborî de pe estrada unde se afla și, uitându-se țintă în ochii adversarului, îl făcu să rămână cu un gest neterminat, incapabil de a se mai mișca.
– Cine ești tu? îl întrebă.
– Numele meu; este S. Maximus Ponta și sunt senator de cel puțin șase generații, veni răspunsul de la cel ce părea că vorbește în somn.
– Atunci, fii atent și spune-le și celorlalți senatori de a șasea spiță: și eu sunt fiu de senator și nepot de senator, deosebirea fiind că pe mine nu mă poate atinge mâna nici unui muritor. Să ții minte asta! Nici un muritor nu-mi poate face vreun rău!
– De ce strici moravurile? îl întrerupse cel ce părea somnambul.
– Un om care nu poate fi atins de alții este el cel ce stabilește moravurile. Și asta să le-o spui tuturor celor ca tine! „Magister morum“ să le spui tuturor că mă cheamă. Așa mă numesc și nu mai am nici un alt nume.
Apoi tânărul puse capăt reprezentației, își înghesui familia în căruță și plecă. S. Maximus Ponta rămase încremenit în chip de statuie mai multe ore și nici o îngrijire nu-i fu de folos. Abia seara își reveni brusc și întrebă unde este „Magister morum“. Atunci își amintiră și ceilalți de scamator și se răspândiră în liniște.
Apelativul „Magister morum“ și-ar fi avut obârșia și într-un număr în care fiul lui Felix și-ar fi bătut joc de titlul ce și l-a atribuit Augustus. În privința aceasta, se povestește că pe vremea lui Caligula, Al Douăzeci și treilea ar fi dat un spectacol în fața împăratului și că ar fi făcut din nou caz nu numai de poreclă, dar și de moralitatea cezarului. Caligula, pasionat pentru cele mai diferite forme de spectacole, îl lăsă să vorbească multă vreme, iar artistul, în timp ce făcea tot felul de năzdrăvănii, comenta tot mai fără echivoc lupanarul din palatul cezarului, orgiile și profiturile murdare încasate de acesta, mărind mereu gravitatea afirmațiilor, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să vadă până unde se poate întinde coarda și unde va plesni ea. Și coarda plesni, într-adevăr, în clipa când necugetatul, dialogând cu un bolovan – și vorbind amândoi! – începu să-și bată joc și de chelia împăratului. Roșu ca un rac, Caligula sări atât de neașteptat în picioare, însoțindu-și gestul cu un urlet, încât lumea și așa îngrozită, amuți de-a binelea și nimeni nu mai îndrăzni să respire măcar. O liniște amenințătoare se lăsă ca un giulgiu, înghițind întreaga adunare. .
– Te voi omorî bucată cu bucată, șopti împăratul, după ce îi trecu prima furie și vocea i se auzi până la ultimul spectator.
– Nu, i-ar fi răspuns, zâmbind batjocoritor tânărul.
Caligula chemă călăul și până ce sosi acesta, împăratul și osânditul se priviră într-o interminabilă liniște mormântală, rânjindu-și unul altuia. Ceea ce se întâmplă părea incredibil: nu numai cezarul savura scena, dar și cel ce urma să fie ucis cu ajutorul celor mai rafinate torturi.
Veni și gâdele și-și făcu meseria meticulos și permițându-și lungi pauze. Romanii, obișnuiți cu execuțiile și cu cruzimea lui Caligula, asistară mai înainte cu oroare, apoi cu admirație la modul cum primea condamnatul cele mai bestiale suplicii: rânjind. Scamatorul se sfârși abia spre seară. Fără să le pese de urmări, toți cei de față izbucniră în aplauze: nu pentru Caligula, ci pentru felul cum a știut să moară un roman.
– Numai un lucru n-a izbutit, remarcă împăratul, satisfăcut și el, numai să nu-și dea duhul nu s-a putut ține de cuvânt.
– Ba, da, veni răspunsul și oamenii, ca unul singur, își întoarseră privirea spre cel ce vorbise. „Magister morum“ era viu și nevătămat și părea de parcă ar fi asistat și el la execuția… La execuția cui? În același timp, s-au întors din nou toate capetele spre locul supliciului. Călăul stătea lângă trupul ciopârțit al unei vaci.
După un moment de stupoare, Caligula sări iarăși în picioare și făcu primii pași spre ieșire. Apoi se răzgândi, se întoarse și-l aplaudă pe scamator, promițându-i o sută de mii de sesterți drept premiu. Ba nu o sută, două sute, se corectă imediat cezarul. După care îl îmbrățișă și îi oferi chiar el o cunună de lauri. Însă în timp ce i-o punea pe creștet, îi șopti :
– Doar de părul de pe capul meu să nu te mai legi!
– Calviția ar putea fi socotită de acum drept un semn de virtute, îi propuse tânărul. Ai putea da un decret prin care să-i obligi pe toți bărbații și pe toate femeile să-și radă capetele.
– Nu, se încăpățână Caligula, la părul meu să nu mai faci aluzie!
– Bine, a promis „Magister morum“ și se ținu de cuvânt.
Totuși, nici împăratul și nici poporul nu-l mai acceptară fără teamă pe straniul scamator. S-au încercat mai multe atentate împotriva lui, de fiecare dată se părea că personajul a fost răpus și de fiecare dată el își făcea apariția după câteva clipe sau după mai multe zile. Într-o noapte, cineva dădu foc căruței în care locuia întreaga familie a lui „Magister morum“. Atunci îi muriră doi copii. Cel ce dusese la îndeplinire atentatul pieri. împreună cu toți ai lui, prăbușindu-se peste ei tavanul casei, în vreme ce mâncau. Următorul individ trimis să-l omoare pe Cel de Al Douăzeci și treilea fu trăsnit în plină stradă dintr-un cer aproape senin. De atunci nu mai îndrăzni nimeni să încerce să-l ucidă.
Atracția pentru demonstrațiile lui a rămas la fel de irezistibilă, dar sentimentul de neplăcere se accentua după fiecare spectacol. Oricum, „Magister morum“ trebuia respectat.
