În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Cherea se trezi istovit. Își aminti doar atât: că „Magister morum” s-a învoit să participe la conjurație și că i-a dat întâlnire pentru a doua zi sub porticul lui Agrippa. Iar în ziua a noua înainte de calendele lui februarie, „Magister morum“ s-a ținut de cuvânt și orândui nu numai o reprezentație a copiilor nobililor chemați din Asia, dar avu grijă ca și programul întreg să se desfășoare fără nici o întârziere. Cel de Al Douăzeci și treilea s-a aflat punctual la locul lui din galeria subterană, el nu-și îndeplinise decât rolul de „maestru de ceremonii”, în momentul atentatului nu-l luă nimeni în seamă. Iar alții au pretins mai târziu că exact în același timp, „Magister morum” dădea un program în cu totul alt colț al marelui oraș. Poate au avut ei dreptate. (Sau poate că nu s-a înșelat nimeni, ubicuitatea a fost o trăsătură de familie a Celor O sută… În definitiv, nebunul a fost, în sfârșit, doborât, acesta era momentul așteptat de tot imperiul: scamatorul a fost redescoperit abia la următoarea lui reprezentație. Nu aceasta era menirea lui?)
O mie nouă sute de ani mai târziu, un alt bărbat încercă să se opună mai marelui zilei prin puterile sale extraordinare. Wolf Messing, un evreu din Gora Kalewaria, un orășel polonez, încercă să stârpească cangrena fascistă ce amenința să acopere Europa. Nu reuși, iar familia îi muri ucisă de gestapo. Măcar el a supraviețuit războiului. În aceeași perioadă, Erik Jan Hanussen, alias Hermann Steinschneider, reușise să se insinueze până în anturajul lui Hitler. Dar fu lichidat. Despre cei doi s-a scris, despre Hanussen, mai nou, s-a turnat și un film. În legătură cu Piere Renot, nu se mai știe nimic. Și el își câștigase existența prin demonstrații parapsihologice, și el a fost convins că-l poate ucide pe Hitler. Doar că, aflat față în față cu Fuhrerul, convingerea i-a pierit. A murit de epuizare, în ziua eliberării, într-un lagăr de concentrare nazist, după, ce a împiedicat timp de trei ani ca tovarășii din baraca lui să fie îndrumați spre crematoriu. S-a stins fericit, convins că a reușit un fapt palpabil. Oamenii aceia au supraviețuit pe când Fiara credea că nu putea fi ucisă: doborându-i un cap, i-ar fi apărut altul în loc. Nesalvând de la moarte decât câteva sute de semeni, numele lui Piere Renot nu s-a păstrat, nu s-au scris cărți despre el, afișele-i vechi nu ne mai spun nimic, iar viața nu i-a fost ecranizată.
În cei numai patru ani de guvernare, Caligula a avut grijă să-și omoare aproape toate rudele ca să nu se ivească pretendenți la imperiu. A scăpat un unchi de-al său, Tiberius Claudius Drusus, considerat atât de tâmpit încât nu merita nici măcar osteneala să-l ucizi. Și tocmai acel „senil din naștere”, fricos, încurcând oameni și lucruri, uitând ce a spus cu o clipă înainte, tocmai acel bolnav fără nici un fel de ambiții se nimeri să se afle în palat în timpul atentatului. Ascuns după o perdea, se spune că s-ar fi aruncat în genunchi în fața oșteanului care l-ar fi descoperit întâmplător. Moșul înspăimântat – dar nici nu era chiar atât de bătrân – era înnebunit de groază să nu fie amestecat și el printre bănuiții participanți la complot și se ruga, plângând, să fie iertat. În clipele acelea, în vreme ce erau omorâți nenumărați nevinovați fără nici o judecată, soldatul care a dat de Claudius s-a lăsat impresionat de lacrimile bietului moșneag și nu l-a ucis. Ba, mai mult, l-a arătat și celorlalți oșteni drept unchiul asasinatului Caligula. Și așa, după un nebun, a urmat un prost la tronul Romei. Vinovat de aceasta a fost soldatul anonim, se spune, dar de față a fost și „Magister morum“.
Care n-a lipsit nici zece ani mai târziu de la un nou atentat, de data aceasta împotriva împăratului Claudius, bătrânelul de care i-a fost milă unui oștean nehotărât. Complotul se justifica: și Claudius a uitat că se află în fruntea celui mai puternic stat al lumii și se purta de parcă s-ar fi jucat de-a guvernarea cu trei prieteni în curtea vilei sale din Campania. Numai că imperatorul atât se pricepea și absolut nimeni nu se îndoia de incapabilitatea-i notorie. Nici măcar Agrippina, soția lui, cea care nutrea ambiții pentru fiul ei și care se cam săturase și ea de tâmpenia lui Claudius. Deși mai multe conjurații fuseseră zădărnicite, totul părea favorabil unei noi încercări. Și, totuși, conspirația nu-și atinse scopul, deși se părea că și împărăteasa ar fi făcut parte dintre complici. Claudius a mai domnit doi ani și despre complotul lui Cornelius Pulcher nu mai amintește nici un istoric. Ar fi și greu s-o facă: nici un conspirator n-a fost pedepsit, nici un semn n-a rămas în urma eșecului acțiunii.
Pe „Magister morum“, Cornelius Pulcher l-a contactat după infinite precauțiuni. Șeful conspirației nu mai era nici el tânăr, fratele i-a pierit în încercarea lui Sextus Papinus, el însuși trebuise să fugă de mânia lui Caligula, iar acum, după atâția ani, era amenințat ca senilul Claudius să facă o legătură cu cele întâmplate de atâta vreme și să-l acuze că ar fi complotat nu împotriva predecesorului său, ci împotriva lui. În zăpăceala-i cronică era ajutat de eunucul Possides, ființa cea mai depravată și cea mai risipitoare de pe fața globului, care putea să-i sugereze împăratului orice cu șanse sigure de a fi crezut. De altfel, provenind dintr-o familie într-adevăr foarte veche, Cornelius Pulcher și-a atras adversitatea tuturor noilor îmbogățiți ce mișunau în jurul palatului imperial, numeroși liberți și sclavi secretari bălăcindu-se într-un lux cu care se puteau concura doar ei între ei.
– Decât să mor nevinovat, măcar să știu că am încercat să fac un lucru demn, îi explică lui „Magister morum“, în finalul discuției introductive.
Artistul retrăia o dimineață răcoroasă dintr-o cârciumă de lângă Roma. Nimic nu era diferit, și vinul era la fel de prost, și Pulcher era la fel de speriat ca acel Cherea – așa-l chemase, nu? – și grupurile de bețivi, lâncezând la mesele vecine păreau tot atât de suspecte.
– Și dacă n-aș fi de acord? Lui „Magister morum“ totul i se părea absurd. Să se înconjoare iarăși de niște oameni curajoși – curajoși din convingere sau din nevoie? –, să participe din nou la înlăturarea unui descreierat, să aibă puterea… să aibă impresia că are puterea să corecteze istoria… Să reușească în ceea ce-și va impune, împăratul să cadă sub loviturile pumnalelor, lumea să aplaude și să se agite, de după o perdea să apară un nou pretendent. Totul să meargă perfect, conform scenariului, și peste o lună sau peste alți zece ani să vină un individ identic acestui Cornelius Pulcher sau acelui Cassius Cherea, să bea același vin acru și să se ferească de cheflii matinali din jur, parcă aflați acolo de când lumea. Și abia atunci să-și mai dea seama că, în realitate, conjurația nici n-a reușit, monstrul având prea multe capete, istoria neputând fi modificată.
Strângând vasul cu vin între palme, Cel de Al Douăzeci si treilea a început să se îndoiască dacă a avut într-adevăr vreo importanță pentru cursul evenimentelor că a fost omorât străbunicul Gallus în locul „divinului Iulius“ sau dacă s-a schimbat realmente ceva prin aceea că oșteanul anonim, în loc să-l ucidă pe dobitocul bătrân ce-i tremura la picioare, l-a împins spre tron. Și – tristă concluzie – parcă nici măcar dreptul de a hotărî necesarul și binele nu-i mai aparținea celui apt de a le impune. Iată, el, Al Douăzeci și treilea, era în stare să-l ducă și pe Claudius în fața pumnalelor conjuraților, așa cum l-a împins și pe Caligula în tăișul armelor cu zece ani în urmă, faptă la care acceptase să contribuie doar pentru că fusese convins că așa o cerea binele. Dar dacă nu se schimbă nimic, dacă nu se înlătură decât o față a lucrurilor pentru a-i face Ioc alteia identice, înseamnă că nici puterile sale, ale lui „Magister morum“ nu sunt atât de eficiente, iar revoluția morală declanșată de cine nu are puterea de a o impune nu va fi recunoscută niciodată altfel decât ca un fiasco etic.
– De îl vom înlătura pe Claudius ce o să fie? îl întrebă pe Cornelius Pulcher.
Acesta vorbise tot timpul cât Al Douăzeci și treilea avusese senzația insuportabilă de deja vu, senzația care l-a dus cu gândurile la inutilitatea intervenției sale. Întrerupt în frază, șeful conjuraților se uită câteva secunde hăbăuc și îi veni foarte greu să-și caute cuvintele.
– Dacă îl vom… adică dacă îl vom ucide? Păi, atunci… atunci o să putem pune pe cineva capabil în locul lui, iar țara va fi salvată. Sau poate că ar trebui sa ne reîntoarcem la vechile instituții. Știi că și la moartea lui Caligula s-a pus problema renunțării la imperiu și asumarea întregii puteri de către senat. Nemaivorbind că atunci…
– Nemaivorbind că atunci nu s-a făcut nimic din ceea ce și-au propus cei ce au curmat viața împăratului. Și văd că nici acum nu știți ce va fi după…
– Cum să nu știm?! Ăăă… problema e că nu putem face salturi și că trebuie să ne urmăm planul :pas cu pas. Și nu întâmplător primul pas este înlăturarea dobitocului bătrân și a clicii lui de favoriți, târfe și proxeneți…
Cornelius Pulcher își redobândi elocvența. Nu degeaba se spunea despre el că este unul dintre cei mai buni oratori ai momentului. Frazele îi veneau unele după altele, elegante și logice. Parcă ar fi recitat o poezie, gândi Cel de Al Douăzeci și treilea, convins că dacă ar fi îndrăznit să intre într-o polemică, ar fi fost repede redus la tăcere. Lui îi trebuia timp pentru a-și găsi expresiile potrivite și de multe ori nici după ce se pregătea în prealabil, nu reușea să spună exact ceea ce a intenționat. Sigur, între spuse și intenții, nu existau deosebiri sau contradicții, însă vorbele nu exprimau decât o parte – de cele mai multe ori nu cea mai sugestivă – a gândurilor lui de om închis.
– Și dacă n-aș fi de acord și te-aș pârî?
– Ar fi de ajuns să-i sugerezi ramolitului că ai visat ceva în sensul celor discutate de noi pentru a se termina cu mine, cu ai mei și cu toți cei implicați în „visul“ respectiv. În clipa când m-am hotărât să vorbesc cu tine, am știut că dacă nu te conving suntem cu toții pierduți.
– Și cum ți-a venit ideea de a mă aborda tocmai pe mine? Crezi că m-am mai îndeletnicit vreodată cu asemenea treburi?
– Faci și tu, cumva, parte dintre cei ce propagă învățătura acelui evreu din Nazareth? „Magister morum“ negă din cap și Cornelius Pulcher continuă mai liniștit. Sunt convins că nu te-ai mai amestecat în nici un complot. Aceasta a fost ideea mea și numai a mea. Dar am pornit de la premisa că un om care pune atâta preț pe puterea binelui și care – iartă-mă că ți-o spun – este atât de puțin înțeles și urmat în intenții, mulți nici măcar nefiind interesați de ele, nu are voie să dea cu piciorul într-unul dintre puținele momente când ar putea transpune în practică tot ceea ce propovăduiește de atîta timp – vai! – în van.
– Cu alte cuvinte, până la urmă, eu trebuie să-ți fiu recunoscător că îmi oferi o șansă…
– Dacă reușim, toți trebuie să ne fim recunoscători unii altora.
Apoi Comelius Pulcher începu să-l întrebe pe „Magister morum“ de intențiile-i nobile, de ținuta-i civică exemplară, de faptul că n-a profitat niciodată de excepționalele-i puteri. Cucerit de propria elocință, oratorul nu se mai putea opri.
Fiului lui Felix i se păru că aude strigătul venit cu optsprezece secole mai târziu din gura lui Nietzsche: „Îndrăznește să devii un om tragic, deoarece meriți libertatea!“. Doar că „Magister morum“ nu era un gymnosofist, el nu era decât un scamator ce-și făcea meseria spre a le duce ailor săi de mâncare. De ce să devină mai tragic decât este și ce libertate îl poate aștepta?
