Cei o sută, Ecce Homo (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Canis nu obosea să colinde toată ziua Roma împreună cu iubita lui. Spre seară s-a aprins orașul. Oamenii spuneau că Nero a fost cel ce i-a dat foc. Nero a pus vina pe creștini. Creștinii îl numeau pe împărat energumen, om posedat de diavol și pretindeau că locul lui era în Pandemoniu. Augustul admira uriașa torță în care se transformase cetatea și, cocoțat pe cornișa unui zid, cânta, acompaniindu-se la liră, „Căderea Troiei“. Roma devenise o cascadă arzând și Ahenobarbus avea parte de cel mai de efect decor pe care și-l putuse dori vreodată un artist. Participarea publicului era pe măsură. Canis nu făcea nici el altceva decât Nero, admira și el fastuosul spectacol, doar că n-avea nici destul talent și nici o chemarea de a și cânta între timp. Însă rezistență avea și Cel de Al Douăzeci și patrulea: nu obosi șase zile și șase nopți să urmărească incendiul, respirația leului focului, atacurile sale când frontale, când prin surprindere, mai furioase exact acolo unde se părea că iureșul a istovit. Au ars, în special, clădirile arhaice, palatul lui Numa, templul lui Jupiter Stator, ridicat încă de Romulus sau cel al Lunii înălțat de Servius Tullius; se mistuiau una după alta clădirile regilor și rămâneau cele ale lui Nero, de parcă împăratul ar fi dresat fiara de foc așa cum se pricepeau magii orientali să facă animalele să joace cum le porunceau ei. Nero se dovedea un maestru al hilozoismului, un maestru pe lângă care bietul Anaximandru n-a fost decât un învățăcel: pentru Nero nu numai obiectele aveau capacitatea de a gândi, de a simți, de a acționa, dacă erau îndemnate s-o facă, dar chiar și fenomenele își trăiau viața lor. Focul îl asculta orbește, ca pe Hephaistos.

Canis asista vrăjit și incendiul nu era decât una, dintre minunile acelei lungi zile – nopți făurite de Nero, omul pe care-l asemuia cel mai mult cu un zeu. Canis asista și, auzind de acuzațiile aduse de peste tot împăratului, își spunea că în foc n-au murit decât puțini cetățeni – și numai aceia care într-adevăr n-au vrut să se salveze –, pe când într-un război s-ar fi prăpădit mult mai mulți, chiar dacă cezarul și-ar fi trecut încă o victorie în cont. Și, apoi, exista pe vremea aceea o frază celebră, nepăstrată în scrieri, dar eficientă în gândirea oamenilor, frază de care Canis habar n-avea că o lansase tocmai unul dintre străbunii săi: se spunea pe atunci că „zeii se apără“ ori de câte ori lucrurile mergeau prea bine pe pământ și oamenii se înmulțeau prea mult sau se pregăteau de realizări ce i-ar fi apropiat prea intim de nemuritori. Al Douăzeci și patrulea n-a fost un om prea învățat, însă nu-i erau nici lui străine cele cunoscute de toți cei din jur. Ceea ce a mai fost va mai fi, precum și ceea ce este a mai fost. Iată, de pildă, zeul egiptean scos de sub nisipuri de Balbillus: cine știe câte minuni n-au fost acoperite de pământ sau de ape, dovedind că toate progresele extraordinare la care a ajuns omul – și în special cetățeanul roman – devierea râurilor, instalațiile sanitare cu apă caldă și rece, teribila forță de șoc a legiunilor, sistemele de gătit, luxul insulelor¹, drumurile bune și sigure, comerțul ce-ți permitea să consumi într-o seară împreună cu prietenii din capitală cele mai proaspete stridii de Falern, dar și pești din Ocean sau păsări din Africa preparate cu mirodenii de la capătul răsăritean al lumii. Un astfel de progres tehnic și organizatoric făcea de presupus ca în curând nimic să nu mai fie imposibil, depinzând doar de imaginație ce să se mai realizeze. Dar, probabil, un asemenea stadiu avansat de dezvoltare al omului a mai existat și altă dată și pentru a rămâne zeii zei și muritorii muritori, istoria a fost dată înapoi cu sute de secole, până ce, prin strădanii și suferințe, umanitatea a ajuns iarăși într-un punct atât de înalt. Fiul lui Dedal s-a prăvălit din înălțimi, însă în fața lui Nero s-a prăbușit și un alt temerar ce a încercat să zboare și, până la urmă, dacă zeii nu se vor apăra, muritorii se vor plimba și prin văzduh ca pe întinderile câmpiilor, lovindu-se de ei, de zei. Acesta era de acum un război deschis cu olimpienii. Și zeii, luând chipul unor oameni, vor izbi decisiv, până ce nu va fi prea târziu chiar și pentru dânșii. Iată sensul sfârșitului lumii, spuneau credincioșii tot mai speriați de extraordinara civilizație și Canis nu pricepea de ce tocmai credincioșii de diverse culori – de tot mai diferite nuanțe contradictorii – îl acuzau pe Nero, cel ce nu punea decât în faptă ceea ce proorocii lor prevestiseră și mai continuau să propovăduiască. Așa că poate că Nero nu era decât unealta zeilor – sau chiar însuși zeul, după cum pretindea – unealta care nu făcea decât să mențină supușii în starea lor de muritori. Mai înainte a permis distrugerea unei părți a Romei, apoi a adus ciuma în care și-au găsit sfârșitul peste treizeci de mii de oameni.

– Dacă acceptăm că Nero a dat foc Romei, atunci trebuie să admitem că tot el a provocat și ciuma, îi șoptea Canis fetei, știind că ea era singura persoană care nu i-ar fi trădat spusele.

– Împăratul e un artist, zicea și fata și cita din „Dominicum“, culegerea de poezii a cezarului.

Dar Canis nu se dădea în vânt după cărți. El prefera să-l laude altfel :

– Ahenobarbus a construit cel mai măreț palat, demn de câștigătorul tuturor jocurilor elenice.

Apoi, totuși, și pentru Cel de Al Douăzeci și patrulea – ce hoinărea toată ziua ca un câine vagabond prin cetate – au început să apară semne de spaimă. Mai înainte, demascarea complotului lui Calpurnius Piso – care, chiar dacă nu se prea mai știa, îi era totuși rudă apropiată –, apoi expulzarea acelor evrei ce-și spuneau creștini și, la urmă, tulburările tot mai mari ale evreilor din Iudeea. Și toate se răsfrângeau și asupra fetei în care se regăsise mereu și care era mama Celui de Al Douăzeci și cincilea.

– Nero e un artist, îi spunea și altă dată femeia. Se vorbește că admiră ore în șir morții, încercând să citească pe chipurile lor teama. Sau poate taina… Se mai vorbește că și omoară de multe ori tocmai pentru a putea descifra ultima privire a unor oameni care au fost vii. El poate citi și în moarte. El învață acest lucru, așa cum a învățat să cânte sau să conducă în viteză cvadriga.

– Cine să aibă de lucru cu mine? tot încerca în zadar să se liniștească fiul lui „Magister morum“. De cunoscut mă cunoaște prea puțină lume, dintre personajele din preajma palatului aproape nimeni, superiorii mă iubesc și camarazii n-au avut niciodată de împărțit ceva cu mine. Cine să aibă interesul să-i facă rău până și unuia de teapa mea?

Dar plimbările nesfârșite din oraș începeau să semene tot mai mult cu fuga din fața primejdiei. Senzația stranie că trăsnetul a lovit din nou într-un loc unde ar fi putut fi el, prea desele momente de ușurare după ce a scăpat iarăși îi zdruncinau încetul cu încetul fericirea; apoi a trebuit să plece fata cu toți ai ei. El nu se pricepuse s-o apere și ea pleca implacabil. Încercase să-și rețină măcar fiul pe lingă el, dar totul era atât de complicat și hoinăreala nevinovată prin metropolă, transformându-se într-o alergătură cu scop, în demersuri pe la mai marii zilei, pe la liberți perverși și sclavi personali de-ai împăratului devenise o tortură. Canis se simțea parcă arătat mereu cu degetul: el, cel ce se ruga de o jigodie și de alta, încercând să pară în timpul acela cât mai plăcut, cât mai simpatic, cât mai îndatoritor și nereușind – își dădea prea bine seama – decât să facă figura cea mai jalnică, dovadă că nici n-a izbutit să rezolve nimic… Iar ea pleca definitiv, împreună cu Cel de-al Douăzeci și cincilea, lăsându-l să se târască singur pe lângă palatele lingușitorilor, să accepte jignirile sclavilor portari sau să cutreiere pur și simplu fără nici o noimă străzile și piețele, orașul ajuns pe nesimțite sățios. Singur. Fu o perioadă îngrozitoare aceea și Cel de Al Douăzeci și patrulea percepu, în sfârșit, o ușurare când nu a mai depins de el nimic, când eforturile-i penibile de a intra sub pielea birocraților pentru a-și putea menține femeia și pruncul pe lângă dânsul au devenit din inutile imposibile.