În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Collatinus petrecu mai multe luni, încercând să înțeleagă mesajul ce semăna mai mult cu un sfat dat de un oracol. Orice înțeles dădea propoziției, undeva sensul nu se potrivea sau părea mult prea simplist. Într-o zi, plimbându-se cu soția prin Capua, printre negustorii de parfumuri și alifii de pe Seplasia, simți o furnicătură prin tot corpul și descoperi înțelesul celor spuse de Apollonius: era evident că dacă era într-adevăr o stea, atunci strălucirea nu-i putea răzbi niciodată într-un singur punct: pe de o parte, cele două succese de până atunci ale vieții sale s-au petrecut în legătură cu niște deplasări, pe de altă parte, stând pe loc, nu izbutise să parvină – nici la Gades, nici acum la Roma. Venise cu foarte bune recomandări în capitală, se bucurase de scrisori ce ar fi trebuit să-i deschidă toate ușile. Și, în loc de aceasta, se împiedica de tot felul de interpuși perseverenți și cu mutre umile, în drum spre mai marii zilei, iar, în particular, nu reuși să se acomodeze defel, stima oamenilor din cetate fiind adresată unor bărbați pe care el nu-i putea stima, unor intelectuali discutând subiecte ce nu reușeau să-l intereseze, unor cercuri bine constituite, unde lui Collatinus i se părea că toate locurile sunt ocupate și unde figurile cele mai distinse semănau cu acel prieten al împăratului, Plinius (cel Tînăr), pe care-l întâlnise și Cel de Al Douăzeci și cincilea cu ani în urmă, când îi făcu impresia unui simplu filfizon, prin felul cum se mișca și prin prețiozitatea limbajului folosit.
Nu, metropola nu era lumea lui, dacă el era o stea, atunci era sigur o stea călătoare, așa cum se exprimase Apollonius. Și sfatul de „a închide cercul“ i se părea acum limpede: el, cometa, plecase de lângă Roma spre răsărit, străbătuse tot orizontul estic, fusese apoi în apus, lucrase acolo din greu, se căsătorise, făcuse un copil – sau doi? –, trăise în acel loc. În ceea ce privește emisfera meridională, cine se putea lăuda la Roma că a cutreierat-o ca el? Rămânea nordul, din care gustase puțin în Britania. Mai exista însă un arc de cerc pe care nu l-a călcat: limesul Rinului și al Istrului. Era foarte clar cercul ce trebuia închis. „Să urci scara” nu era o metaforă prea complicată sau, cel puțin, accepțiunea ce i se dădea în forma ei cea mai uzitată nu se putea referi decât la scara ierarhiilor ori – poate – la cea mai concretă, scara magistraturilor. În legătură cu aceasta, Collatinus încercă, fără succes, să-și dovedească originea ilustră și, adunând din toate părțile bani, să strângă suma necesară pentru a-și putea lua locul printre senatori. Dar, deși se spunea peste tot că Traian iubea oamenii noi, îi fu imposibil să ajungă cu pretențiile sale până la împărat. Două audiențe se terminară prin simple făgăduieli și pasarea cazului unor funcționari. Unul dintre aceștia i-a explicat răspicat că pentru un loc în senat, Collatinus, fiul lui Canis și nepotul lui „Magister morum“, n-avea, cel puțin în circumstanțele date, nici o șansă. Ar trebui să încerce să fie primit, deocamdată, printre cavaleri, scop realizabil și pentru care funcționarul îi promise tot sprijinul. Doar că Al Douăzeci și cincilea n-avea nici răbdarea și nici tactul necesar pentru a-și face veacul prin antecamere. După câteva luni se sătură și de cancelariile imperiale și chiar și de Roma. Apollonius din Tyana avea dreptate: el era o stea călătoare și lui i se potrivea doar drumul. Numai de „reparat” nu știa ce are de reparat. Nu-și făcea probleme, o va afla la momentul potrivit.
În Roma era pace. Împăratul stăpânea peste toată „lumea civilizată”, iar în câmpiile și deșerturile de dincolo de fruntarii trăiau barbari, ducând o viață idilică în primitivismul ei, „sălbatici fericiți”. Cel puțin așa se discuta în cercurile cele mai rafinate și Collatinus nu putea pricepe de ce nu era luată în considerare, în primul rând, părerea sa, bazată pe experiența concretă de viață. Dar nu, filosofii discutau concepte și nu realități. Așa i se părea lui. Singurele popoare ce nu se purtau ca „barbarii fericiți” era dacii și parții. Cucerirea parților devenise misiunea de căpătâi a lui Traian, de când preluase imperiul. Modelul lui declarat, Alexandru, pătrunsese adânc în Orient, acolo va trebui să se acopere și urmașul lui de glorie.
Cu dacii de la nord de Istru, lucrurile erau mai arzătoare, își aminti Collatinus, umblând prin deșertul de pământ ars de soare. Pe vremea aceea, toată lumea nu vorbea pe stradă sau în cadrul cercurilor decât că dacii erau bogați, că aveau grâu și munți de aur, că puteau rezolva prin avuțiile lor tot mai grava criză economică a imperiului. Dar dacii erau și înfiorător de agresivi, poate doar iudeii fiind la fel de războinici ca ei. Și, ceea ce era mai grav, dacii au umilit Roma pe vremea domniei nefericite a lui Domițian și rușinea aceea trebuia spălată, ea fiind o pată pe mantia de purpură a cezarilor ce au urmat și fiecare cetățean, văzând-o, simțea nevoia să ceară răzbunare. Străbătând deșertul de pământ ars, Collatinus își amintea, zâmbind, de aprecierile pe care le făceau romanii în legătură cu Dacia, de totala lor ignoranță în privința statului lui Decebal. Fiecare copil din metropolă era încredințat că la nord de Istru se află o țară cu râuri din lapte și miere curgând prin niște defileuri de aur. Numeroși aventurieri organizau expediții de îmbogățire în acea lume minunată și, aflându-i-se și trecutul celui de Al Douăzeci și cincilea, o mulțime de romani din toate clasele sociale îl rugau să-i călăuzească într-acolo. Collatinus zâmbea de unul singur, amintindu-și de febra ce cuprinsese un popor întreg agitat de inflație la gândul că ar putea să se îmbogățească peste noapte într-un ținut unde principalul era să ajungi, să-ți încarci animalele de povară și să-ți faci loc cu arma pe drumul de întoarcere. Collatinus zâmbea, fără a ști că Dacia a fost una dintre cele din urmă „Țări ale Făgăduinței” din antichitate și că asistase la ultima isterie de acest soi, până ce călătorii de peste mai mult de un mileniu vor readuce în actualitate goana după aurul unor țări noi.
