CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

O succesiune de asemenea pasaje extrem de colorate constituie cronica Fratelui Serenius. Un alt episod, însă, l-a răscolit şi mai profund pe scrib: acelaşi autor ne descrie şi sfârşitul pergamentelor Schwartz von Schwartz! Mai mult, informaţiile atât de vii în manuscrisul Fratelui Serenius luminează şi alte surse în fragmente peste care indolentul scrib a trecut indiferent: abia citind acest document, a înţeles el şi ce a vrut să spună Locatus despre acelaşi subiect: „Iar pergamentul în care se află precizat tot ce va veni s-a dat încă o dată de gol ca fiind profund primejdios pentru mintea limitată a oamenilor, aşa că omul papei l-a făcut de nefolosit în locul în care a fost trimis [sublinierea scribului]. Parcurgând prima oară rândurile lui Locatus, scribul, mereu mânat din spate de spaima sa bolnăvicioasă că nu va apuca să-şi termine misiunea, nici măcar n-a sesizat la cine s-a referit cronicarul, cine a fost, în opinia aceluia, omul papei. Ceea ce presupune o nouă interpretare a întregii lungi perioade petrecute de Al Şaptezeci şi treilea în Moldova şi în Enigma Europei, în general, ajungând iarăşi şi la întrebarea Ce a căutat Exorcistul în „Ţara dinspre tătari?”

1. Să ne întoarcem, mai întâi, la pergamentele Schwartz von Schwartz. Bunul cititor nu trebuie să fie o enciclopedie şi este de bănuit că nici măcar n-a parcurs toate biografiile de până acum ale Celor O Sută. Aşadar, scribul îi va povesti (îi va reaminti) cum, cu un sfert de mileniu în urmă şi cu exact zece generaţii înaintea Exorcistului, Al Şaizeci şi treilea, Genealogul, a notat cu emfază: „Când scrii ceva devii nobil”. De unde şi particula „von” pe care i-o atribuie scribul. Când papa Calixt II – Guy de Burgundia – l-a întrebat în cadrul unei lungi audienţe: „Ce putere au obârşiile pe care le desenezi tu atât de frumos, când se ştie că multe femei păcătuiesc de adulter şi mulţi copii sunt zămisliţi din alţi părinţi decât se pretinde în mod oficial?”, Schwartz von Schwartz i-ar fi răspuns cu aceeaşi siguranţă de sine vecină cu îngâmfarea: „Nu există decât un adevăr, iar acela este cel consemnat. Puterea cuvântului scris este însuşi mesajul lui Dumnezeu şi doar cine crede ştie să-l citească în mod corect”. Iar Exorcistul îi întărea peste timp vorbele cu prestigiul papei Landon, al cărei gură pretindea că este. Genealogia Universalis, cu arborii săi ∩≡☼, a devenit o armă mai puternică decât toate cele folosite pe câmpurile de luptă: ea confirma trecutul şi prevestea viitorul infailibil. Ceea ce se constituia într-un ghid mai eficient decât toţi ambasadorii şi decât toate iscoadele. Forţa Genealogiei… a rămas intactă şi mult după întâmplarea tocmai povestită de scrib: aşa cum s-a specificat la timpul potrivit, Bucelin, în secolul al XVII-lea, se va mai arăta de-a dreptul „înspăimântat” de adevărurile care continuau să se confirme fără greş, adevăruri pe care acelaşi Bucelin nu ştia dacă i-au fost inspirate Genealogului de către Dumnezeu ori de către diavol. „Totul ar fi fost înscris în pergamentele semnate ∩≡☼: tot ce a fost, tot ce este şi tot ce va fi”. Distrugerea lor, ne povesteşte Fratele Serenius (dar şi Locatus!) s-ar fi datorat unei imprudenţe a Exorcistului: acesta l-ar fi prevenit pe un boier de la curtea domnitorului că nu avea nici o şansă complotul pus la cale: în arborii lui Schwartz von Schwartz, pe pergamentul ∩≡☼, toţi conspiratorii erau însemnaţi a muri în aceeaşi zi (apropiată!), ceea ce indica fără tăgadă eşuarea conjuraţiei, în vreme ce Petru va mai trăi zece ani. În continuare, povestea Fratelui Serenius se desparte de relatarea seacă a lui Locatus: Fratele Serenius descrie personajele şi stările prin care trec ele, aflând despre ceea ce-i aşteaptă: vor să renunţe la planurile lor, însă prezicerea pergamentului rămâne neschimbată. Păi, şi dacă vor merge pe drumul atât de meticulos pregătit şi vor muri, şi dacă vor renunţa, soarta le va fi aceeaşi, atunci nu există decât o singură soluţie: să distrugă încăpăţânatul înscris. Ei încearcă s-o facă, însă pergamentul refuză să ardă şi nici nu poate fi tăiat în bucăţi. Până la urmă, îl îngroapă în pământ într-un loc doar de ei ştiut. Înainte de sorocul anunţat a le fi fatal, unul dintre dânşii revine în codru, sapă groapa, dar manuscrisul a dispărut din sipetul în care a fost depus. Omul nu apucă să-l mai caute pentru că, revenit în cetatea de scaun, la Suceava, spre a le împărtăşi tovarăşilor săi misterioasa lipsă, sunt cu toţii surprinşi şi omorâţi. Locatus este, ca de obicei, mai concis: el nu spune decât că un lucru scris nu trebuie să fie cunoscut decât de către iniţiaţi, iar proliferarea unui pergament de tipul ∩≡☼ poate fi folosit în „scopuri impure” de către cineva profan şi rău intenţionat. Încât „ceea ce trebuia să se fi întâmplat de mult a avut loc la marginea Europei, probabil pentru ca o taină atât de profundă să nu cadă în mâinile păgânilor veniţi din toate părţile”. Spre deosebire de Fratele Serenius, care transformă şi acea întâmplare într-un basm cu valoare de pildă, Locatus lasă o poartă întredeschisă: „Pergamentul n-a mai fost găsit niciodată până acum, însă asta poate să însemne că, în aceste vremuri mizerabile pe care tocmai le trăim, oamenii nu au apucat încă să-l poată citi cu folos şi sunt înclinaţi a-l utiliza în scopuri mărunte. Poate că Genealogia Universalis se mai află printre noi şi poate că va veni iarăşi vremea s-o putem recunoaşte şi descifra”, încheie Locatus.

Cele două surse lasă loc mai mult de întrebări decât de răspunsuri. Cum de au ajuns pergamentele Schwartz von Schwartz la Exorcist, după ce nu s-a mai făcut vorbire despre ele atâta vreme? Să fi fost Al Şaptezeci şi treilea conştient de savantul său strămoş şi să fi fost păstrate manuscrisele de urmaşii Genealogului, drept o ciudată şi tainică moştenire? Dar, chiar şi aşa, se ştie că Al Şaizeci şi treilea a lucrat şi la comandă, multe asemenea pergamente fiindu-le predate comanditarilor. Este adevărat, totuşi, că pe acele desene nu se putea citi decât arborele familiei respectivului şi nu încrengătura subterană a ceea ce reiese încă din titlu – Genealogia Universală. Manuscrisul mamă se pare că a fost doar unul şi doar din acesta se puteau extrage „aplicaţiile individuale”. Şi, după cum vom vedea, de acest manuscris mamă rămâneau în veci dependente copiile punctuale.

2. O a doua întrebare, mult mai dificilă, vine din afirmaţia lui Locatus: „omul papei l-a făcut de nefolosit [manuscrisul] în locul în care a fost trimis.” A fost, într-adevăr, păcătosul şi încăpăţânatul Al Şaptezeci şi treilea „omul papei”, trimis de acesta în orient? Să ne amintim de strădaniile neputincioase ale cardinalului Cienzio de a-l face să-l urmeze pe Grigore al XI-lea la Roma, precum şi de situaţia Exorcistului de la Avignon. Să fi jucat atât de bine rolul său insignifiant Al Şaptezeci şi treilea? Să se fi îndreptat fiul Bizantinului în Enigma Europei cu un plan ascuns al suveranului pontif? Nu există vreun act oficial datorită căruia Exorcistul să fi coborât în „Ţara dinspre tătari”. Şi în nici un caz nu este logic să credem că ar fi fost necesar un drum atât de lung pentru a face şi ceea ce ar fi putut realiza încă din Franţa – distrugerea pergamentului. (Despre care – încă o dată! – n-avem nici un indiciu să afirmăm că ar fi fost singura copie rămasă, însă putem deduce că ar fi reprezentat manuscrisul mamă.) Să revenim puţin la textul lui Locatus, acum când naraţiunile atât de colorate ale Fratelui Serenius – părând mai degrabă ficţiuni decât cronici fidele evenimentelor – ne-au slujit de ghid în prea lapidarele notaţii ale istoricului¹. Dacă papa a cunoscut manuscrisul, înseamnă că s-a şi folosit de el, la fel ca şi de Al Şaptezeci şi treilea, singurul care-l putea utiliza. Cât l-a ascultat Exorcistul pe Sfântul Părinte este o altă problemă. Dar, oricum, între cele două personaje s-a stabilit o relaţie în care călugărul devenise încă o dată unealta şefului bisericii catolice.

3. Şi, în sfârşit, iată şi un posibil răspuns la întrebarea pe care scribul şi-a pus-o mai devreme: ce a căutat în realitate Exorcistul în „Ţara dinspre tătari”, ştiut fiind că fiul Bizantinului, prin tot comportamentul său, n-a moştenit în nici un caz dorinţa nestăvilită de a-şi găsi rădăcinile? (Pe care, toată viaţa, mai degrabă a socotit că e preferabil să le ştie îngropate cât mai adânc.)

Pentru a răspunde la această întrebare esenţială înţelegerii vieţii Celui de Al Şaptezeci şi treilea, va trebui să amintim că distrugerea pergamentului Schwartz von Schwartz coincide în timp cu omorârea lui Ţipor – datorită Exorcistului! (Ţipor şi Genealogia Universalis, două surse de cunoaştere primejdioase…) După cum scribul a notat mai devreme, Ţipor, pe lângă comerţul cu ţările din răsăritul cel mai îndepărtat, a organizat şi un sistem de asigurări pentru… concurenţii săi. Riscurile la care se expuneau negustorii erau mari, dar şi cele ale lui Ţipor se dovedeau pe a fi pe măsură. Mai ales că, după distrugerea Astrahanului de către cumplitul Tamerlan, comerţul pe uscat între Marea Neagră şi China devine imposibil. Doar că nu primejdiile propriu-zise ale drumurilor atât de lungi şi atât de nesigure constituiau marea problemă a apropiatului Exorcistului, ci, mai degrabă, imposibilitatea de a controla pierderile reale ale clienţilor săi. Pentru că, în curând, prea mulţi dintre cei ce aveau contracte de asigurare îşi inventau necazurile şi veneau să ceară despăgubiri. Lucrurile au mers până acolo încât un trimis al însuşi ducelui de Braunschweig, a venit „să-şi pretindă drepturile”, deşi s-a dovedit foarte repede că „misiunea trimisă de acela în China” nici măcar n-a părăsit reşedinţa ducatului². Iniţial – deşi luată în calcul – iniţierea unei armate de supraveghere a convoaielor părea să ducă tocmai la eliminarea afacerii lui Ţipor şi a asociaţilor săi. Aşa că s-a recurs la soluţia ca fiecare caravană să fie însoţită, pe banii comercianţilor, şi de câte un reprezentant al casei de asigurări³. Soluţie care s-a dovedit şi ea ineficientă, după ce o mare parte dintre acei reprezentanţi, cumpăraţi de către negustori, au depus mărturii în legătură cu incidente inventate, în vederea obţinerii despăgubirilor stipulate în contract. O vreme, Exorcistul l-a mai ajutat pe evreu în întâlnirile dintre el şi solicitanţi, făcându-i pe aceştia să-şi piardă controlul şi să dea drumul pe gură la modul cum au decurs cu adevărat evenimentele. Pe urmă, însă, şefii lui Ţipor⁴ au revenit la ideea anterioară şi au decis să organizeze totuşi şi un serviciu de pază al caravanelor, astfel încât acestea să se deplaseze mai multe împreună, organizat şi bine păzite. Cum nici măcar aceste măsuri de securitate n-au fost întotdeauna suficiente – caz în care Ţipor restituia sumele primite pentru protecţie -, sistemul asigurărilor a rămas de actualitate. Doar că acum exista un control mai exact al celor ce se întâmplau în realitate, aşa că Al Şaptezeci şi treilea era tot mai rar chemat să-i demaşte pe eventualii uzurpatori. Or, Exorcistul n-a lucrat nici el de pomană, un procent semnificativ din despăgubirile pe care le anula prin mărturisirile obţinute de el i-au intrat în propriile-i buzunare. (Nu degeaba, la moartea Celui de Al Şaptezeci şi treilea, a apărut surpriza că monahul a adunat o avere considerabilă – de care n-a făcut uz mai niciodată. O parte din acea avere ar fi provenit tocmai din serviciile pe care le-a adus Exorcistul firmei reprezentate de Ţipor. Exorcistul, despre care se tot spunea că nu ascundea în locurile sale de culcuş nici un obiect personal… Care locuri de culcuş?) Conlucrarea tot mai ineficientă să fi fost motivul care l-a împins pe Al Şaptezeci şi treilea să-l trimită pe vechiul său asociat în moarte? (După dispariţia lui Ţipor, locul a fost ocupat de un funcţionar şvab, Jochannes Leib, cu care Exorcistul a reluat colaborarea, convingându-l pe el şi pe superiorii săi – niciodată vizibili⁵ – că şi în condiţiile protecţiei caravanelor, fiecare incident raportat trebuie controlat.) La început, după ce a pierdut destulă vreme şi energie pentru a descâlci capitolul afacerilor conduse de Ţipor şi apoi de Leib în răsăritul Europei, scribul a crezut că, într-adevăr, acela ar fi fost motivul pentru care Al Şaptezeci şi treilea s-a debarasat atât de dur de vechiul său companion: diminuarea drastică a oportunităţilor de câştig din demascarea celor ce încercau să obţină foloase necuvenite de pe urma asigurării comerţului lor

Dar – vai! – aşa cum s-a dovedit din nou, istoricii nu prea ajung niciodată la adevărul ultim, totul depinzând de cât de adânc are fiecare dintre ei răgazul necesar şi perseverenţa de a săpa în materialul cercetat. Concluzie extrem de tulburătoare pentru scrib, ea punând sub semnul întrebării întregul său demers. (Întotdeauna va putea apare cineva care să beneficieze de mai mult răgaz şi de o mai mare îndemânare de a săpa mai adânc, situaţie în care toată strădania predecesorilor acelui norocos să se prăbuşească asemenea unui castel din cărţi de joc.)