CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Tot pe atunci, prin 1401, chiar înainte de atacul tătar, un atac previzibil cu mult înainte – din nou, ca în naraţiunea lui Dino Buzzati -, Al Şaptezeci şi treilea, împlinind vârsta de 53 ani, simţea tot mai mult nevoia de a-şi afla propriul viitor. Găsim următoarea însemnare: „Nimeni, în afara lui Dumnezeu, nu cunoaşte adevărul. Acesta este înscris în timpul nesfârşit. Să afli viitorul este un păcat, pentru că astfel se ignoră pedeapsa pentru păcatul originar, voinţa divină. Dar oamenii sunt la fel de nestăpâniţi atunci când este vorba despre o ispită, ca şi de ispita cealaltă [de <păcatul originar> ca şi de viitor – nota scribului]. Omul trebuie să înlăture ispita.” În spiritul acestor spuse, Exorcistul şi-a atras victimele (şi) cu deconspirarea datei morţii lor, dar s-a luptat şi cu el însuşi pentru a nu se uita la cifra tainei propriului său sfârşit. Asta l-a făcut şi mai închis în sine. „Cine nu ştie nu suferă”. Dar el putea şti şi avea tot timpul obiectul ispitei alături. Dispunând nu numai de pergamentul propriu-zis, ci şi de ceea ce am numi astăzi „instrucţiunile de folosire”. Ceea ce îi dădea doar lui puterea de a distruge Calendarul magic. În numeroasele naraţiuni apocrife amintite se precizează că există manuscrise ce nu pot fi distruse decât la o distanţă de drum călare de cel puţin o lună de locul unde au fost zămislite. Paris, în cazul nostru, e locul unde s-ar fi născut originalul Genealogiei Universalis. Doar fiind distrus celebrul pergament uriaş, s-ar fi făcut praf şi pulbere toate copiile. Inclusiv calendarele magice. Condiţie îndeplinită în „Ţara dinspre tătari”. Atunci când, la 53 de ani, a simţit că nu mai e în stare a rezista ispitei, Exorcistul a nimicit calendarul. Lucru care, potrivit legendei, nu putea să se petreacă decât dacă era distrus marele pergament originar. Ceea ce presupunea că Al Şaptezeci şi treilea n-avea asupra sa doar o copie a calendarului magic, ci şi originalul Genealogiei Universalis. Iată un scurt rezumat al povestirii Fratelui Serenius despre evenimentul distrugerii documentului damnat¹:

„La Praga, se ştia de la martori oculari că Vaclav IV, nemaiavând acces la averile împăratului Carol (IV), beneficia, mai nou, de o extraordinară armă: de un magician ce era în stare să transforme piatra brută în aur. Nu era încă un metal de cea mai bună calitate, dar primii paşi au fost făcuţi: după ce piatra brută devenea metal nobil, ea îşi păstra noile calităţi vreme de mai multe zile. Apoi redevenea o sfărâmicioasă rocă ordinară. Problema păstrării noului produs era în plin progres: iniţial, magicianul² a reuşit să menţină aurul câteva clipe, apoi câteva ore, iar, atunci când a plecat Exorcistul în orient, noua stare dăinuia deja vreme de aproape o săptămână întreagă. Însă până ce procesul nu devenea ireversibil, primejdiile erau foarte mari: şi cei mai selecţi seniori se fereau să mai achiziţioneze obiecte din aur, de frică să nu se pomenească, după doar puţină vreme, cu un morman de nisip. Degeaba jurau bijutierii în prag de faliment că răspund pentru marfa lor, ei rămânând gaj, împreună cu atelierele, înalţilor muşterii. Zvonul cum că negustori ambulanţi escroci au păcălit chiar şi curţi imperiale cu aur efemer le-a alungat şi meşterilor cinstiţi orice clientelă. Dar nu necazurile aurarilor din Cehia i-a sperat pe sfetnicii papei şi pe cei ai principilor de pretutindeni: cineva care era capabil să fabrice cantităţi infinite de aur putea lesne schimba întreaga geografie politică a lumii în favoarea sa. Rezultatele eforturilor diplomatice n-au dat rezultate, întrucât partea pragheză nega cu îndârjire că ar poseda un asemenea secret. Aşadar, existau doar două soluţii, fie să obţii reţeta, fie s-o distrugi definitiv.

În plin <război de o sută de ani>, în luptele dintre papi şi antipapi, într-o lume răvăşită de ciumă, de catastrofe naturale şi de nesfârşitele năvăliri venite parcă din cornul infinit al orientului, misterul transformării pietrei în aur a devenit preocuparea principală a celor ce mai aveau vreme să cugete la destinele omenirii şi nu doar la imediata proprie supravieţuire.

În timpul acesta, singura armă de contraatac de care dispunea occidentul era un călugăr dominican cu puteri la fel de misterioase ca şi magicianul din Praga. Cu ajutorul unui glas sfredel şi a unei priviri capabile să ajungă până în cele mai tainice colţuri ale sufletului oricui îi stătea în faţă, monahul acela se dovedea în stare să afle tot ce intenţionează altul să facă. Era exorcistul perfect şi chiar aşa a şi fost numit: „Exorcistul cu ochii şi cu glasul sfredel”. Dar puţină lumea ştia că acelaşi călugăr misterios mai beneficia de un instrument cel puţin la fel de teribil, taină la care a avut acces doar Sfântul Părinte şi câţiva înalţi ierarhi, beneficiari ai secretelor din arhivele celeste. Prevalându-se, şi în continuare, de cele ce pretindea că i le sugera spre rostire publică enigmaticul papă Landon din Sabina, s-a pus la cale o întâlnire între cele două personaje cu puteri atât de mari. Numai că Exorcistul, aflat în ţara dinspre tătari, a refuzat să plece la Praga, iar magicianului nu i s-a dat voie să părăsească atelierul său de taină.”Întâlnirea s-a petrecut totuşi, ne asigură Fratele Serenius, iar locul ales ar fi fost undeva în adâncurile pământului”.

Şi astăzi încă, o peşteră din Carpaţii Meridionali, în Masivul Făgăraş, are intrarea blocată. Puţini localnici ştiu de ce, cei mai mulţi îţi vor spune că aşa au găsit-o de când se cunosc şi că deschiderea ar fi fost obturată din pricină că în interior s-ar dezvolta gaze mortale. Într-adevăr, câteodată din grotă ies aburi înecăcioşi, încât la distanţă de mai multe sute de metri nu creşte vegetaţie şi nici animalele nu cutează să se apropie. Pe lângă această explicaţie, a supravieţuit şi legenda. Povestea ne spune că magicianul din Praga s-ar fi întâlnit acolo cu un monah. („Vrăjitorul din apus” şi „călugărul din răsărit”.) Amândoi beneficiau de puteri supraomeneşti: primul putea transforma lumea materială, celălalt era în stare să modifice spiritul oamenilor. Primul îl slujea pe craiul de la apus, celălalt pe craiul de la răsărit. Împăratul care i-ar fi stăpânit pe amândoi ar fi devenit stăpânul întregii lumi. Magicianul şi monahul au fost au fost aduşi împreună pentru ca unul să-l învingă pe celălalt şi, cu forţele unite, acela să-l facă pe suveranul său invincibil pe pământ. Legenda spune că disputa dintre cei doi s-a prelungit mult peste aşteptări, ambii crai murind, între timp, iar urmaşii lor sperând tot mai puţin într-un rezultat concret – magicianul şi monahul ne mai ieşind din peşteră. Că se mai află tot acolo ne-o dovedesc atât izvorul ce iese de sub stâncă şi care străluceşte puternic, de parcă ar conţine minereuri aurifere, cât şi glasul uman al gemetelor aburilor bolborosind din spatele uriaşei pietre care a blocat intrarea. Nimeni nu se laudă că ar fi coborât vreodată în acea grotă. Scribul a făcut legătura dintre locul acela şi Al Şaptezeci şi treilea datorită unui obicei local: înainte de cununie, tinerii îşi fac declaraţii de dragoste în faţa peşterii, fiindcă acolo „nu poţi să minţi, aburii ce ies din adâncuri obligându-te să spui şi cele mai ascunse gânduri”. Mai mult, pe vremuri, acolo se ţineau şi judecăţile: asta fiindcă aburii sunt înecăcioşi şi nimeni nu poate rămâne multă vreme în preajma lor, astfel încât procesele erau rapide, pe de o parte şi pentru că oricine spunea în acel loc adevărul, indiferent dacă adevărul este sau nu în favoarea sa, pe de altă parte. Monahul din poveste era să-l înfrângă pe alchimist, dar acela a găsit înscrisul de care se folosea călugărul şi i l-a distrus. Şi călugărul a ars notiţele magicianului. „Acum stau amândoi şi se străduiesc să-şi aducă aminte ce era scris pe pergamentele lor”.

Indiferent de legendă, pergamentul i-a desăvârşit Exorcistului adevărata misiune în răsărit. Mai rămâne de precizat cum a reuşit Grigore al XI-lea să-l convingă pe Al Şaptezeci şi treilea să-i dea ascultare, să accepte să se lipsească de o armă atât de performantă şi să plece atât de departe, asta câtă vreme, mai înainte, cu toate insistenţele, călugărul n-a fost dispus nici măcar să-l urmeze pe papă la Roma. Să ne amintim de ultima audienţă a Celui de Al Şaptezeci şi treilea la papa Grigore al XI-lea. Atunci, parcă vorbind cu sine, Exorcistul i-a spus³ papei că drumul la Roma îi va fi fatal, că va plăti cu viaţa onoarea de a face din „Captivitatea Babiloneană” o amintire. Iar papa ar fi verificat în calendarul magic şi ar fi descoperit cu groază că monahul avea dreptate. Cu puţină vreme în urmă, Grigore a izbutit să-l facă pe Exorcist să-i vândă un asemenea calendar. Pe o sumă considerabilă. Când, după plecarea papei, cardinalii i-au transmis ordinul în legătură cu deplasarea în răsărit, Al Şaptezeci şi treilea nu s-a mai opus. Ierarhii s-au mirat, însă au fost bucuroşi să poată raporta izbânda în care nici ei n-au crezut înainte ca Al Şaptezeci şi treilea să părăsească cu adevărat Franţa. Pe urmă, papa scoţând într-o seară calendarul din tocul său, a constatat că pergamentul a fost înlocuit cu unul care n-avea calităţi magice. Deci: Al şaptezeci şi treilea şi-a luat banii pentru calendarul magic vândut papei, însă nu i-a dat unul autentic⁴, iar la prima ocazie ivită a dispărut în Enigma Europei. Spre deosebire de clientul său, Al Şaptezeci şi treilea ştia când va muri suveranul pontif, iar acela n-avea indicii asupra viitorului celui ce l-a înşelat. Însă nici Exorcistul n-a consultat propriile-i date. El crezuse că, după moartea lui Grigore, se va putea întoarce liniştit la Avignon. Doar că au mai durat nişte ani până s-o facă. A fost Al Şaptezeci şi treilea atât de inert încât n-a mai decis nici să plece din Enigma Europei? Câtă vreme „i-au mers afacerile” în Orient, monahul a rămas acolo. Pe urmă, în mod cu totul neaşteptat pentru el, încetul cu încetul, şi localnicii au descoperit că arma Exorcistului este mult mai periculoasă decât părea la o primă vedere. Şi nu şi-au dat seama de acest lucru numai victimele, ci chiar şi cei ce au câştigat iniţial de pe urma calendarului filistin al străinului. Al Şaptezeci şi treilea a devenit o figură extrem de puţin populară pe o mare suprafaţă de pământ. Vestea despre modul cum poate el să-ţi pătrundă în suflet, să-ţi răscolească toate tainele şi să le expună public, să-ţi răstălmăcească intenţiile⁵, nenumăratele urmări tragice pe care le-au declanşat acele mărturisiri, faptul că nu mai puteai fi sigur de nici un secret – orice ai văzut, orice ţi s-a spus, orice ai făcut, orice ai nădăjduit devenind public -, i-a făcut pe cei de jos, însă şi pe fruntaşi, chiar şi pe domn, să-l urască. Uimitor este doar că a trebuit să treacă atâta amar de vreme să se ajungă la o asemenea percepţie despre un personaj ce nu se afla în acele locuri de câteva zile… Prin 1401, Exorcistul a scăpat din primul atentat. Scribul a notat puţin mai sus: „prin 1401, chiar înainte de atacul tătar, un atac previzibil cu mult înainte (…), Al Şaptezeci şi treilea, împlinind vârsta de 53 ani, simţea tot mai mult nevoia de a afla propriul său viitor”. Da, numai că, tot atunci, acelaşi Exorcist se găsea de acum după o a treia încercare de a fi ucis şi era evident că trebuia să se protejeze mult mai atent. Mai ales că, brusc, chiar şi cei ce s-au folosit, până atunci, din plin de serviciile Exorcistului nu mai erau dispuşi să-l protejeze, iar presiunea bisericii devenise şi ea tot mai puternică: Al Şaptezeci şi treilea se folosea de puteri supranaturale, de puteri drăceşti. Al Şaptezeci şi treilea era un vrăjitor. Nici nu mai era necesar să se găsească un mod premeditat de a-l elimina: mulţimea însăşi putea, din clipă în clipă, să-l linşeze. Laţul se strângea tot mai mult, iar măsurile de precauţie deveniseră obligatorii. Or, măsurile de precauţie presupun calcularea unor paşi înainte. Pentru cel ce avea un calendar miraculos, tentaţia de a afla ce i se va întâmpla într-o situaţie atât de plină de primejdii devenise irezistibilă. Şi, totuşi, Al Şaptezeci şi treilea a distrus – tocmai atunci! – pergamentul. Ceea ce îl face pe scrib să-l suspicioneze că ştia foarte bine ce pericole conţinea calendarul său, precum şi cât de dăunător pentru om este aflarea viitorului în general. Exorcistul a văzut prea des ce urmări nefaste a provocat la alţii cunoaşterea viitorului, chiar dacă tentaţia era mare. Foarte mare. Foarte mare chiar şi pentru el. Scribul îşi imaginează scena când Al Şaptezeci şi treilea a nimicit pergamentul: o scenă demnă de pana unui mare dramaturg.

Perioada aceasta, de la moartea lui Ţipor şi distrugerea pergamentului şi până în anul 1411, de la moartea cavalerului Gy de Montmartre până la întoarcerea la Avignon este umplută, în naraţiunile Fratelui Serenius, cu zeci de anecdote. Însă parcă despre un alt personaj. În afară de izbânzi senzaţionale, scribul n-a găsit evenimente credibile de notat. Legendele despre omul cu glasul şi cu privirea sfredel refuză cronologiile. Succesiunile se învălmăşesc şi ele. După năvălirea tătară şi în lipsa lui Gy de Montmartre, Exorcistul îi mai ia de câteva ori locul. Al Şaptezeci şi treilea pare să se fi stins în etape: o dată cu Ţipor, o dată cu Gy de Montmartre, o dată cu pergamentele magice, o dată la Avignon. Şi încă şi mai devreme, odată cu papii fără succesori onomastici, din care puterea cărora pretindea că se revendică. Ceea ce a rămas şi după 1411 este mitul omului cu glasul şi cu privirea sfredel, legenda care s-a stins şi ea doar în mai multe etape.

Stă scris că Al Şaptezeci şi treilea a distrus calendarul său într-o peşteră aflată la o distanţă suficient de mare de Paris şi că, odată cu el, a distrus şi marele pergament al Genealogiei Universalis. În clipa aceea, stăpânii tuturor pergamentelor realizate cu zece generaţii înainte de către Schwartz von Schwartz, scoţându-le din tocurile, în care le-au păstrat de atâta vreme, le-au găsit dezintegrate în mormane de praf. Explicaţia la îndemână: în general, aşa cum „aurul de Praga” nu-şi păstrează caracteristicile decât un timp limitat – chiar dacă un timp tot mai lung – aşa şi acele scrieri făcute prin puteri necurate nu pot rezista nici ele la infinit.