CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Fra Gregorio ne-a lăsat un manuscris nepreţuit¹, însă extrem de incomod pentru mulţi dintre contemporanii săi cei mai potenţi. Aşa că înscrisul acela a fost distrus se pare că încă în timpul procesului care l-a adus pe autor la rug. Călugărul, considerat ca făcând parte din mişcarea fraticellilor², a împărtăşit soarta multora dintre tovarăşii săi. Totuşi, prevăzător, Fra Gregorio a avut grijă să împrăştie, din timp, câteva copii, una dintre ele ajungând la Ferme zu Chiuso. Manuscrisul, scris în latina populară sub formă de dialog, ni s-a păstrat fără foaia de titlu, însă autorul poate fi recunoscut pentru că se plasează ca personaj explicit, fiind unul dintre participanţii la discuţii³. Unul dintre capitole se referă explicit la Al Şaptezeci şi patrulea şi se constituie într-un fel de cronică a vieţii aceluia şi, desigur, principala sursă la dispoziţia scribului, alături de jurnalul personal al abatelui Juan Contador. (Textul lui Fra Gregorio este extrem de puţin cunoscut chiar şi de către specialişti. Totuşi, cel ce i l-a recomandat scribului a venit şi cu o sugestie: date fiind elementele extrem de intime, cel puţin cele din „capitolul dedicat Celui de Al Şaptezeci şi patrulea”, n-ar fi deloc exclus ca Fra Gregorio să fie chiar pseudonimul spiritual – desigur nu faptic – al fiului Exorcistului şi, astfel, să ne putem bucura de un jurnal intim preţios pentru mentalităţile acelor vremuri, o autobiografie demnă de un mare scriitor. Pe de altă parte, însă, eroul nostru apare doar într-un singur capitol, celelalte privind critic alte personaje, chiar dacă Fra Gregorio rămâne principalul participant şi la acele dialoguri. Şi, mai ales, cum putea cineva atât de sever în principiile sale de sărăcie şi umilinţă franciscane să fie în acelaşi timp şi subiectul criticilor sale extrem de aspre? De ar fi aşa, am avea într-adevăr în faţă „o operă literară de mare fineţe, cu o dedublare perfectă a unei conştiinţe”.)

Tot de la Fra Gregorio a preluat scribul şi cognomenul Celui de Al Şaptezeci şi patrulea: „Omul din fereastră”. Ca să-l înţelegem, trebuie să ne amintim că Bizantinul avea oglinda vrăjită, Exorcistul calendarul miraculos, iar Al Şaptezeci şi patrulea dispunea de fereastra (ferestrele) la care a fost văzut vreme de atâţia ani. O fereastră dintr-un spaţiu miraculos şi acela. Şi, aşa cum un om e numit după culoarea părului, altul după meseria pe care o exercită, cineva după un nărav ori după un beteşug, caracteristica determinantă a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea, odată ajuns în Florenţa, a fost aceea că putea fi văzut, cea mai mare parte din zi, la o anumită fereastră a somptuoasei sale reşedinţe din Florenţa, fiind greu de înţeles în ce altceva mai consta viaţa sa.

Dar să revenim la bărbatul sosit din răsărit cu mai multe căruţe de bunuri: Omul din fereastră a primit o educaţie la fel de austeră ca mai toţi copiii acelor vremuri. Aşa cum spunea şi Filip de Navarra, „puţini copii se prăpădesc din exces de severitate, însă mulţi din cauză că li se permite prea mult”. Ceea ce avea, deseori, drept consecinţă, lipsa de afecţiune din partea urmaşilor. Nu dragostea era cea care ţinea atât de unite neamurile, ci necesitatea de a nu se risipi averea. Iar poziţia dictatorială a lui pater familias tot aici îşi găsea justificarea. Lupta dintre generaţii nu este un fenomen al societăţilor moderne, ea ducându-se încă din perioada grupurilor de animale în care şeful haitei este tot timpul pândit de pe margine de masculii tineri şi virili, nerăbdători să-i ia locul. Scribul aminteşte toate astea fără să facă nici o trimitere la ipoteza că Al Şaptezeci şi patrulea ar fi anunţat revenirea tatălui său la Avignon şi că de aceea ar fi fost Exorcistul atât de repede identificat, prins şi ucis. Nu ne-a rămas nici o dovadă scrisă a acestui demers şi argumentele că fiul s-a întors câteva săptămâni mai târziu, parcă aşteptând ca Celui de Al Şaptezeci şi patrulea să i se împlinească soarta, precum şi că nu a venit şi el la Avignon, ci s-a oprit pe râul Arno nu constituie suficiente probe ca să putem vorbi despre implicare la paricid. Şi nici măcar amănuntul că se pare că nimeni nu l-a întrebat vreodată pe Omul din fereastră nici de originea sa şi nici de cea a averii sale – ceea ce ar fi putut să se fi întâmplat în urma unui troc făcut cu autorităţile – nu a fost dovedit.

Prima întâmplare din Florenţa pe care o cunoaştem despre fiul Exorcistului se petrece în A.D. 1411 sau 1412, de Sărbătoarea proştilor⁴. Diaconul bisericii Santa Roberta⁵ a fost ales dominus festi, „cu rang de papă”. Acceptând încântat şi nătâng toată vestimentaţia şi scenografia rolului, individul trona aşezat pe altar şi bolborosea un lung şir de cuvinte nici în italiană, nici în latină, în vreme ce „enoriaşii” – care şi-au întins ştergare cu mâncare în strane – repetau din când în când, printre dumicaţi, ca pe un refren, ultimele sunete ale „papei proştilor”, dându-le un sens şi mai obscen. Nimeni nu mai era cel de dinainte şi toţi erau cei din totdeauna. Îmbrăcaţi cât mai deşuchiat, mai mult dezbrăcaţi, triviali şi beţi, acei bărbaţi se manifestau impunându-se aşa cum altădată nu îşi puteau permite. Nu toţi oamenii cetăţii participau – deşi, dacă erai găsit şi nu te pliai nebuniei generale, nu era nimeni să te apere de nemulţumirea plebei, jignită că, până şi de ziua ei, o priveşti cu superioritate, refuzând să i te comporţi asemenea.

Deşi se desfăşura în contrast deplin cu solemnitatea sărbătorii Naşterii Domnului, „Petrecerea proştilor” era atât de încetăţenită, încât nimeni nu-şi punea gândul de a o opri sau diminua. Chiar Baladassare Cossa, antipapa Ioan al XXIII-lea, ar fi afirmat că acele manifestări reprezintă „vânturile pe care marele corp al credincioşilor le sloboadă, eliminând astfel preaplinul mizeriilor adunate peste an. Satisfacţia provenită din eliberarea aceasta se adaugă bucuriei naşterii Mântuitorului şi, de aceea, manifestările acompaniate de râs nu reprezintă un sacrilegiu. Iar faptul că Sărbătoarea proştilor naşte şi excese tot de acolo se trage, vânturile, eliminând mizeria din corp, produc efecte scârbavnice. Apoi, însă, tot anul va fi urmat de liniştea unui corp uşurat.”

Atunci, în 1412 (sau 1411), a fost remarcat pentru întâia oară Al Şaptezeci şi patrulea: stătea la fereastra de la etajul al doilea al Palatului Bosci şi, spre deosebire de ceilalţi oameni cu stare, nu se ferea deloc de excesele mulţimii, care cobora strada urlând şi aruncând cu lături în toate părţile. Bărbatul acela, nu demult venit la Florenţa şi despre care nimeni nu ştia nimic, proprietar misterios al unui imobil uriaş, deci făcând parte dintre cetăţenii cei mai de vază, nu numai că nu se ascundea, asemenea celor de rangul său, ci se arăta dispus să şi participe, de la geam, la defularea generală, aruncând zoaie dintr-o oliţă peste cei ce defilau pe sub fereastră, răspunzând cu vorbe porcoase la ţipetele lor şi potrivindu-şi o bonetă cu urechi de măgar pe cap. Mulţimea a fost mulţumită: iată un bogătaş care pactizează cu cei umili.

Singurul lucru discutabil era că, mai târziu, rememorând acele scene, unii pretindeau că l-au văzut la o anumită fereastră, în vreme ce alţii se jurau că l-au zărit la o alta. Numai că oamenii au fost atunci prea excitaţi şi prea beţi ca să nu se nască şi astfel de confuzii. Doar că, şi mai târziu, impresia că Omul din fereastră participa la viaţa cetăţii din mai multe locuri deodată a persistat.

Aşa a debutat legenda Celui de Al Şaptezeci şi patrulea la Florenţa. A fost un debut bun acesta, un debut care l-a făcut să fie imediat acceptat de mulţime şi privit cu curiozitate de cei avuţi. Cine era personajul? De unde venea? Cum putea fi atras de partea cuiva? De ce puteri dispunea? Iată suficiente întrebări pentru o comunitate nu foarte mare, însă extrem de activă.

Înainte de a încerca să răspundem acestor întrebări, alături de florentinii pregătiţi să-l adopte pe Al Şaptezeci şi patrulea, să localizăm puţin clădirea de unde îi privea mai toată ziua personajul. Era un palat vechi acela, un edificiu cu trei etaje, despre care se spunea că ar fi fost extensia unei vile încă de pe vremea etruşcilor. Chiar se pretindea că ar fi fost construcţia cea mai bătrână din Florenţa, deşi restaurată şi adusă la ultimul grad de confort al timpului. Vreme de mai multe secole, se spune că încă din vremea imperiului, clădirea a aparţinut familiei Laura, familie ruinată până la urmă de năvălirile succesive ale barbarilor. Distrusă şi ridicată de mai multe ori, construcţia a supravieţuit. Ultimii proprietari, cei din familia Bosci, n-au reuşit nici ei s-o menţină, deşi Giuliano Bosci I şi, mai ales, Giulino Bosci II au renovat şi modernizat acel adevărat complex arhitectonic, făcând din el unul dintre cele mai impozante edificii ale Florenţei veacului al XIV-lea. Trei figuri de satiri priveau de pe peretele ce dădea spre Pallazo de la Signoria, un sfinx şi mai multe figuri de zei romani vegheau de deasupra monumentalei intrări principale, în vreme ce celelalte două laturi erau împodobite cu cordoane de mozaicuri florale. Cum ultimul Bosci n-a părut prea interesat de viaţa publică, retrăgându-se într-un grup exclusiv şi sfârşind în a se închide în casă, faptul că palatul a primit un nou proprietar n-a mirat pe nimeni.

Frontonul nu dădea spre piaţă, ci spre o scurtă străduţă laterală îngustă, care, câţiva paşi mai încolo, cotea în unghi drept, obturând priveliştea. Faţă în faţă cu acest fronton, se găsea o casă scundă şi părăginită, încât de la nivelul etajului al doilea şi al treilea al palatului, Omul din fereastră putea vedea, peste ea, un labirint de uliţe strâmte şi de acoperişuri, ceea ce oferea o privelişte uşor ireală întregii panorame. În partea dinspre nord, edificiul dădea chiar în Palazzo Vechio, iar ferestrele dinspre sud spre un mic scuar în mijlocul căruia încă se mai afla biserica Santa Roberta. Aşadar, trei erau direcţiile spre care dădeau ferestrele palatului Celui de Al Şaptezeci şi patrulea şi în toate cele trei, aşa cum s-a specificat mai sus, fiul Exorcistului era văzut adăstând mai toată ziua. (Aşadar, mulţi pretindeau că el se afla la postul lui în acelaşi timp, dar un singur om nu putea controla această supoziţie, fiind necesar să străbaţi mai mulţi metri pentru a vedea una sau alta dintre ferestre. Legenda spune că, intrigaţi, localnicii au hotărât să posteze pe câte cineva în cele trei locuri de unde s-ar fi putut supraveghea cele trei puncte de observaţie ale Omului din fereastră, dar că întotdeauna spusele martorilor erau contradictorii. Ubicuitatea Celui de Al Şaptezeci şi patrulea a rămas doar la nivel de senzaţie colectivă, niciodată dovedită în mod practic.)

Cele trei posturi de observaţie erau, totuşi, uşor de delimitat în lungul şir de ferestre identice: fiul Exorcistului atârnase câte un covor scump pe fiecare pervaz de care obişnuia să se sprijine. Iar peste covoare, aşezase un maldăr de perne viu colorate învelite în mătase bogat brodată. Şedea el acolo sau trebuia să stea în picioare atâta vreme? Când mânca? Şi, se afla sau nu în acelaşi timp la toate cele trei puncte de observaţie? Când şi după ce criteriu se muta dintr-un loc într-altul? Bine, nu trebuia să muncească: palatul, covoarele, pernele şi întreaga sa îmbrăcăminte, precum şi mulţimea de servitori dovedeau că florentinii se aflau în faţa unui om avut, însă când şi cum îşi administra averea, de-şi pierdea toată vremea la fereastră într-un loc ori în toate trei deodată? Întrebărilor iniţiale li se alătură noi întrebări. Scribul – la fel ca şi contemporanii Celui de Al Şaptezeci şi patrulea – nu va putea niciodată răspunde satisfăcător la toate. Aşa că va înlocui şi el certitudinile cu ipoteze, le va adăuga acestora lămuririle la care au ajuns cei ce l-au văzut cu ochii lor şi va trebui să se mulţumească să tragă concluzii care nici pe el nu-l vor mulţumi deplin. Însă nu există percepţie care, de-l preocupă pe cineva, acela să nu şi-o explice cumva. Altfel se va speria şi spaima i se va cuibări adânc în suflet. Trebuie să ne explicăm, cum putem, cele din jurul nostru, precum şi cele din interiorul nostru, de vrem să nu înnebunim cu totul, iar viaţa să mai aibă o cât de câtă coerenţă.

Pe nesimţite, prezenţa Celui de Al Şaptezeci şi patrulea la ferestrele de la etajul al doilea al palatului său a devenit un reper la fel de permanent pentru Florenţa ca şi podul cu măcelăriile sale⁶ ori grandiosul dom neterminat⁷: la orice oră din zi, de treceai prin zonă, nu trebuia decât să-ţi ridici privirea şi-l vedeai pe Omul din fereastră sprijinit de covorul scump şi de pernele de mătase brodată, aţintindu-şi parcă ochii doar asupra ta. Un sentiment de linişte pogora atunci peste cel din stradă, iar de se întâmpla – extrem de rar – ca personajul să nu se afle la locul său, trecătorul era încredinţat că în ziua aceea i se va întâmpla un lucru extrem de rău. De la înălţimea etajului al doilea al Palatului Bosci, Al Şaptezeci şi patrulea proteja liniştea florentinilor. Asta din 1412 şi până în 1478! Vreme de şaizeci şi şase de ani! Se năşteau copii în cetate şi-l descopereau acolo, la fereastra sa, aceiaşi copii creşteau şi-l zăreau tot acolo, deveneau oameni maturi şi Omul din fereastră îi acompania de la punctele sale de observaţie şi le acompania, tot de acolo, şi îmbătrânirea. În ăst timp, până şi Domul Santa Maria del Fiore s-a văzut încununat cu o cupolă, evenimente mai multe şi mai importante ca oricând au trecut peste Florenţa, minunea renaşterii se desăvârşea, doar Al Şaptezeci şi patrulea a rămas, asemenea unei eterne statui vii la locul unde a fost plasată. Nici un asediu, nici un cutremur natural ori social nu a reuşit să-l clintească. Şi era atât de viu şi atât de implicat în viaţa tuturor celor ce i se perindau prin faţă pentru că fiecare trecător era încredinţat că privirea de la catul al doilea s-a fixat tocmai asupra sa. Că avea grijă de el.