CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Vechile biserici Santa Roberta şi Santa Reparata (peste care va fi construit Domul – marele Dom Santa Maria del Fiore – şi unde au fost descoperite, cu aproape un veac mai devreme, moaştele Sfântului Zanobius) au dispărut şi ele, în vreme ce Omul din fereastră a rămas prezent la geamurile sale¹. Din unul dintre aceste locuri, a putut fi martorul cel mai fidel al dispariţiei vechii biserici Santa Roberta. În schimb, maiestuoasa cupolă a celui mai mare dom din lume s-a născut pentru desfătarea privirii sale, ridicându-se, asemenea unei fiinţe mitice, din aburii persistând mai mereu pe labirintul de acoperişuri, dominându-l total. Santa Reparata i-a fost ascunsă de contururile clădirilor spre care dădeau ferestrele sale. Şi, totuşi, parcă fără a se mişca din punctele sale de observaţie, protejându-i pe trecători, Al Şaptezeci şi patrulea era la curent cu orice amănunt privind eliberarea locului pentru Marele Dom, chiar şi evenimente rămase necunoscute până şi de cei ce s-au aflat zilnic în preajma şantierului. De la înălţimea ferestrelor sale, Al Şaptezeci şi patrulea părea că ştie totul. Mai mult: părea că totul ia fiinţă sub directa sa supraveghere. (Şi cum să-l contrazici? El nu se lansa în afirmaţii contradictorii. El doar privea.)

O însemnare a lui Fra Gregorio i-a luat multă vreme scribului spre a-i descifra tâlcul. „Visul – ca şi clipa singură – anulează timpurile”, a notat călugărul, insistând de mai multe ori asupra acelei afirmaţii. Fraza i-a atras atenţia scribului pentru că era una dintre puţinele în care Fra Gregorio nu plasează invective la adresa personajului comentat. Pentru a o înţelege, scribul a fost nevoit să pornească de la cele cunoscute de el din texte mult ulterioare manuscrisului „La Santa Miseria”. Iată ce stă scris în „Psihologia transversală”, lucrare datată şase veacuri mai târziu: „Clipa singură este condiţia hotărâtoare care mă poate desprinde de tirania prezentului strivit de trecutul trăit sau învăţat şi de cea a viitorului ipotetic. Doar ea mă desparte de raţional, doar ea îmi permite momentele de protecţie absolută (nevoia de securitate), contopirea cu divinitatea (dialogul cu eternitatea) şi orgasmul (sexul). Pe planul cunoaşterii, doar ea îmi permite răgazul de a studia un subiect anume, fără intruziunea permanentă a noi stimuli, dintre care mulţi factori perturbanţi. Pe planul autocunoaşterii, clipa singură este cea care permite forarea în adâncul reflexului cu catenă lungă […], fiind starea provocată în hipnoză sau în semihipnoză. (Clipa singură se manifestă specific ori de câte ori apare, şi readuce individul la comportamentul din făgaş, atunci când dispare. De exemplu, afectul – unipolar, extrem de intens şi de scurtă durată -, se epuizează odată ce timpul îşi redobândeşte calităţile din făgaş.) Filosofia clipei merită un studiu special, dar clipa singură nu face parte din comportamentul din făgaş”².

Prima problemă este de a stabili o legătură între sensul noţiunii de „clipă singură” din accepţiunea fratelui Gregorio şi cea definită în psihologia transversală. (Măcar de un lucru poate fi scribul sigur: autorul psihologiei transversale nu s-a inspirat din La Santa Miseria pentru simplul fapt că, la momentul apariţiei cărţii sale, nu cunoştea manuscrisul călugărului franciscan. Pe de altă parte, conceptul clipei singure nu apare în lucrarea din veacul al patrusprezecelea decât în contextul privindu-l pe Omul din fereastră.) Scribul trăieşte sentimentul că se află în faţa uneia dintre coincidenţele atât de stranii ale istoriei: când momente considerate revoluţionare se dovedesc a nu fi decât nişte reluări ale unor acte uitate. La fel cum multe afirmaţii ale teoreticienilor sunt catalogate drept anacronisme, doar fiindcă autorii mai târzii nu fixează datele încetăţenite, ci relevă realizări vechi şi puţin cunoscute. Descrierea clipei singure de către Fra Gregorio, din trimiterile către Cel de Al Şaptezeci şi patrulea, seamănă izbitor cu sensul dat de autorul din secolul XXI-lea. Monahul afirmă că Omul din fereastră a acces la despărţirea de raţional, permiţându-şi momente de protecţie absolută. („Omul din fereastră, tot timpul la postul său, a reuşit să se despartă de ceea ce, în încăpăţânarea lor, oamenii consideră a fi gândirea cauzală, pe care îşi construiesc toate raţionamentele. El se izbăvea la fereastră de o asemenea iluzie nu numai deşartă, ci şi dăunătoare, aşa-numita cauzalitate nefiind decât expresia ignorării lui Dumnezeu. În momentele la care ajungea, trecutul şi viitorul dispăreau din mintea sa, iar el, eliberat, asemenea omului primordial, recâştiga infinitul. Care mai este numit şi clipa singură. Doar descotorosit de spectrul viitorului, la al cărui sfârşit omul izgonit din rai nu are de întâlnit decât moartea, se poate bucura omul de prezent.” Pe urmă, Fra Gregorio iarăşi acuză personajul pentru fericirea pe care o găseşte, depăşindu-şi condiţia adamică: „Omul din fereastră privea din punctul său şi tocmai asta făcea: se bucura de prezent.” Pentru care nu are nici un merit spre a-l pretinde şi a-l primi.) Şi iată şi o altă coincidenţă cu psihologia transversală: şi pentru Fra Gregorio, ca şi pentru autorul de la sfârşitul mileniului său şi începutul celui următor, fericirea se deosebeşte de bucurie prin aceea că nu suportă o cauzalitate, făcând parte din clipa singură. De asemenea, autorul Santa Miseriei vorbeşte despre stratul protector pe care clipa singură l-a oferit Omului din fereastră, cel pe care l-a scutit de „problemele zilnice inerente atât bogatului, cât şi săracului”. Iată anticipări uimitoare ale unui text cu pretenţii ştiinţifice de mult mai târziu!

Trecând acum la cele ce nu seamănă cu accepţiunea din psihologia transversală, trebuie subliniată, în primul rând, tenta moralizatoare a călugărului: clipa singură la care ajunge Al Şaptezeci şi patrulea stând în fereastra sa constituie, în diatriba lui Fra Gregorio, o adevărată erezie, întrucât ea îl scuteşte de temerile viitorului şi nu-i permite pocăinţa pentru trecut, adică îl exonerează tocmai de pedeapsa primită de la Dumnezeu pentru săvârşirea păcatului originar. În al doilea rând, dacă în psihologia transversală se spune că „pe planul cunoaşterii, doar ea [clipa singură] îmi permite răgazul de a studia un subiect anume, fără intruziunea permanentă a noi stimuli, dintre care mulţi factori perturbanţi”, tocmai statul la fereastră cu ochii aţintiţi la ceea ce se petrece în stradă este un permanent izvor de factori perturbanţi, de stimuli care te trimit la amintiri şi care îţi impun o minimă reacţie faţă de ele. Iar, în cazul Omului din fereastră, reacţia era atât de puternică încât se făcea resimţită de trecători drept protectoare asupra destinului lor. Fapt ce nu se potrivea, în nici un fel, cu condiţiile asumării clipei singure. Iar, în al treilea rând, dacă în psihologia transversală se afirmă că „pe planul autocunoaşterii, clipa singură este cea care permite forarea în adâncul reflexului cu catenă lungă […], fiind starea provocată în hipnoză sau în semihipnoză”, cea mai severă acuză pe care i-o aduce Fra Gregorio Celui de Al Şaptezeci şi patrulea este tocmai aceea că Omul din fereastră nu s-a ocupat corespunzător de propriul suflet, „ceea ce n-are cum să nu-l facă să se perpelească în focul iadului. Şi cumplita pedeapsă va fi o pedeapsă dreaptă, fiindcă nu există păcat mai mare decât să-ţi neglijezi sufletul, asemenea criminalilor, hoţilor, violatorilor, cămătarilor, vrăjitorilor şi a tuturor răspânditorilor de eresuri, pe care nu i-ar ajunge păcatele, dacă ar avea grijă de sufletul lor, pe care nu fac decât să-l condamne ei singuri la pedeapsa eternă”. Cât despre hipnoză şi semihipnoză, ele erau cunoscute, însă cu alte accepţiuni decât cele moderne, subiect pe care scribul n-are acum răgazul necesar să-l dezvolte. Atât doar că nici de astfel de practici nu-l iartă monahul pe fiul Exorcistului: „Cu ce drept intră cineva în altul să impună, asemenea diavolului, disciplina altui suflet?” Toate acesta neconcordanţe vin să-i sprijine pe cei ce infirmă cele notate mai devreme de scrib în legătură cu coincidenţele în devenirea istorică: coincidenţele acelea, afirmă scepticii, nu sunt decât paralelisme trase de păr.)

Rămâne faptul că Al Şaptezeci şi patrulea a rămas, vreme de multe zeci de ani, o constantă în viaţa Florenţei, să s-a aflat la fereastra (ferestrele) sa (sale), dând o senzaţie puternică de protejare a celor pe care-i urmărea cu privirea. O privire ce părea mereu activă în implicarea celor văzute. Care a părut neschimbată nici în ultimii ani ai personajului, când el s-a retras deja de mult în altă lume. O privire interesată. Ceea ce denota că Omul din fereastră găsea satisfacţie în activitatea sa.

Dacă fiul Exorcistului şi-a făcut intrarea în conştiinţa florentinilor cu prilejul „Sărbătorii proştilor” din anul 1411 sau 1412, primul eveniment care i-a adus cu adevărat faima de protector al oamenilor din cetate s-a petrecut doar câteva zile mai târziu.

După ce oraşul şi-a revenit la viaţa şi la grijile obişnuite şi mizeriilor împrăştiate de defulările maselor au fost înlăturate, măcar din cartierele bogate, s-a petrecut o minune: un negustor disperat a traversat piaţa cu gândul de a se îndrepta spre mai marii cetăţii pentru a le cere o păsuire. Negustorul era total falit, după ce şi-a riscat întregul venit într-un transport de mărfuri cumpărate în orient. Nenorocirea a făcut ca un grup de cavaleri să atace caravana şi s-o prade, sub pretext că vor vinde produsele spre a cumpăra cele necesare apărării creştinătăţii faţă de turcii tot mai ameninţători. În mod evident, asemenea întâmplări nu duceau la securitatea dreptcredincioşilor, ci doar la înavuţirea unor aventurieri³. Acel negustor florentin nu era singurul păţit în asemenea condiţii, iar experienţele predecesorilor săi îi arătau în mod limpede că n-avea nici un temei să-şi mai creeze iluzii că ar putea fi despăgubit, chiar dacă făptuitorii erau cunoscuţi. Un consens nescris îi făcea greu vulnerabili pe cei ce jefuiau sub o deviză nobilă. Nu de mult, un alt negustor – mai încăpăţânat, dar şi mai lipsit de minte – a depus o plângere împotriva unui cavaler care, la fel, i-a atacat oamenii, a omorât pe cei ce au opus rezistenţă şi şi-a luat tot ce se putea vinde din cele găsite asupra victimelor sale. Procesul s-a terminat prost pentru păgubit, întrucât cavalerul a făcut uz şi de blazonul său, însă, în primul rând, a pretins că tot ceea ce a luat a pus în slujba mercenarilor cu care avea de gând să se întoarcă în răsărit „pentru a apăra orânduiala lui Hristos”. Nici n-a mai fost necesar să dovedească în vreun fel că avea de gând să se ţină de cuvânt, că plebea venită la dezbateri l-a şi atacat pe negustorul „care a dovedit că pune mai mare preţ pe chiverniseala sa, decât pe binele celor mulţi”. Omul abia a scăpat cu fuga, trebuind să dispară pentru totdeauna din Florenţa.

Acestea fiind premisele, negustorul falit care a trecut pe sub fereastra Palatului Bosci în acea zi a anului 1412 nu mai nădăjduia decât un singur lucru: să izbutească să convingă autorităţile să-l păsuiască pentru datoriile scadente pe care le avea, neînvinuind el pe nimeni şi luând doar asupra sa toate motivele pentru situaţia nefericită în care s-a adus pe el şi întreaga-i familie. Aceasta era starea de spirit a bietului om, când s-a pomenit cu o patalama plutind din înalturi spre el. Înscrisul a venit încet, făcând volute nenumărate şi i-a căzut chiar înaintea picioarelor. Era un bilet de valoare provenit din sistemul de asigurări întemeiat de Ţipor⁴, sistem care n-a încetat să funcţioneze nici după ce evreul şi-a găsit sfârşitul în Enigma Europei. Negustorul, care nu mai sperase la mare lucru de la viaţă, a întors pe toate feţele documentul şi, privind în sus, l-a văzut pe Omul din fereastră, cel ce i-a redat nădejdea. Aşadar, iată, şi-au spus florentinii, iată că un bărbat care nu s-a apucat să se judece cu cei ce luptă pentru apărarea hotarelor creştinătăţii nu este uitat de Dumnezeu, iar Omul din fereastră a fost ales să supravegheze şi să răsplătească faptele creştinilor.

Convingere întărită şi de următoarea întâmplare, venită la doar puţine zile după prima: într-o seară târzie, pe străduţa spre care dădeau ferestrele din frontonul Palatului Bosci, o femeie strălucitor îmbrăcată a fost atacată de doi hăndrălăi. Unul dintre ei i-a astupat gura cu palma, a împins-o într-un perete şi amândoi s-au pregătit să profite de ea. N-au apucat nici s-o violeze şi nici s-o jefuiască de podoabe fiindcă un ornament, reprezentând globul susţinut de Atlas, s-a desprins de pe zid şi a căzut ca o ghiulea de tun peste ticăloşi, ucigându-i, fără măcar a o atinge pe femeie. Morţi fără a fi primit ultima împărtăşanie, nemernicii s-au îndreptat, de bună seamă, direct spre iad. (E drept că doamna n-a fost nici ea iertată: fiind vorba despre soţia unui notabil, era limpede că n-avea ce să caute după înserat singură şi provocator înveşmântată pe o străduţă lăturalnică! Şi cum, bineînţeles, femeia n-a putut da lămuriri cât de cât mulţumitoare, a fost pedepsită pentru că din pricina ei au murit doi cetăţeni. Sentinţa a fost ambiguă, întrucât nu s-a pus nici o clipă la îndoială voinţa divină de a fi anihilaţi cei doi agresori – în prezenţa Omului din fereastră şi cu ajutorul unui obiect contondent desprins chiar de sub punctul de observaţie al aceluia -, dar nici culpa femeii n-a putut fi trecută sub tăcere. Aşa că aceea a trebuit să facă penitenţă publică, după care a fost alungată din cetate, soţul ei nemaiavând nici o obligaţie faţă de ea – o criminală.)

Cele două întâmplări, petrecute atât de apropiat una de cealaltă, după ce terenul a fost de acum pregătit de conduita Omului din fereastră din vremea „Sărbătorii proştilor”, l-au adus pe Cel de Al Şaptezeci şi patrulea în centrul atenţiei. O legendă se înfiripase deosebit de repede şi avea să dăinuie vie până hăt la moartea protagonistului ei.